Decizia nr. 6163/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 83/2025 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Contestații Electorale, la data de 10.04.2025, sub nr. x/2025, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, suspendarea executării Hotărârii nr. 32/06.12.2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, precum și anularea acesteia.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 83 din 14 aprilie 2025, Curtea de Apel București - Contestații Electorale a admis excepția necompetenței generale, invocată din oficiu și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

Recursul promovat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 83 din 14 aprilie 2025 a Curții de Apel București - Contestații Electorale a declarat recurs reclamanta A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., reclamanta a invocat faptul că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci de unul care aparține unei secții virtuale, respectiv secția "Contestații Electorale", secție ilegală, ce nu a fost înființată cu respectarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022. Prin cel de-al doilea set de critici, dezvoltate în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., reclamanta a invocat nepronunțarea instanței asupra excepției de necompetență funcțională a completului electoral C1, invocată prin notele scrise, excepție invocată motivat de faptul că litigiul vizează o acțiune în contencios administrativ, iar nu o cerere electorală. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reclamanta a arătat că, deși prin notele scrise a invocat excepția nerepartizării aleatorii a cauzei unui complet de fond contencios administrativ, instanța nu a pus în discuție nici această excepție, eludând dispozițiile imperative din Legea nr. 304/2022 și C. proc. civ., cauza fiind trimisă unui judecător, constituit într-un complet nelegal, care nu întrunește condițiile de a fi instanță independentă și imparțială. A susținut că respectarea dreptului la o instanță independentă, imparțială și prevăzută de lege ar fi trebuit concretizat în distribuirea aleatorie a dosarului între completurile de contencios administrativ, respectiv cu respectarea dispozițiilor art. 199 alin. (2) din C. proc. civ., dar și a prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 304/2022. În același timp, a susținut că, în ipoteza în care, peste voința reclamantei, instanța ar fi calificat cererea ca fiind una electorală, ar fi trebuit să dispună declinarea competenței de soluționare a acesteia în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, singura instanță căreia Legea nr. 370/2004 i-a acordat anumite atribuții limitate privind alegerile prezidențiale. Reclamanta a invocat și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că motivarea hotărârii nu vizează argumentele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, referitoare la caracterul de act administrativ normativ al Hotărârii CCR nr. 32/3024 și la dreptul reclamantei de a se adresa instanței, în calitate de persoană vătămată prin acest act. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat, în esență, că dreptul său de a se adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 este prevăzut de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ex. Bellet contra Franța, Golder contra Regatului Unit etc. În opinia reclamantei, hotărârea atacată este un act administrativ normativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării și executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Curtea Constituțională a României este o autoritate publică, iar Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 a fost dată, așa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia, în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr. 370/2004 și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot, printre care și reclamantul, să-și exercite acest drept fundamental prevăzut de art. 36 alin. (1) din Constituția României. Mai mult, a arătat că aceasta nu se află printre actele administrative exceptate de a fi atacate în contenciosul administrativ, prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004. A mai învederat că hotărârile Curții Constituționale date în aplicarea Legii nr. 370/2004 și orice altă hotărâre dată de Curtea Constituțională în materiile prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 47/1992, pot fi supuse controlului contenciosului administrativ, întrucât general obligatoriu nu este sinonim cu definitiv. În același timp, a susținut reclamanta că hotărârea CCR atacată nu este un act emis în materie jurisdicțională, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 554/2004, sens în care a arătat că instanța de control constituțional nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu a fost citată nici reclamanta, dar nici ceilalți cetățeni cu drept de vot ori candidații, ci s-a dispus direct anularea votul exprimat în turul I, cu încălcarea Constituției României, Legii nr. 47/1992, Legii nr. 370/2004, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE. În opinia reclamantei, Curtea Constituțională a României are și atribuții jurisdicționale, dar numai în materia verificării constituționalității proiectelor de legi, în cazul controlului anterior de constituționalitate sau în cazul controlului posterior, când soluționează excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești. În situația în care, însă, îndeplinește atribuția de jurisdicție constituțională, înștiințează părțile despre termenul fixat, la ședința publică anunțată participă un procuror, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția își exprimă punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul hotărârii contestate. În consecință, a susținut că soluția de admitere a excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești și de respingere a cererii sale ca nefiind de competența instanțelor judecătorești este nelegală, deoarece reprezintă o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., care stabilește cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Apărările formulate în cauză Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte Curtea Constituțională a României, nefiind depusă la dosar întâmpinare. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce succed. Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 32/06.12.2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, precum și anularea acesteia, iar prin sentința recurată instanța de fond a admis excepția necompetenței generale și a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. II.1. Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare. Subsumat acestui motiv de recurs, reclamanta a invocat o pretinsă nelegală constituire/compunere a instanței determinată de faptul că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci de unul care aparține unei secții înființate cu nerespectarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor susțineri, întrucât, astfel cum rezultă din actele dosarului, în cadrul Curții de Apel București nu a fost înființată o secție specializată în judecarea contestațiilor electorale, ci doar completuri specializate. Faptul că în formatul tipizat al rezoluției de repartizare din 10 aprilie 2025, precum și în antetul sentinței atacate s-a trecut "Contestații Electorale" nu alterează conținutul actelor de procedură în substanța lor și nu poate fi calificat drept o dovadă a funcționării unei secții care nu a fost înființată potrivit legii. Potrivit art. 45 din Legea nr. 304/2022, în cadrul curților de apel și al instanțelor din circumscripția acestora pot fi înființate completuri specializate a căror componență se stabilește de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de nevoile instanței și de specializarea judecătorilor. Așadar, înființarea unor completuri specializate pentru judecarea unor anumite categorii de cauze, conform criteriilor prevăzute în art. 45 din Legea nr. 304/2022, menționate supra, stabilirea componenței acestora și planificarea activității lor intră în marja de apreciere a organelor de conducere ale instanței. II.2. Înalta Curte reține ca fiind nefondate și criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., care se referă la o nepronunțare a instanței asupra excepției de necompetență funcțională a completului electoral C1, invocată prin notele scrise depuse la dosar. Prima instanță nu a analizat criticile formulate de reclamantă prin notele scrise depuse la dosar întrucât a soluționat, cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu. De altfel, cele reținute anterior, cu privire la motivul de casare vizând nelegala constituire/compunere a instanței sunt pe deplin aplicabile și în cadrul acestui motiv de recurs, neputându-se reține o așa-zisă necompetență funcțională a completului de judecată care a soluționat acțiunea. II.3. Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte reține, de asemenea, caracterul nefondat al acestora. Instanța de control judiciar reține că, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., însă în speță nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul și a construit raționamentul judiciar ce a stat la baza soluției pronunțate. Preliminar, Înalta Curte constată că o parte din argumentele invocate în dezvoltarea motivului de recurs în discuție vizează chestiuni care deja au fost analizate în prezentele considerente în cadrul examinării cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 3 din C. proc. civ. referitoare la nesoluționarea cauzei de către un complet specializat în contencios administrativ și fiscal, precum și la nesoluționarea excepției de necompetență funcțională a completului electoral, invocată prin notele scrise, aspecte ce nu vor mai fi reluate. În plus față de chestiunile deja analizate, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., prin nesocotirea dreptului la o instanță independentă, imparțială și prevăzută de lege, care, în cazul cererii sale, ar fi trebuit concretizat în distribuirea aleatorie între completurile de contencios administrativ, astfel cum prevăd dispozițiile art. 199 alin. (2) din același cod. Or, a susținut că acțiunea sa a fost trimisă unui anumit judecător, prin eludarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 304/2022 și ale C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici aceste critici, sens în care reține că repartizarea ciclică a cauzelor în funcție de data sau ordinea înregistrării lor la instanță este la rândul său o modalitate de repartizare aleatorie, permisă de art. 101 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 a Consiliului Superior al Magistraturii - secția pentru judecători, pentru cazul în care repartizarea aleatorie în sistem informatic nu se poate realiza din motive obiective, astfel că nu aduce atingere principiului distribuirii aleatorii, prevăzut de art. 13 din Legea nr. 304/2022. Or, existența completurilor pentru soluționarea contestațiilor electorale, specificul cauzelor ivite în materie electorală, calendarul de soluționare a acestora, care poată să includă zile libere ori perioade în care nu au loc ședințe de judecată ale completurilor obișnuite, se încadrează în categoria motivelor obiective care pot justifica repartizarea ciclică, pe baza regulilor stabilite prin hotărâri ale colegiilor de conducere sau decizii ale președintelui instanței, conform atribuțiilor și limitelor marjei de apreciere permise de lege. În contextul în care norma juridică primară (legea) presupune un grad de generalitate și abstractizare care face imposibilă acoperirea, prin reglementări explicite, a tuturor situațiilor care pot apărea în practică, în temeiul art. 7 alin. (1) lit. l) din regulamentul menționat supra, președintele curții de apel organizează și coordonează activitatea de repartizare aleatorie a cauzelor și stabilește regulile aplicabile în situațiile neprevăzute de lege sau de regulament. Analizând actele dosarului, se constată că prin rezoluția întocmită la data de 10 aprilie 2025 aflată la dosarul curții de apel, cauza a fost repartizată unui complet specializat contestații electorale, cu respectarea dispozițiilor legale precitate, astfel că nu se confirmă încălcarea regulilor de procedură invocate de recurenta-reclamantă. II.4. Instanța de control judiciar reține ca fiind nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în susținerea căruia s-a subliniat faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, conține motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motivarea neavând nicio legătură cu argumentele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, privind caracterul de act administrativ normativ al hotărârii contestate și dreptul reclamantei de a se adresa instanței, în calitate de persoană vătămată prin respectivul act. După cum s-a arătat în precedent, instanța a soluționat cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești invocată din oficiu, excepție de ordine publică, a cărei admitere a condus la desesizarea instanței de judecată cu analiza acțiunii. În consecință, considerentele sentinței recurate, în raport cu aspectul soluționat, sunt detaliate în mod corespunzător și nu cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind arătate, în concret, care sunt considerentele pentru care instanța a apreciat că acțiunea formulată de reclamantă nu este de competența instanțelor judecătorești, făcând trimitere la temeiurile de fapt și de drept apreciate drept relevante în acest sens. Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material. II.

În fine, instanța de control judiciar constată ca nefiind fondate nici argumentele subsumate de parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. Recurenta-reclamantă pretinde că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c), d), e), o) și r) din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, critici ce nu pot fi primite, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente. Astfel, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele: 1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare. 3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică. Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției. Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi. De asemenea, dispozițiile art. 3 din lege statuează în sensul că atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de Legea nr. 47/1992, precum și faptul că în exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, care, de altfel, nu poate fi contestată de nicio autoritate publică. Relevante în cauză sunt și prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului, alin. (2) al aceluiași articol statuând în sensul că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Văzând întregul cadru normativ expus anterior, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională, sentința instanței de fond fiind legală. În acest sens se reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească. Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției. Constată Înalta Curte, astfel cum a arătat în precedent, că hotărârea Curții Constituționale contestată a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f) din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale. Or, dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora. Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, potrivit cărora Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului au menirea tocmai de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituția României. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Conduita instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În aceste condiții, constatarea necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia, o interpretare precum cea dată de recurenta-reclamantă având semnificația unei imixtiuni a puterii judecătorești în atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale. Or, principiile generale de drept invocate explicit de recurenta-reclamantă nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute de legiuitor. În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept [Hotărârea CED din 6 decembrie 2007 pronunțată în cauza Beian împotriva României (cererea nr. x/05), par. 39], Înalta Curte are în vedere și jurisprudența sa anterioară prin care, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Relevante în acest sens sunt deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025, nr. 770/2025, nr. 2833/2025, nr. 2405/2025, nr. 2406/2025 și nr. 2407/2025, indicate doar cu titlu exemplificativ, practica judiciară existentă nefiind, însă, limitată la acestea. Mai reține instanța prevederile art. 5 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii, normele de competență generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicțional norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor. În concluzie, excepția necompetenței generale este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită (Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 06 decembrie 2024), hotărârea atacată nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține recurenta-reclamantă, deci nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată. Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu de prima instanță, este întemeiată, sentința recurată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Având în vedere argumentele expuse, constatând că niciuna dintre criticile recurentei-reclamante nu este întemeiată, nefiind incident niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 din codul menționat supra, va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.