Decizia nr. 5182/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 46/2025 a Curții de Apel Târgu

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 aprilie 2025, pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate ("CNAS") și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România ("ANMDM"), a solicitat, pe cale de ordonanță președințială, obligarea pârâților să-i asigure, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Olaparib (denumire comercială Lynparza), până la soluționarea definitivă a dosarului de fond nr. x/2025 aflat pe rolul aceleiași instanțe.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 46 din 15 aprilie 2025, Curtea de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâții Ministerul Sănătății, Guvernul României, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România; (ii) a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității cererii, invocate de către pârâții Guvernul României și Ministerul Sănătății; (iii) a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și a obligat pârâții să asigure reclamantului medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza), pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2025 aflat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

3. Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 46 din 15 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Guvernul României a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate, iar în rejudecare respingerea cererii de ordonanță președințială față de Guvernul României ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate juridică civilă și, implicit, fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Precizând că își menține integral apărările de la fond, recurentul-pârât consideră că, în mod nelegal, instanța a admis acțiunea față de Guvernul României obligând această autoritate la asigurarea către reclamant a medicamentului Olaparib (denumire comercială Lynparza) eliberat pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100%, fără contribuție personală, până la soluționarea definitivă a dosarului de fond. În motivarea recursului, pârâtul susține că nu are capacitate juridică civilă și, prin urmare, nici calitate procesuală pasivă, raportat la dispozițiile art. 32 alin. (1) din C. proc. civ.. Guvernul României nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, în litigiile de drept civilă, ci doar în litigiile de contencios administrativ, atunci când se contestă acte administrative emise de această autoritate, conform art. 102 și art. 108 din Constituție și dispozițiilor Codului administrativ.

Prin urmare, acest organ colegial, care funcționează pe principiul coordonării și subordonării, nu are capacitate juridică civilă, dar nici capacitate de drept administrativ, nefiind contestate acte emise de această autoritate. Solicită recurentul-pârât a fi avute în vedere dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, art. 2 lit. a) și lit. i) din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, art. 220 alin. (3) și (4) și art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006, precum și împrejurarea că Guvernul României este un organ colegial, care are în structura sa autorități de specialitate/de resort, în speță Ministerul Sănătății, care la rândul său are în subordine Casa Națională de Asigurări de Sănătate, aceste organe de specialitate ale administrației publice centrale dispunând de atribuții și competențe în sensul celor solicitate în acțiune.

În consecință, recurentul-pârât apreciază că Guvernul României, fiind o autoritate lipsită de capacitate juridică, nu poate asigura plata tratamentului solicitat de reclamant și, ca atare, nu poate figura ca parte a litigiului dedus judecății, neavând calitate procesuală pasivă, iar o eventuală soluție de admitere a acțiunii față de Guvernul României este imposibil de valorificat. 3.2. Împotriva sentinței civile nr. 46 din 15 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs și pârâtul Ministerul Sănătății, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de ordonanță președințială ca neîntemeiată.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În acest sens, arată că și în procedura contenciosului administrativ trebuie îndeplinite condițiile generale de exercitare a acțiunii civile prevăzute de C. proc. civ., respectiv capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul de a acționa și afirmarea unui drept, cu luarea în considerare a trăsăturilor specifice raportului de drept public dedus judecății.

Această particularitate rezultă din faptul că dreptul administrativ operează cu noțiunile de "capacitate de drept public" și "capacitate administrativă" care au conținut diferit față de "capacitatea juridică civilă". În acțiunea de contencios administrativ, capacitatea procesuală pasivă aparține, în primul rând, în litigiile având ca obiect anularea unui act administrativ, potrivit legii, autorității publice care a admis actul atacat, conform art. 1 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, Legea nr. 554/2004 reglementează și acțiunea formulată împotriva autorității/instituției publice care a refuzat nejustificat să soluționeze cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim ori după caz, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal.

Redând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h), art. 8 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, recurentul-pârât susține că, în situația acțiunii în obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau îndeplinirea unei operațiuni administrative, calitatea procesuală pasivă se raportează la capacitatea de drept public (capacitatea administrativă) a autorității chemate în judecată de a emite un act administrativ sau a îndeplini o anumită operațiune administrativă. În speța dedusă judecății, obiectul cererii de ordonanță președințială constă în solicitarea reclamantului ca pârâții să îi asigure, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100%, fără contribuție personală, medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza), până la soluținarea definitivă a dosarului care vizează fondul cauzei, având ca obiect solicitarea reclamantului ca acest medicament să fie inclus în lista medicamentelor compensate.

Or, a asigura, potrivit înțelesului comun al termenului, înseamnă a oferi o garanție pentru înfăptuirea unui lucru, a face ca înfăptuirea să fie sigură. Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, obiectul cererii de ordonanță președințială excedează obiectul acțiunii în contencios administrativ care, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 poate consta într-un act administrativ sau în faptul nesoluționării în termen a unei cereri referitoare la un drept subiectiv sau un interes legitim, precum și în refuzul justificat de soluționare a unei cereri cu acest obiect sau refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Deși prevederile art. 241 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 și art. 2 din Legea farmaciei nr. 266/2008 reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale, totuși dispozițiile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu prevăd dreptul absolut al asiguraților de a beneficia de medicamente cu sau fără contribuție personală, acest drept fiind condiționat de existența unei prescripții medicale, contravaloarea lor fiind suportată numai pentru indicațiile terapeutice autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., recurentul-pârât susține că sentința instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, un prim aspect în acest sens fiind dat de încălcarea prevederilor art. 32 lit. b) din C. proc. civ. raportat la art. 16 alin. (1 1 ) din Legea nr. 95/2016, introdus prin O.G. nr. 37/2022. Astfel, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de fiecare dintre pârâți, reținând că toți au calitate procesuală întrucât sunt implicați în procesul de elaborare al listei cu medicamentele de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Or, susține pârâtul, obiectul cererii de ordonanță președințială este acela de a asigura reclamantului tratamentul cu medicamentul solicitat, în regim de compensare 100%, până la soluționarea fondului cauzei, iar nu obligarea pârâților la includerea lor în listă.

Arată că Ministerul Sănătății nu poate să efectueze plăți din bugetul propriu decât pentru medicamentele prevăzute de art. 16 alin. (1 1 ) din Legea nr. 95/2016, iar medicamentul solicitat de reclamant prin acțiune nu este inclus în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 16 alin. (1 1 ) din Legea nr. 95/2016, astfel că suportarea contravalorii lui s-ar realiza cu încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice. Totodată, susține că instanța de fond nu a avut în vedere, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, modificările aduse Legii nr. 95/2006 prin dispozițiile O.G. nr. 37/2022, respectiv introducerea art. 243 1 și 243 2 , ceea ce demonstrează o gravă încălcare a art. 32 lit. b) din C. proc.

civ. Contrar aspectelor reținute de instanța de fond, arată recurentul-pârât că Ministerul Sănătății nu are atribuții în procesul de recunoaștere a medicamentului sau de elaborare a Listei medicamentelor compensate, decizia de includere sau neincludere în Listă aparținând ANMDM, conform Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014 și, de asemenea, Ministerul Sănătății nu are nici atribuții de gestionare a FNUASS. Recurentul-pârât susține și că instanța de fond a pronunțat sentința recurată cu încălcarea prevederilor 1443 din C. civ.. Astfel, instanța a respins excepția inadmisibilității cererii din perspectiva stabilirii răspunderii civile solidare în sarcina pârâților, reținând faptul că procedura de introducere pe listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind astfel, partajată între pârâții chemați în judecată.

Or, în condițiile în care a dispus obligarea tuturor pârâților să asigure reclamantului medicamentul solicitat, rezultă fără echivoc că instanța a reținut existența unei solidarități pasive între pârâți, contrar dispozițiilor art. 1443 din C. civ. și propriei motivări a soluției de respingere a acestei excepții. Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că sentința recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006, care stabilește atribuțiile CNAS în domeniul programelor de sănătate. Invocă prevederile art. 11 lit. a) și art. 16 1 din Legea nr. 95/2006 și art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 423/2022, care stabilesc competența CNAS de a asigura finanțarea programelor naționale de sănătate curative, concluzionând că Ministerul Sănătății nu are atribuții privind acordarea către pacienți de medicamente în regim de compensare 100%.

Mai arată că asigurații beneficiază de medicamente cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, pentru medicamentele cuprinse în lista de medicamente elaborată de Ministerul Sănătății și CNAS și aprobată prin hotărârea a Guvernului, numai pentru acele medicamente care au indicațiile terapeutice autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului, condiții neîndeplinite de medicamentul în discuție la acest moment. Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât susține că în speță nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, din perspectiva aparenței de drept.

În primul rând, susține că reclamantul nu a solicitat, în condițiile art. 997 din C. proc. civ., ca instanța de contencios administrativ să exercite la nivel de aparență și de urgență un control de legalitate cu privire la refuzul pârâților de a include pe Lista medicamentelor compensate integral a medicamentului enunțat în petitul acțiunii, dar solicitarea reclamantului reprezintă o prejudecare a fondului și o soluționare a dosarului de fond (în acest sens, a invocat hotărârea civilă nr. 157/2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași într-o cauză similară).

În al doilea rând, solicită să se observe că instanța de fond a reținut în mod corect lipsa cadrului legal necesar admiterii cererii reclamantului, dar a reținut greșit că în favoarea reclamantului există o aparență de drept și a admis în mod nejustificat cererea, pentru motive străine de natura pricinii, respectiv prin raportare la atribuțiile pârâților în procedura includerii medicamentului în Lista celor care se decontează. Învederează recurentul-pârât că medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza) este inclus în Lista medicamentelor compensate aprobate prin H.G. nr. 720/2008 pentru alte afecțiuni decât cea de care suferă reclamantul și anume "neoplasm mamar cu receptori pozitivi de estrogen și progesteron", aceasta neregăsindu-se în protocolul terapeutic al administrării.

Rezultă că medicamentul nu poate fi prescris decât off-label pentru afecțiunea reclamantului. Subliniază că obiectul cauzei îl reprezintă asigurarea medicamentului în regim de compensare totală, deci decontarea de către pârâți, iar nu obligarea pârâților la includerea sa în Listă, astfel că lipsa indicației terapeutice și inexistența protocoalelor terapeutice aprobate pentru afecțiunea de care suferă reclamantul conduc spre soluția de respingere a cererii. Recurentul-pârât invocă prevederile art. 243 1 și art. 243 2 din Legea nr. 95/2006, arătând că reclamantul nu are dreptul la compensarea tratamentului câtă vreme medicamentul nu figurează în Lista aprobată de H.G. nr. 720/2008 și nu are protocol terapeutic autorizat și învederează că ministerul are competența de a actualiza această Listă doar după parcurgerea etapelor de evaluare a medicamentelor pentru care DAPP au formulat solicitări în acest sens.

Susține că sunt nelegale și considerentele sentinței atacate prin care s-a reținut încălcarea dreptului la viață și sănătate al reclamantului, întrucât procedura de înscriere în Listă nu reprezintă un demers de natură a leza acest drept, ci tocmai de a-l proceda, prin instituirea obligației de efectuare a unor studii clinice care să confirme eficiența tratamentului. Arată că, pentru medicamentele neînscrise în Listă sau care nu au protocol terapeutic aprobat pentru afecțiunea pacientului sau grupa sa de vârstă, acestea pot fi prescrise în afara indicațiilor aprobate, însă doar pe riscul și răspunderea pacientului și medicului prescriptor, fapt care nu poate constitui motiv de obligare a ministerului la asigurarea acestor medicamente.

Invocă dispozițiile art. 4 din Ordinul ministrului sănătății și președintelui CNAS nr. 564/499/2021, conform cărora protocoalele terapeutice reprezintă baza de prescriere și monitorizare a tratamentelor cu medicamentele care se acordă asiguraților pe bază de prescripție medicală eliberată de medicii care sunt în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate și arată că acești medici nu au posibilitatea legală de a prescrie un medicament off-label, iar dacă totuși îl prescriu, contravaloarea lui nu poate fi decontată de către casa de asigurări de sănătate, conform art. 53 alin. (2) din Legea nr. 95/2006. 3.3. Împotriva sentinței civile nr. 46 din 15 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a declarat de asemenea recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea ordonanței președințiale ca neîntemeiată. Recurenta-pârâtă învederează că, în prezent, medicamentul în litigiu nu a fost evaluat de ANMDM pentru a fi inclus în Lista medicamentelor compensate pentru afecțiunea de care suferă reclamantul. Critică soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că instanța de fond nu a avut în vedere că reclamantul a solicitat decontarea medicamentului în afara condițiilor legale. Instanța de fond nu a constatat că ocrotirea dreptului la viață nu poate fi realizată în afara unui cadru legal, care impune limite rezonabile în exercitarea acelor drepturi și care, indirect, asigură realizarea dreptului la viață.

Susține recurenta-pârâtă CNAS că nu are nicio atribuție în ceea ce privește decontarea unui medicament care nu este includ în Listă pentru afecțiunea de care suferă reclamanta și nu a fost elaborat protocolul terapeutic de administrare a acestui medicament. CNAS nu are atribuții în privința evaluării medicamentului ori a revizuirii rezumatului caracteristicilor produsului, nu intră în raporturi juridice cu persoanele asigurate sau cu furnizorii de servicii medicale și nici cu reclamantul și nu încheie contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale.

Invocă dispozițiile art. 262, art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 281 lit. h) și art. 302 lit. b) și art. 794 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, arătând că lipsa calității sale procesuale pasive derivă și din împrejurarea că medicamentul în litigiu nu a fost contractat de niciun funrizor de medicamente cu nicio casă de asigurări de sănătate, fiind prescris reclamantului pe riscul său și al medicului prescriptor. CNAS nu se poate substitui deținătorului autorizației de punere pe piață, entitățile cu competență în extinderea, autorizarea și evaluarea medicamentelor desfășurând această activitate la solicitarea expresă a DAPP. Pe calea contenciosului administrativ, se poate solicita autorității să îndeplinească un act/operațiune administrativă din sfera sa de competență, iar nu să garanteze îndeplinirea unui fapt ce cade în sfera de competență altei autorități sau a unei persoane juridice de drept privat.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-pârâtă susține că prima instanță a constatat în mod greșit că în speță sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale, prevăzute de art. 997 C. proc. civ. În ceea ce privește condiția aparenței de drept, observă că reclamantul solicită decontarea tratamentului cu medicamentul în litigiu, neavând însă un drept recunoscut de lege pentru administrarea acestui medicament. Sentința recurată cuprinde aprecieri generale, abstracte, comune pentru toate autoritățile publice pârâte, deși acestea au obiecte distincte de activitate, acordând medicamentul în litigiu reclamantului fără a constata că ocrotirea dreptului la viață nu poate fi realizată în afara unui cadru legal, care impune limite rezonabile în exercitarea acelor drepturi și care, indirect, asigură realizarea dreptului la viață.

În opinia recurentei-pârâte, prima instanță a ignorat că decontarea integrală sau parțială a unui medicament se realizează numai pentru medicamentele autorizate la nivel european sau național, numai pentru diagnostice incluse în rezumatul caracteristicilor produsului și numai dacă respectivele medicamente sunt prescrise pe bază de prescripție electronică în cadrul unor protocoale aprobate. Împrejurarea că reclamantului i-a fost prescris medicamentul în litigiu de către medicul specialist nu are relevanță, întrucât utilizarea tratamentului se face off-label, situație care nu impune decontarea contravalorii sale din FNUASS, autoritățile neputând fi obligate la suportarea costului medicamentului.

Recurenta-pârâtă CNAS contestă și interpretarea pe care instanța de fond a dat-o jurisprudenței CEDO indicate în cuprinsul sentinței atacate, susținând că în cauză nu se poate vorbi despre nerespectarea obligațiilor statului de a proteja viața cetățenilor, câtă vreme nu s-a nesocotit niciun drept legitim al reclamantului. Contestă și incidența în speță a statuărilor din cauza CEDO Panaitescu contra României, apreciind că există diferențe între cele două spețe, în cazul reclamantului Panaitescu existând o hotărâre judecătorească definitivă prin care dreptul acestuia fusese recunoscut de instanțele interne, iar autoritățile nu puseseră în executare hotărârea și, totodată, în cazul reclamantului Panaitescu fuseseră confirmate efectele benefice ale tratamentului.

Spre deosebire, în cauza de față nu se face dovada că reclamantul ar fi urmat tratamentul cu medicamentul în litigiu și că acesta ar fi avut efecte pozitive. Susține că, potrivit art. 168 alin. (7) TFUE, statele membre își definesc politica de sănătate și își organizează sistemele proprii de sănătate, iar Directiva nr. 89/105/CEE, care se bazează pe art. 114 TFUE, are ca principiu ideea unei interferențe minime în organizarea politicilor naționale privind securitatea socială de către statele membre, astfel cum s-a reținut și în cauza C-245/03 Merck, B., Culegere 2005,1-637, punctul 27. În ceea ce privește efectul direct al Directivei, din analiza art. 288 TFUE rezultă că textul tratatului se limitează la a preciza numai faptul că directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.

Recurenta-pârâtă consideră că prima instanță nu a avut în vedere faptul că sistemul public de asigurări sociale de sănătate asigură un pachet de bază, un pachet minimal de asistentă medicală asiguraților, așa cum a statuat Curtea Constituțională și așa cum prevede Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, lege-cadru care reglementează sistemul public de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 224/2012 și nr. 45/2013, care confirmă, în opinia sa, că dreptul asiguraților la asistență medicală nu este nelimitat și absolut, cu privire la toate medicamentele și serviciile medicale, ci conține un minim de asistență, condiționat de prevederile Legii nr. 95/2006, de normele sale de aplicare aprobate prin H.G.

nr. 696/2021 și Ordinul ministrului sănătății si al președintelui CNAS nr. 1068/627/2021. Potrivit art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate prescrierea, eliberarea și decontarea medicamentelor se realizează pe baza protocoalelor terapeutice elaborate de comisiile de specialitate ale Ministerul Sănătății, potrivit art. 4 din Anexa 1 ia Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014 și sunt obligatorii pentru medicii aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate. Or, reclamantului i s-a prescris un tratament de către un medic din sistemul privat, care nu a prescris medicamentul pe baza prescripției medicale electronice, contrar prevederilor art. 33 alin. (1) din Anexa la Ordinul președintelui CNAS nr. 180/2022.

La dosarul cauzei nu a fost depus un înscris care să facă dovada că reclamantul a fost informat de către medicul curant/prescriptor asupra faptului că medicamentul în litigiu, neinclus în Listă pentru afecțiunea reclamantului și nici în Programul Național de Oncologie, nu se decontează din bugetul FNUASS, așa cum prevede expres art. 1 lit. o) ultima teză din Anexa 2 la H.G. nr. 423/2022. Asigurarea și decontarea medicamentelor în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate se fac numai în baza contractelor încheiate între furnizori și casele de asigurări de sănătate și au ca obiect numai medicamentele cuprinse în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008 și ale căror indicații terapeutice sunt incluse în protocoalele terapeutice aprobate prin Ordinul ministrului sănătătii si al președintelui CNAS nr. 564/499/2021 (în vigoare începând cu data de 06.05.2021).

Mai susține recurenta-pârâtă că prima instanță nu a analizat și aplicat prevederile art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 262, art. 281 lit. h) și art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora casele de asigurări de sănătate, și nu CNAS, au atribuția de a deconta numai furnizorilor, nu și asiguraților, contravaloarea numai a acelor servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale contractate cu furnizorii, la termenele prevăzute în contractul-cadru, care fac parte din pachetul de servicii medicale de bază si Lista de medicamente, iar tratamentul cu medicamentul în litigiu pentru indicația specificată de reclamant nu a fost contractat de niciun furnizor de medicamente cu nicio casă de asigurări de sănătate.

În atare condiții, tratamentul solicitat este încadrat de legiuitor ca tratament la cerere și în această situație devin incidente prevederile art. 248 alin. (1) lit. f), i) si l) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asiguratul suportă contravaloarea costurilor cu tratamentul urmat. Totodată, medicul care a prescris tratamentul își asumă răspunderea și are obligația de a informa pacientul că va suporta costul medicamentului din resurse proprii.

Subliniază recurenta-pârâtă că, în situația în care medicul prescrie o schemă de tratament a unui medicament, pe care o apreciază necesară, cu privire la situația medicală a pacientului, aceasta nu atrage consecința decontării obligatorii din bugetul FNUASS a medicamentului respectiv, dacă medicamentul pentru afecțiunea de care suferă reclamantul nu deține o decizie de includere în Listă, emisă în baza unui raport de evaluare întocmit de ANMDM și nu are elaborat protocol terapeutic, conform art. 3 și art. 4 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 861/2014. Pentru aceste considerente, câtă vreme medicamentul în litigiu nu îndeplinește condițiile pentru a fi decontat, apreciază recurenta că în speță nu este îndeplinită condiția aparenței de drept în favoarea reclamantului, tratamentul solicitat nu îndeplinește condițiile pentru a fi decontat asiguraților și contravaloarea lui trebuie suportată de reclamant.

Punerea în executare a sentinței civile recurate excedează cadrului legal în limitele căruia se realizează acordarea si decontarea medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate. 3.4. Împotriva sentinței civile nr. 46 din 15 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANMDM, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prealabil înfățișării criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă învederează că medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza) este autorizat ca medicament împotriva cancerului, însă nu cuprinde în baza de prescriere și indicația terapeutică de care suferă reclamantul, neoplasm mamar cu receptori de estrogen și progesteron, pentru a putea fi compensat în condițiile H.G. nr. 720/2008. Recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond a apreciat greșit asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale referitoare la aparența de drept și neprejudicierea fondului. În analiza existenței sau nu a aparenței de drept, instanța trebuia să verifice dacă medicamentul este inclus în Lista medicamentelor compensate și dacă are protocol terapeutic aprobat, acest protocol fiind obligatoriu pentru medicii aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate.

În privința condiției neprejudecării fondului, susține recurenta-pârâtă că, admițând acțiunea de față, instanța de fond a recunoscut intimatului-reclamant dreptul la un medicament care nu are indicația terapeutică inclusă în ptotocolul terapeutic la nivel național și european. Mai susține recurenta-pârâtă că soluția pronunțată nu corespunde realității de drept a speței. Legislația națională nu permite rambursarea medicamentelor ale căror indicații terapeutice nu au fost aprobate la nivel național sau de către Agenția Europeană a Medicamentului.

Pentru ca un medicament să poată fi inclus cu o extindere de indicație în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, acesta trebuie supus mecanismului de evaluare de către DAPP în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014. Conform Anexei nr. 3 la acest ordin, DAPP trebuie să depună o cerere însoțită de o documentație de specialitate, în baza căreia se face evaluarea indicației terapeutice.

Potrivit Directivei nr. 105/89 a Comunității Economice Europene privind transparența măsurilor care guvernează stabilirea prețurilor de uz uman si includerea lor în sfera de aplicare a sistemului național de asigurări de sănătate, statele membre ale UE păstrează competențe exclusive în reglementarea și organizarea sistemelor proprii de sănătate, iar potrivit prevederilor art. 6 din aceeași Directivă, un medicament este cuprins în sistemul național de asigurări de sănătate numai după ce autoritățile competente au decis să-l includă într-o listă certă a medicamentelor cuprinse în sistemul național de asigurări de sănătate. Invocă în sprijinul susținerilor sale și dispozițiile art. 168 alin. (7) din TFUE, art. 4 alin. (3) din Directiva 2001/83 și art. 1 din Regulamentul CE nr. 726/2004, solicitând a fi avute în vedere considerentele hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Uniunii Europene, pronunțate la data de 23.09.2020 în cauza T-549/19.

II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile principale declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc.

civ. "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." [s.n.]. Raportat la acest text normativ, Înalta Curte reține că, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătății a dezvoltat critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se neîndeplinirea în speță a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 și urm. C. proc. civ. pentru admiterea ordonanței președințiale, nefiind prezentate argumente din care să rezulte încălcarea regulilor de procedură ori nemotivarea hotărârii atacate sau existența unor motive contradictorii/străine de natura cauzei Se mai constată că recurentul-pârât Guvernul României a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc.

civ., însă nu a prezentat nicio critică care să se încadreze în acest caz de casare, ci doar critici vizând calitatea sa procesuală pasivă în cauză, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Este de observat și că acest recurent nu a formulat decât critici vizând calitatea sa procesuală pasivă, iar nu și critici vizând fondul cauzei, respectiv condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale.

În concluzie, având în vedere similaritatea criticilor formulate de pârâți, prin care au invocat greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială, a excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și neîndeplinirea condițiilor de admitere a ordonanței președințiale, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problemele de drept invocate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. II.1. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Sănătății din perspectiva nelegalității stabilirii unei răspunderi solidare în sarcina pârâților.

Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a susținut, în esență, că atât timp cât autoritățile pârâte în cauză au atribuții diferite, atunci nu pot fi obligate în solidar la o prestație comună, conform art. 1443 C. civ., ci la prestații diferite. Or, argumentele recurentului-pârât nu se referă la un aspect de inadmisibilitate a acțiunii. Pentru a constata existența acestui fine de neprimire, este necesar a se invoca și demonstra lipsa uneia dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, astfel cum sunt prevăzute de art. 32 din C. proc. civ. sau de legile speciale incidente. Chestiunea vizând calitatea de subiect pasiv obligat în cadrul raportului dedus judecății, inclusiv din perspectiva existenței sau nu a unei răspunderi solidare cu ceilalți pârâți, reprezintă o problemă ce ține de calitatea procesuală (urmând a fi tratat în cele ce urmează).

În consecință, cum recurentul-pârât Ministerul Sănătății nu a înfățișat niciun motiv de inadmisibilitate propriu-zisă a acțiunii, se impune menținerea soluției date de instanța de fond. II.2. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale. În prezenta cauză, obiectul cererii de ordonanță președințială privește obligarea autorităților pârâte la asigurarea către reclamant a tratamentului cu medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza), în regim de compensare integrală, până la judecarea în fond a cererii vizând includerea acestui medicament în Lista medicamentelor compensate.

Cadrul procesual al prezentei cereri de luare a unei măsuri vremelnice este același cu cel al cauzei de fond, reclamantul chemând în judecată autoritățile pârâte cu competență legală în elaborarea listei medicamentelor compensate. Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod legal că, în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind, astfel, partajată între Ministerul Sănătății, ANMDM și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării acesteia prin hotărâre, conform art. 242 din Legea nr. 95/2006.

Astfel, recurentul-pârât Ministerul Sănătății are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 și de atribuțiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate. Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat.

Însă, Înalta Curte reține că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor și dispozitivelor asistive. Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărârea a Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS.

În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății, stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale. Totodată, prevederile art. 9 din Legea nr. 95/2006 dispun că "(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică.

(...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz". Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamantul solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Olaparib (Lynparza), nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.

Argumentele referitoare la inexistența unui cadru normativ care să permită reclamantului decontarea din FNUASS a tratamentului cu medicamentul în discuție, respectiv la incidența dispozițiilor O.G. nr. 37/2022 care nu permit efectuarea de plăți de către Ministerul Sănătății decât în condițiile strict prevăzute de Legea nr. 95/2006 vizează fondul cauzei, neavând relevanță în privința calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenția reclamantului de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. În esență, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamantul solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza), pentru afecțiunea neoplasm mamar cu receptori de estrogen și progesteron.

Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecțiune decât cea pentru care a fost autorizat și inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS. Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, Înalta Curte reține că aceasta este justificată de atribuțiile legale ce-i revin, potrivit art. 704 și urm. din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sistemul sănătății, art. 2 - 4 din H.G. nr. 734/2010 și art. 6 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, în procedura de evaluare și autorizare a medicamentelor puse pe piață în România.

Totodată, potrivit art. 8 lit. d) din Ordinul nr. 861/2014 "Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România poate iniția, din oficiu, procedura de evaluare a tehnologiilor medicale pentru includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă în următoarele situații: (...) d) DCI-uri compensate corespunzătoare medicamentelor cu indicație nouă, altele decât cele pentru care solicitanții au depus cerere". Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, în contextul în care totalitatea demersurilor (ce intră, potrivit sus indicatelor prevederi legale, în competențele restului autorităților recurente) nu poate avea o finalitate concretă decât urmare a exercitării atribuțiilor ce revin Guvernului României, de aprobare, prin hotărâre, a listei cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, nu poate fi reținută teza unei lipse a calității procesuale pasive a Guvernului României, acesta fiind una dintre instituțiile implicate în procedura de eliberare și decontare a medicamentelor pentru asigurații în sistemul public de asigurări de sănătate.

Înalta Curte reține că nu se poate face abstracție de împrejurarea că litigiul de față este generat de refuzul de acordare a medicamentului în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării și neincluderii în listă a tratamentului solicitat de reclamant pentru indicația terapeutică de care suferă. Prin urmare, cum toți pârâții și fiecare în parte au atribuții în ceea ce privește procedura de stabilire a listei medicamentelor de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii de față, în care se urmărește obținerea cu caracter provizoriu a tratamentului, în regim de gratuitate totală, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond, care se judecă în același cadru procesual subiectiv.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți ANMDM, Ministerul Sănătății, CNAS și Guvernul României cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II.3. Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006.

În esență, pârâții au criticat sentința recurată susținând că nu sunt îndeplinite unele dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 din C. proc. civ., respectiv aparența de drept și neprejudecarea fondului. Referitor la cerința aparenței de drept, s-a invocat inexistența unui cadru legal corespunzător pretențiilor reclamantului, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a costului tratamentului cu medicamentul medicamentului Olaparib (denumire comercială Lynparza), pentru afecțiunea "neoplasm mamar cu receptori de estrogen și progesteron". Acest medicament este inclus în Lista medicamentelor compensate aprobate prin H.G. nr. 720/2008, fiind decontat integral pentru alte afecțiuni decât cea de care suferă reclamantul, astfel încât acesta nu poate beneficia de compensarea integrală a tratamentului.

Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantului dacă poziția acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței. În speță, Înalta Curte constată că reclamantul a probat aparența de drept, dovedind că starea sa medicală impune tratamentul cu acest medicament, conform indicațiilor medicului specialist dr. C. dispuse prin scrisoarea medicală din 12.03.2025, însă costul lui este unul semnificativ.

Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale și convenționale invocate de reclamant urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la inexistența unui cadru legal care să permită decontarea integrală a acestui tratament. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților.

Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamente nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații la Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipsește intimatului-reclamant, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acestuia. Așadar, drepturile care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc.

civ., sunt dreptul la viață și dreptul la ocrotirea sănătății, drepturi garantate de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, art. 22 alin. (1) din Constituția României stabilește că "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate", iar art. 34 dispune că "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.

(3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege". În acest context, instanța de recurs constată că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist s-ar leza dreptul intimatului-reclamant la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale.

Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciară consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială, câtă vreme acest tratament i-a fost prescris reclamantului de medicul specialist (eficiența unui astfel de tratament neputând fi reconsiderată de către instanța de judecată). Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO.

Este de observat că măsura solicitată de reclamant are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului. Din această perspectivă, nu pot fi primite nici argumentele referitoare la încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 37/2022 (prin care au fost modificate dispozițiile Legii nr. 95/2006) atât timp cât măsura dispusă are caracter provizoriu și urmărește prezervarea unei situații de fapt, în absența căreia ar exista un risc real de afectare a dreptului la viață și sănătate. Recurenții-pârâți au mai susținut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilita