Decizia nr. 5381/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1965/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în tot a deciziei FGA nr. 25922/29.03.2021, ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 27.367,05 RON, compusă din 16.328,79 RON contravaloarea despăgubirii achitate și 11.038,26 de RON penalități de întârziere, precum și obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere următoarele:

Hotărârea instanței de fond în primul ciclu procesual Prin sentința nr. 1965 din 16 decembrie 2021 Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Calea de atac a recursului exercitată împotriva hotărârii pronunțate în primul ciclu procesual Împotriva sentinței civile nr. 1965 din 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs reclamanta A. S.A., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare pronunțată de instanța de control judiciar în primul ciclu procesual Prin Decizia nr. 4116 pronunțată la data de 27 septembrie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1965 din 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță. După stabilirea competenței de soluționare a cauzei, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - secția I civilă, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.12.2024 sub număr de dosar x/2021

Hotărârea instanței de fond în cel de-al doilea ciclu procesual, în rejudecare, după casare cu trimitere Prin sentința civilă nr. 536 din 02 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondată.

Calea de atac a recursului exercitată împotriva hotărârii pronunțate în cel de-al doilea ciclu procesual Împotriva sentinței civile nr. 536 din 02 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a exercitat calea de atac a recursului reclamanta A. S.A. și, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 25922/29.03.2021, obligarea intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumelor de 16.328,79 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate și 11.038,26 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată; În dezvoltarea motivelor de recurs, într-o primă critică recurenta susține că hotărârea este nemotivată din perspectiva reținerii vinovăției asiguratului A. și a analizei prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, arată recurenta că instanța de fond a analizat problema prescripției dreptului material la acțiune printr-o formulare lapidară, constând într-o singură propoziție: "în mod corect Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) refuză plata despăgubirii, întrucât nu s-a dovedit întreruperea termenului de prescripție..." Această motivare este pur formală, vădit insuficientă și contrară dezlegărilor oferite de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare: "instanța trebuie să ofere o examinare clară și coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părți, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar.". Mai mult, instanța nu a avut sub nicio formă în vedere susținerile subscrisei referitoare !a prescripție, bazându-și argumentul doar pe apărările formulate de către FGA. În motivarea sa, instanța nu a oferit niciun temei care să conducă la concluzia că nu s-a dovedit întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune al A., deși acest aspect a reprezentat un subiect dezbătut intens de părți în procesul pendinte. În cauză, nu se poate reține în sarcina A. o pasivitate culpabilă, de natură să atragă sancțiunea prescripției, atâta vreme cât anterior expirării termenului general de 3 ani (la data de 27.01.2015), cursul prescripției fiind întrerupt (la data de 09.01.2015), mai apoi suspendându-se de drept (la data de 28.04.2016). Expresia diligentei depline manifestate de A. este consolidată de faptul că cererea de plată adresată FGAa fost depusă la autoritate la data de 10.03.2016, chiar anterior pronunțării soluției din apelul B. (28.04.2016), față de caracterul executoriu al sentințelor prin care se dispune intrare în faliment a unei societăți. Mai este de observat că, în cadrul rubricii "Soluția instanței" de la finele considerentelor nu se regăsește niciun argument și nici o concluzie cu privire la problema prescripției dreptului material la acțiune, instanța statuând doar asupra vinovăției asiguratului A.. Astfel, se poate observa ca instanța a înțeles să "motiveze" soluția de respingere a contestației din perspectiva prescripției prîntr-o singură frază, care reprezintă exclusiv preluarea susținerilor formulate de FGA pe calea întâmpinării. În concluzie, recurenta A. S.A. solicită instanței de recurs să observe că hotărârea recurată este nemotivată din perspectiva analizei prescripției dreptului material la acțiune, lipsind argumentele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată. Într-o altă critică mai susține recurenta că hotărârea a fost pronunțată cu ignorarea Procesului-verbal contravențional care stabilește vinovăția în producerea evenimentului rutier. Astfel, arată că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală întrucât ea a fost pronunțată cu aplicarea greșită în cauză a normelor referitoare la răspunderea civilă delictuala, precum și a normelor Legii 213/2015 sub aspectul competențelor atribuite Fondului de Garantare a Asiguraților. Procesul-Verbal de constatare a contravenției nr. x este un act administrativ individual care, până la proba contrară și admiterea unei eventuale contestații îndreptate împotriva acestuia, se bucură de prezumția de veridicitate și legalitate: Invocând Decizia ÎCCJ nr. 18/2018 pronunțată în Recurs în interesul legii, susține recurenta că, întrucât procesul-verbal pe calea căruia a fost sancționat asiguratul B., C., nu a fost anulat prin intermediul unei hotărâri judecătorești, el îndeplinește toate condițiile pentru a face proba certă a vinovăției persoanei sancționate prin intermediul acestuia. Trecând peste cele care rezultă fără îndoială din cuprinsul Procesului-verbal contravențional nr. x și valorificând pentru a dispune o soluție de respingere a contestației Referatul de la fila x fond (act emis exclusiv de către intimata FGA în soluționarea dosarului de daună, fără relevanță juridică) instanța de fond a stabilit, în mod greșit, răspunderea delictuală a asiguratului A.. Procedând astfel (prin valorificarea unui referat emis de către FGA ca probă a vinovăției), instanța a acordat Fondului competențe pe care acesta nu le deține în realitate, deși nicăieri în Legea 213/2015 nu sunt prevăzute atribuții de constatare și stabilire a culpei în producerea unui accident. Or, câtă vreme în urma evenimentului rutier a fost întocmit un proces-verbal de contravenție prin care a fost sancționat asiguratul B. și în lipsa unei hotărâri de anulare a acestui act, el face dovada deplină a situației de fapt și a încadrării în drept a faptelor săvârșite, inclusiv din perspectiva vinovăției reținute pe calea acestuia. Prin urmare, la acest moment nu există niciun temei legal care să permită instanței (sau FGA) să ignore actul administrativ reprezentat de procesul-verbal contravențional nr. x, care beneficiază de prezumția de legalitate și veridicitate și, prin urmare, produce efecte juridice depline. Concluzionând, recurenta solicită a se constata că soluția instanței de fond este nelegală, întrucât în cauză răspunderea pentru producerea evenimentului rutier aparține asiguratului B., iar contestația se impunea a fi admisă. Într-o altă critică, mai susține recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020. Potrivit dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/2020, sumele reprezentând penalități de întârziere constituie creanță de asigurare, ca urmare a faptului că ele s-au născut din regres ai A. împotriva B.. Fiind învestită cu soluționarea următoarei chestiuni:dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) Ut. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, Curtea Supremă a stabilit că: "în interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) Ut a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment întrucât a despăgubit asigurații săi CASCO pentru daunele suferite în urma evenimentelor rutiere produse din culpa conducătorilor auto asigurați RCA la B., A. a dobândit în temeiul art. 2210 dreptul de regres împotriva acesteia din urmă." Exercitându-și acest drept, A. a dobândit în patrimoniu următoarele creanțe: • creanța constând în despăgubirea plătită asiguratului CASCO - debitul principal; • creanța constând în penalitățile de întârziere pentru neplata la scadență a debitului principal. Așadar, ambele creanțe au izvorât din dreptul de regres al A. împotriva B.. Raportând această realitate juridică la definiția dată de îCCJ noțiunii de creanță de asigurare, se observă că ele se suprapun perfect: penalitățile de întârziere izvorâte din dreptul de regres al A. împotriva B. reprezintă creanță de asigurare. Concluzionând, recurenta solicită instanței să observe că sentința recurată este nelegală prin raportare la definiția conceptului de creanță de asigurare, așa cum a fost ea impusă cu titlu obligatoriu prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020. Mai mult, potrivit art. 4 alin. (1) iit. a) din Legea nr. 213/2015, creanțele de asigurare sunt definite ca fiind - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, co urmare a încetării contractelor de asigurare. Analizând textul în discuție, se poate observa că el operează cu două teze: într-o primă teză se arată faptul că reprezintă creanțe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare; în cea de-a doua teză, se menționează că reprezintă creanțe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizații și prime. În aceste condiții, o primă problemă care se ridică este aceea de a determina dacă enumerarea făcută în teza a doua a textului "despăgubiri/indemnizații, precum și prime" este una exemplificativă sau una limitativă. Invocând dezlegările date prin considerentele de la pct. (122) - (127) din Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, susține recurenta că se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare. Or, raportat la acestea, apreciază că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă si că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Odată clarificat acest aspect, rămâne de stabilit dacă penalității; de întârziere și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care ele reprezintă creanțe de asigurări) sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (coz în care ele nu reprezintă creanțe de asigurări). Relevant este faptul dacă penalitățile de întârzie re și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalități și/sau cheltuieli. Aceasta, întrucât criteriul în funcție de care calificăm o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă. Într-o altă critică mai susține recurenta - reclamantă că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Hotărârea de fond este netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte. Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Argumentul este unul eronat și contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege. Invocând și doctrina civilă, ce recunoaște existența contractelor obligatorii cu conținut stabilit prin lege și încadrează contractul de asigurare RCA în această categorie de contracte, susține recurenta - reclamantă că, coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010 se ajunge în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare. În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) Iit. d) și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare. Or, dacă sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) Iit. a), b) și c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010 sunt privite ca fiind sume datorate în baza contractului de asigurare, nu există niciun argument logic sau juridic pentru care sumele prevăzute la Iit. d) a aceluiași articol 26 (cheltuielile de judecată) să nu fie primite ca fiind datorate tot în baza contractului de asigurare. Iar argumentul este unul foarte simplu: art. 26 alin. (1) din Normă stabilește sumele datorate de asigurător în baza contractului de asigurare. Similar, nu există niciun argument pentru care penalitățile de întârziere prevăzute la art. 37 din Normă să nu fie privite la rândul lor ca fiind datorate în baza contractului de asigurare RCA. În concluzie, susține recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) și art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010, instanța reținând în mod greșit faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare. Deopotrivă, mai susține recurenta că, respingând contestația formulată de A. pe motiv că penalitățile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) Iit. a) din Legea nr. 213/2015. Raționamentul cu care operează Legea nr. 213/2015 este unul relativ simplu și are la bază două idei principale, respectiv: este creanță de asigurare orice sumă este datorată în baza unui contract de asigurare (art. 4 alin. (1) Ut. a) din Lege) și, în calitatea sa de garant, Fondul trebuie să garanteze plata creanțelor de asigurare. Nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanțe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiție pentru calificarea unei sume ca fiind creanță de asigurare. Și cu toate acestea, instanța de fond a calificat penalitățile de întârziere ca nefiind creanțe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, ignorând în același timp criteriul de calificare prevăzut de lege și validat de Înalta Curte prin Decizia nr. 29/2020 (ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare). Procedând în această manieră, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1} lit. a) din Legea nr. 213/2015, încălcând totodată aceste dispoziții legale. Într-o altă critică, recurenta arată că, faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu} nu conduce la concluzia că ele nu arfi datorate în baza contractului RCA. Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA. Argumentul prin care se susține că penalitățile sunt sancțiuni aplicate asigurătorului și că din acest motiv ele nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare este nefondat. Este de esența oricărei penalități să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părțile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca penalitatea în discuție nu își are sursa în contract. Ori de câte ori o penalitate este reglementată prin contract, ea își are sursa în respectivul contract. Singurul scenariu în care o penalitate nu și-ar avea sursa în contract, ci exclusiv într-un fapt exterior contractului (culpa uneia dintre părți), este acela în care contractul nu reglementează expres plata de penalități. Or în cazul speță, situația este complet diferită. Contractul de asigurare RCA cuprinde dispoziții privind plata penalităților de întârziere, acestea izvorând dîn contract, iar nu dintr-un fapt exterior. În concluzie sub acest aspect, arată recurenta că atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul RCA, sunt reglementate prin dispoziții ce fac parte din conținutul contractului de asigurare RCA și că din această perspectivă ele sunt datorate în baza contractului de asigurare și, odată stabilit faptul că aceste creanțe își au sursa în contractul de asigurare RCA, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 conform cărora ele reprezintă la creanțe de asigurare. De asemenea, mai susține recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Analizând trimiterile făcute de A. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța a reținut că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment, însă, așa cum se poate observa, cele două texte vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi si/sau cheltuieli si că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul ar fi plătit aceste sume (dobânzi și cheltuieli} ca urmare a unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor. Ca și instituție de drept civil, subrogația reprezintă posibilitatea celui care a despăgubit pe asigurat de a se subroga în drepturile acestuia împotriva celui răspunzător de producerea daunei. Invocând dispozițiile Art. 2210 C. civ., susține recurenta că subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în cazul în speță, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care dorește să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Deci, contrar interpretării date de instanța de fond, prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment (că împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie. Concluzionând, solicită a se observa că prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și/sau cheltuieli de judecată. Or, dacă Fondul poate plăti dobânzi aferent despăgubirilor principale, atunci, pentru aceleași considerente, poate plăti și penalități de întârziere. Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs sa caseze hotărârea recurată și, cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei, să valorifice argumentele formulate de A. pe calea contestației formulate împotriva Deciziei F6A nr. 25922/29.03.2021, cu consecința admiterii cererii introductive și a obligării Fondului la plata debitului principal și a penalităților de întârziere.

Apărările formulate în cauză În această etapă procesuală intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 471 1 alin. (3) C. proc. civ. incidente și în cadrul recursului, conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 05.08.2025 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 18.11.2025, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de cererea recurentei-reclamante, de judecare a cauzei în lipsă, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului ce face obiectul judecății. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și în raport cu dispozițiile legale incidente, constată că recursul promovat de reclamantaUniqa Asigurări S.A. este fondat, în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare: 1. Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, prin cererea de plata înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/10.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumelor de 16.328,79 RON reprezentând despăgubiri și 11.038,26 RON reprezentând penalități de întârziere. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 25922/29.03.2021 prin care a dispus respingerea cererii de plată, ca fiind neîntemeiată, pe de o parte, pe considerentul că s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de C. civ. și, pe de altă parte, că vinovăția în producerea accidentului aparține asiguratorului CASCO, lipsind vinovăția asiguratorului RCA al B., respectiv că penalitățe de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurare. Reclamanta A. S.A. a atacat în instanță Decizia nr. 25922/29.03.2021, solicitând anularea în tot a acesteia, ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatului FGA la plata sumei de 27.367,05 RON, compusă din 16.328,79 RON contravaloarea despăgubirii achitate și 11.038,26 de RON penalități de întârziere, dar și la plata cheltuielilor de judecată. În primul ciclu procesual, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, reținând legalitatea deciziei contestate și respingând criticile acesteia. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. În soluționarea recursului, instanța de control judiciar, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 4116 din data de 27 septembrie 2023, reținând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a admis recursul reclamantei A. S.A., a casat sentința recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță. Prin decizia de casare s-a reținut că "prima instanță în considerentele sentinței pronunțate neraportându-se la elemente ce țin de configurarea juridică a demersului reclamantei, a înțeles să soluționeze cauza exclusiv prin raportare la sancțiunea decăderii, intervenită ca urmare a unei pretinse neintroduceri a cererii de plată în termenul de 90 de zile, ignorând pur și simplu chestiunea centrală a litigiului dintre părți, respectiv prescripția dreptului la acțiune." De asemenea, s-a mai reținut că, "în cauza dedusă judecății, procedând la compararea argumentelor instanței de fond cu argumentele exprimate prin cererea de chemare în judecată ori prin apărările formulate de pârât, se constată că, în sentința atacată, acestea nu au fost trecute prin filtrul judecătorului, astfel că Înalta Curte reține că aceasta nu prezintă un raționament propriu, nefiind făcută o analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul cererii de chemare in judecată. Instanța trebuie să ofere o examinare clară și coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părți, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar… În raport de elementele conturate, Înalta Curte nu poate considera că instanța de fond a realizat o efectivă cercetare a fondului cauzei și a oferit garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil, recurenta fiind lipsită de o analiză reală și serioasă a cererii sale de chemare in judecată." Rejudecând acțiunea reclamantei, instanța de fond a reținut în esență că "în mod corect Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) refuză plata despăgubirii, întrucât nu s-a dovedit nici întreruperea termenului de prescripție, dar mai ales nici premisa culpei asiguratului RCA" respectiv că, "în categoria creditorilor de asigurări intră persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. Lista creditorilor de asigurări este limitativă, nu exemplificativă și nu se poate deduce pe cale de interpretare și… Dacă prin absurd FGA ar fi obligat să achite despăgubiri pe care asigurătorul RCA nu ar fi avut obligația să le achite, atunci s-ar deturna scopul său prevăzut de art. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Deci FGA protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fără să poată fi obligat la plata unei despăgubiri, dacă asigurătorul RCA în faliment nu ar fi fost obligat la rândul său să o achite, întrucât nu s-a dovedit/cuantificat culpa asiguratului", iar " pentru penalități și cheltuieli de întârziere nu există temei juridic împotriva pârâtului FGA. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Se constată că în categoria creditorilor de asigurări intră persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. Lista creditorilor de asigurări este limitativă, nu exemplificativă și nu se poate deduce pe cale de interpretare.. . Deci FGA protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fără să poată fi obligat la plata actualizărilor creanțelor pe care asigurătorii Casco le-au recuperat de la asigurătorul RCA înainte de insolvență sau penalitățile stabilite de instanțe împotriva asigurătorului RCA și nici la cheltuielile de judecată ale acestora, întrucât nu din culpa FGA s-au realizat aceste cheltuieli ori întârzieri. Prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 în aplicarea art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu sunt un temei pentru recuperarea penalităților și cheltuielilor de judecată ale asigurătorilor Casco care au obținut deja sentințe definitive împotriva asigurătorului RCA înainte de faliment sau ale asiguraților împotriva asigurătorului RCA, pentru că nu se înscriu în noțiunea de creanță de asigurări de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Lege.". Si împotriva acestei soluții recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs, invocând tot motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. Deși nu a încadrat criticile sale în fiecare motiv de casare invocat, în esență, subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a invocat încălcarea dezlegărilor obligatorii date de instanța de control judiciar în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și nemotivarea hotărârii. Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate, motiv pentru care se impune admiterea recursului reclamantei, din acestă perspectivă. Astfel, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.: "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul." Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare. Indicațiile Înaltei Curți pentru rejudecare au vizat, în esență, obligația de motivare a hotărârii, prin analizarea efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată, însă, că în rejudecare, instanța de fond deși a avut în vedere obiectul acțiunii deduse judecății, nu a făcut o analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Astfel, analizând cererea de chemare în judecată, se constată că, în cadrul acesteia, reclamanta a invocat, ca și critici de nelegalitate și netemeinicie a deciziei contestate, faptul că dreptul material la acțiune al A. nu s-a prescris, nemotivarea deciziei contestate sub aspectul stabilirii vinovăției în sarcina asiguratorului CASCO al A., și faptul că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare, contrar celor susținute de Fondul de Garantare a Asiguraților. Soluționând cauza, în rejudecare după casare, instanța de fond a respins contestația reclamantei. În cauză, prima instanță a analizat atât problema prescripției dreptului material la acțiune cât și criticile ce vizează stabilirea vinovăției în sarcina asiguratorului CASCO al A., printr-o formulare lapidară, reținând că " În mod corect Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) refuză plata despăgubirii, întrucât nu s-a dovedit nici întreruperea termenului de prescripție, dar mai ales nici premisa culpei asiguratului RCA.", fără a dezvolta raționamentul și probatoriul pe baza căruia a concluzionat în sensul anterior menționat. Astfel, se reține caracaterul extrem de evaziv și eliptic al analizei instanței, care, în motivarea sa se rezumă la formularea unor simple afirmații, în termeni vagi și generali. Deși, recurenta - reclamantă, în susținerea motivului de nelegalitate conform căruia dreptul său material la acțiune nu s-a prescris, a invocat întreruperea cursului prescripției, respectiv suspendarea acestuia, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată împotriva B., instanța de fond s-a rezumat a reține doar că nu s-a dovedit întreruperea termenului de prescripție, fără a arăta motivele pentru care a înlăturat argumentele reclamantei. Aceeași este situația și cu privire la criticile reclamantei referitoare la pretinsa vinovăție imputată asiguratorului CASCO al A. S.A., în cadrul cărora aceasta a invocat nemotivarea deciziei contestate, în sensul că FGA face referire în mod generic la înscrisurile constituite în urma accidentului, fără însă a le nominaliza și a expune relevanța și veridicitatea lor, acestea nefiind nici anexate deciziei contestate. Instanța de fond, fără a face o analiză efectivă a acestei critici de nelegalitate a deciziei contestate, s-a limitat a concluziona doar că reclamanta nu a dovedit culpa asiguratorului RCA. În mod evident, această apreciere este contrară celei obligatorii din cuprinsul deciziei de casare, iar nerespectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii, în condițiile art. 174 din același cod, întrucât într-o astfel de situație se produce o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În raport de obiectul acțiunii și de criticile de nelegalitate formulate în cadrul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc." Înalta Curte apreciază că instanța de fond, nici în al doilea ciclu procesual nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă cu privire la rolul activ al judecătorului. Minima motivare a instanței de fond în sensul constatării legalității deciziei contestate " întrucât nu s-a dovedit nici întreruperea termenului de prescripție, dar mai ales nici premisa culpei asiguratului RCA.", apare ca fiind insuficientă din perspectiva aspectelor ce se impuneau a fi clarificate în speța de față. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și argumentelor invocate de părți. Procedând în acest mod și hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a stabili în mod neechivoc adevărul și a clarifica toate aspectele invocate de reclamantă, instanța de fond a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât nici în al doilea ciclu procesual nu a lămurit situația de fapt, pronunțând o hotărâre nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. În plus, se constată și că lipsește interpretarea instanței în ceea ce privește probele administrate sau probele înlăturate, analiza raportului juridic litigios fiind una superficială, ceea ce poate conduce la concluzia că instanța a pronunțat o soluție fără a administra probele necesare și utile și fără a cerceta probatoriul administrat în această cauză. Acest lucru este necesar, deoarece este de esență și constituie o garanție pentru toate părțile litigante, ca instanța să țină cont de întreg ansamblu probator, precum și că cererile lor au fost analizate cu atenție de către instanța judecătorească, oferind totodată posibilitatea exercitării controlului judiciar în ceea ce privește soluția dată. Înalta Curte constată, astfel, că nici în al doilea ciclu procesual nu au fost lămurite două împrejurări esențiale în soluționarea cauzei și anume, prescripția dreptului material la acțiune, respectiv vinovăția în producerea evenimentului rutier, ceea ce echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei. Față de aceste considerente, Înalta Curte reținând nemotivarea corespunzătoare a hotărârii, dar și încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., constată ca fiind incidente în cauză motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 Cod procedură civilă, astfel că, apreciind ca fiind întemeiate criticile recurentei - reclamante subsumate acestor motive de casare, urmează a admite recursul, a casa sentința civilă recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de trimitere urmează să procedeze la respectarea tuturor măsurilor dispuse prin prima decizie de casare, respectiv să ofere o examinare clară și coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părți, prin raportare la probele administrate, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar. Așadar, instanța de fond urmează să valorifice toate apărările și susținerile părților, prin raportare la probatoriul administrat și la cadrul normativ incident litigiului dedus judecății, Cu privire la soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Înalta Curte amintește Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu nr. 79/2022, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 61 din 25 ianuarie 2023, care a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în corelație cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 și ale art. 501 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță." Având în vedere că prin reținerea cauzei spre rejudecare Înalta Curte ar fi fost pusă în situația de a proceda la analiza stării de fapt, nelămurită de prima instanță în al doilea ciclu procesual, administrând sau completând probele administrate, se apreciază că, în conformitate cu prevederile art. 498 C. proc. civ., singura soluție posibilă este rejudecarea cauzei de către aceeași instanță. În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, ce vizează incidența în cauză a Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 ori încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond la rejudecarea cauzei. 2. Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Pentru aceste considerente, constatând ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a se conforma dispozițiilor statuate în calea controlului judiciar.