Decizia nr. 4153/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Garda Forestieră Ploiești, obligarea acesteia să îi acorde, în temeiul art. 127 alin. (5) din Legea 46/2008 privind Codul silvic coroborat cu art. 22 din Legea 234/2019, sporul de risc pentru trecut, respectiv pentru ultimii trei ani, conform termenului de prescripție calculat de la data formulării plângerii prealabile 30.01.2020 - 30.01.2017, și pentru viitor, până la încetarea raportului de muncă, cu dobânda legală aferentă, potrivit art. 1.531 C. civ.

coroborat cu art. 1.535 C. civ., în temeiul textelor de lege invocate, dar și ca efect al aplicării principiului nediscriminării, și să se constate nelegalitatea răspunsului formulat de pârâtă la plângerea prealabilă, cu cheltuieli de judecată. 1.2. Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 3189/12.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile și autorității de lucru judecat, iar pe fond a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să îi acorde reclamantului, începând cu data de 01.02.2017, sporul de risc de 25% din salariul de bază, precum și dobânda legală aferentă, până la data achitării efective a sumelor datorate.

2. Hotărârea instanței de fond Prin încheierea din data de din 14 noiembrie 2022, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000, introdus prin Legea nr. 234/2019, raportat la art. 120 alin. (5) din Codul silvic, prin prisma art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, invocată din oficiu. Totodată, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Curtea de Apel București a dispus suspendarea judecării cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Garda Forestieră Ploiești, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii menționate la punctul 2. de mai sus, reclamantul A. a formulat recurs, prin care, invocând dispozițiile art. 414 C. proc. civ., a solicitat casarea încheierii recurate, și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, pentru reluarea cursului judecății. În susținerea căii de atac promovate, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că în mod eronat ar fi dispus instanța de fond suspendarea cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătând că prin art. 509 pct. 11 C. proc. civ. s-a prevăzut posibilitatea revizuirii ca urmare a admiterii sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, astfel că suspendarea nu se justifică.

A invocat Decizia nr. 64/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia după abrogarea operată prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 nu mai este prevăzută suspendarea judecății cauzei în cazul în care este sesizată Curtea Constituțională. Menționează recurentul-reclamant că, la momentul suspendării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate exista Decizia nr. 7 din 12.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unui recurs în interesul legii privind recunoașterea sporului de risc, astfel cum a fost solicitat de către recurentul-reclamant, evocând în acest sens Decizia HP nr. 72/2021 și Decizia nr. 42/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul RIL.

Totodată, face referiri la aspecte privind soluționarea unor cauze similare de către instanțele de judecată sesizate, invocând în acest sens și Decizia nr. 80/2023 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea nr. 153/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă, intimatul-pârât Garda Forestieră Ploiești a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de recurentul - reclamant A., argumentând, în esență, în sensul că faptul că Legea nr. 47/1992 nu mai reglementează un caz de suspendare obligatorie a judecării cauzei în ipoteza sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu exclude de la aplicare prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc.

civ., care instituie un caz de suspendare facultativă, ci înseamnă doar că în această situație nu este obligatorie suspendarea judecării cauzei, oportunitatea dispunerii acestei măsuri fiind lăsată la latitudinea instanței învestite cu soluționarea cauzei. De asemenea, face aprecieri cu privire la lipsa incidenței în speță a Deciziei nr. 7/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unui recurs în interesul legii și a Deciziei nr. 80/2023 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea nr. 153/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. II.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente: Temeiul de drept al suspendării pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin încheierea din data de 14.11.2022 îl reprezintă dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora instanța poate suspenda judecata cauzei atunci când dezlegarea acesteia depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Recurentul critică soluția curții de apel sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susținând, dintr-o primă perspectivă, că o atare măsură de sistare temporară a cursului procesului nu mai este obligatorie, prin abrogarea operată potrivit dispozițiilor Legii nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, conform cărora nu mai este prevăzută suspendarea judecății cauzei în cazul în care este sesizată Curtea Constituțională, iar, dintr-o a doua perspectivă, prin dispozițiile art. 509 pct. 11 C. proc. civ. s-a prevăzut posibilitatea revizuirii hotărârii judecătorești pronunțate în cauza respectivă, în eventualitatea admiterii sesizării Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

Art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți …", fiind consacrat astfel un caz de suspendare facultativă a judecății. În acest context, instanța reține că suspendarea în discuție implică pe de o parte întrunirea condițiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei respective să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, iar pe de altă parte identificarea de către judecător a oportunității dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului.

În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecății, ci textul debutează cu o conferire în beneficiul instanței a atribuției de a aprecia asupra necesității suspendării amintite. Înalta Curte consideră nefondate setul de critici referitoare la inadmisibilitatea suspendării facultative în ipoteza admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin adoptarea Legii nr. 177/2010. Înlăturarea, prin adoptarea Legii nr. 177/2010, a cazului de suspendare de drept a cauzei, ce avea un caracter obligatoriu, imperativ, nu poate să conducă la concluzia că instanța nu poate uzita de cazul facultativ de suspendare a cursului judecății, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune, introducerea cazului de revizuire a hotărârii prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc.

civ. neînlăturând, în sine, posibilitatea suspendării facultative a judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Așadar, nu se poate exclude de plano admisibilitatea instrumentului procesual al suspendării dispuse în condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. atunci când raportarea se face la o sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, câtă vreme prin aceasta din urmă se analizează însuși temeiul obiectiv al dreptului subiectiv afirmat de una dintre părțile din proces în combaterea pretențiilor formulate de partea adversă.

Așadar, dacă poate interveni suspendarea judecății pentru a se stabili într-o altă judecată existența ori inexistența unui drept, cu atât mai mult poate interveni o astfel de măsură procesuală când în discuție este însuși temeiul legal ce fundamentează dreptul afirmat de o parte, sub aspectul constituționalității sale Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, invocată din oficiu de către instanță, al cărei obiect îl constituie prevederile art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000, introdus prin Legea nr. 234/2019. Deși este adevărat că prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

fac referire la faptul că dezlegarea cauzei depinde, în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, totuși, în circumstanțele particulare ale cauzei, nu se poate aprecia oportună suspendarea cursului judecății, fără ca prin aceasta să se încalce dreptul reclamantului la soluționarea litigiului său într-un termen rezonabil, optim și previzibil, cu atât mai mult cu cât nu reclamantul a solicitat suspendarea judecății, menționând că nu se justifică suspendarea judecării cauzei, în condițiile reglementării prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., în ipoteza unei soluții favorabile în fața instanței de contencios constituțional.

În acest din urmă sens, Înalta Curte reține că o ingerință în exercitarea dreptului la un proces echitabil trebuie să prezinte caracter legal, să urmărească un scop legitim și să prezinte caracter proporțional, ceea ce presupune asigurarea unui just echilibru în raport de interesul privat al părții în discuție. Or, partea recurentă - reclamantă, pe lângă argumentele expuse în vederea respingerii sesizării Curții Constituționale, nici nu este de acord ca eventuala sesizare să aibă un efect dilatoriu prin suspendarea facultativă a judecății dispusă de judecătorul primei instanțe, câtă vreme prin exercitarea acțiunii în fața instanței de contencios administrativ urmărește obținerea unui beneficiu salarial, invocând situația pretins similară a altor petenți care au obținut recunoașterea drepturilor prin hotărâri definitive.

În plus, situația în care dacă Curtea Constituțională va admite excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11, C. proc. civ. a instituit cazul de revizuire pentru situațiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția care a făcut obiectul excepției invocate, oferind astfel un remediu efectiv părții interesate. Într-un astfel de context, deși Curtea de Apel București putea aprecia asupra oportunității dispunerii suspendării litigioase, totuși măsura procesuală nu poate avea un efect disproporționat, din moment ce interesul recurentului - reclamant este să obțină o judecare a cauzei într-un termen optim și previzibil pentru clarificarea situației sale salariale.

Așa fiind, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile care justifică incidența în proces a măsurii suspendării cauzei și sunt fondate criticile recurentului, în temeiul prevederilor art. 496 coroborate cu art. 414 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantul A., va casa încheierea din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și va trimite cauza aceleiași instanțe, în vederea continuării judecății cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează încheierea recurată. Trimite cauza în vederea continuării judecății. Definitivă. Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.