Decizia nr. 4049/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași - secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâtului la: i) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul 2400/27.12.2021, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul; ii) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul 2400/27.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, in sensul recalculării și plății diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, recalcularea și plata drepturilor salariate reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, așa cum s-a dispus la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru personalul propriu. iii) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 și a Ordinului nr. 2400 din 27.12.2021, în sensul recalculării și plății celor două sporuri indicate in anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4, 5 și 38 alin. (3) lit. a) din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. (iv) emiterea altui ordin de salarizare și stabilirea unei indemnizații brute prin raportare la VRS 605,225, coeficient de multiplicare 19, cu un cuantum total al sporurilor de 45% fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 și fără a fi incident termenul general de prescripție de 3 ani anterior emiterii ordinului contestat.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 83 din 16 iunie 2022, Curtea de Apel Iași - secția de contencios administrativ și fiscal: - a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârât prin întâmpinare; - a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 83 din 16 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași - secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre competență soluționare Curții de Apel București, în subsidiar, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În susținerea motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod pprocedură civilă, recurenta-reclamantă a arătat că sentința recurată a fost dată cu încălcarea competenței materiale și funcționale stabilite prin norme imperative. Potrivit art. 7 alin. (2) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, litigiile având ca obiect anularea actelor administrative emise de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt de competența exclusivă a Curții de Apel București - secția de contencios administrativ și fiscal. În aceste condiții, Curtea de Apel Iași era obligată să își decline competența, iar soluționarea cauzei pe fond reprezintă o încălcare evidentă a normelor de ordine publică privind competența, ceea ce atrage casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta -reclamantă a arătat că instanța a aplicat în mod greșit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, considerând că plafonarea la nivelul anului 2022 poate anula efectele unor hotărâri judecătorești definitive și ale unor ordine administrative emise tocmai pentru executarea acestora. Art. 38 alin. (6) limitează doar majorările salariale rezultate din aplicarea legii, nu și drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive. Or, în cauză, drepturile salariale ale recurentei au fost stabilite printr-o sentință definitivă, care impune recalcularea indemnizației raportat la VRS 605,225 RON "pentru perioada 23.12.2017 - la zi". Instanța a ignorat jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale (Decizia nr. 794/2016) și a Înaltei Curți (Decizia nr. 23/2016, Decizia nr. 7/2019), care consacră caracterul intangibil al drepturilor salariale câștigate și obligativitatea aplicării nivelului maxim de salarizare în cadrul aceleiași familii ocupaționale. Or, majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești nu pot fi plafonate prin lege ulterioară, iar instanța a ignorat jurisprudența obligatorie a CCR și ICCJ care consacră caracterul intangibil al drepturilor salariale câștigate. Se critică și faptul că instanța a nesocotit autoritatea de lucru judecat a sentinței definitive prin care recurenta a obținut recalcularea indemnizației raportat la VRS 605,225 RON "pentru perioada 23.12.2017 - la zi". Prin menținerea plafonării, sentința atacată golește de conținut titlul executoriu și încalcă obligația constituțională și convențională de a asigura executarea hotărârilor judecătorești. Totodată, recurenta arată că soluția instanței încalcă principiul separației puterilor, întrucât permite ca o normă legală ulterioară să anuleze efectele unor hotărâri judecătorești definitive, contrar jurisprudenței CCR (Decizia nr. 838/2009 și Decizia nr. 972/2012). Instanța a validat astfel o ingerință nepermisă a puterii legislative în sfera autorității judecătorești. Un alt motiv de nelegalitate privește ignorarea dispozițiilor Legii nr. 303/2004, care interzic diminuarea indemnizațiilor magistraților. Prin aplicarea plafonării, instanța a validat o reducere salarială nepermisă, deși Legea nr. 153/2017, ca lege ordinară, nu poate modifica o lege organică. Recurenta mai arată că instanța a tratat în mod eronat problema discriminării salariale. Procurorii DNA și DIICOT sunt salarizați la nivelul PICCJ indiferent de vechime sau nivelul parchetului, în timp ce ceilalți procurori, aflați în situații comparabile, sunt excluși de la același tratament. Instanța nu a analizat această diferență de tratament în raport cu art. 16 din Constituție și O.G. nr. 137/2000. Se critică și modul în care instanța a aplicat prescripția, deși prin Ordinul nr. 2295/2021 Ministerul Public a recunoscut drepturile salariale începând cu 01.08.2016, ceea ce echivalează cu o renunțare la prescripție și determină curgerea unui nou termen. Instanța a ignorat efectele juridice ale acestei recunoașteri. În fine, recurenta arată că instanța a validat un mod greșit de calcul al sporurilor, care trebuiau aplicate la indemnizația recalculată conform VRS 605,225 RON și majorată potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017. Instanța a aplicat plafonul de 30% în mod individual, deși acesta operează doar la nivelul ordonatorului principal de credite.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a depus note scrise, prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în raport de emiterea Ordinului nr. 551/2023 al procurorului general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție și solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, iar recurenta-reclamantă a criticat această soluție, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ. O primă critică formulată de recurenta-reclamantă, încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., vizează necompetența materială și funcțională a Curții de Apel Iași în soluționarea cauzei, în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Anexa V la Legea nr. 153/2017. Critica este nefondată, întrucât invocarea acestui motiv de casare trebuie să se facă cu respectarea regimului juridic al invocării excepției de necompetență absolută reglementat de art. 130 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, necompetența materială a primei instanțe nu poate fi invocată direct în recurs nici de către părți și nici de către instanță din oficiu, fiind necesar ca necompetența primei instanțe să fi fost invocată în fața acesteia la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, putând pune concluzii, iar instanța să fi respins excepția sau să fi omis să se pronunțe asupra ei. Cum, în speță, recurenta-reclamantă nu a invocat excepția de necompetență materială în termenul legal, nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, recurenta-reclamantă reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. În ceea ce privește criticile referitoare la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, Înalta Curte reține că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani. Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii. În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ. Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale. Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere. Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat. Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin nu este nelegală. Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive. În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță. Revenind la ordinul contestat în cauză, din conținutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora. În susținerea capătului de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/2017, recurenta-reclamantă a invocat sentința civilă nr. 1309/25.11.2021 a Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, definitivă la data de 15.04.2022, prin care pârâtul a fost obligat să recalculeze salariile raportat la VRS 605,225 RON pentru perioada 23.12.2017 - la zi. Însă, în situația hotărârilor judecătorești prin care sunt recunoscute drepturi, sunt aplicabile prevederile art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, aplicarea ordinului realizându-se cu respectarea dispozitivului acestora, și nu se intră în sfera de aplicare a art. 4 din ordin/decizie. Nici argumentele recurentei-reclamante în sensul că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situația altor colegi care au hotărâri judecătorești care recunosc dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată, nu pot fi primite, instanța de control judiciar constatând că hotărârile judecătorești la care au făcut trimitere reclamanta în acțiune, reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu. Referitor la criticile care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza motivelor de recurs, în condițiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018 (în raport de Ordinul nr. 2295/7.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 7.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Criticile privind modalitatea de calcul a sporurilor sunt de asemenea nefondate. Astfel, în deplin acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că ordinul contestat a fost emis cu aplicarea corectă a art. 38 alin. (3) și (6), precum și art. 25 din Legea nr. 153/2017. Art. 25 alin. (1) amintit prezintă caracter imperativ, impunând ordonatorului de credite ca "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.". În orice caz, reglementările succesive aplicate modului de stabilire a dreptului salarial nu au dispus că suma sporurilor cuvenite ca drept ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte. Astfel, recurentei-reclamante nu îi este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite. Acest reper de interpretare se regăsește și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, exemplificată prin Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, dar și în deciziile de unificare a practicii judiciare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest din urmă sens, se reamintește că prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, s-a statuat că, În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale". Totodată, prin Decizia nr. 3/2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ. Pe cale de consecință, se reține că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depășit, poate comporta diferențieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiți ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017. De asemenea, aspectele referitoare la discriminare, invocate ca temei al capătului de cerere subsecvent, din perspectiva coeficientului de multiplicare 19.00, prin raportare la procurorii din cadrul DIICOT și DNA, au fost în mod corect înlăturate de instanța de fond. Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024. Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri". S-a reținut astfel că "respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială" (considerentul nr. 94). Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată" (considerentul nr. 72). Or, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 se reținuse că: "Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări." Astfel, în raport de caracterul obligatoriu al deciziei respective în condițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă sub aspectul pretinsei discriminări sunt lipsite de temei. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A..