Decizia nr. 3516/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.06.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim-Ministrul României, în baza art. 24 din Legea nr. 554/2004, -1) să se constate că pârâtul Guvernul României nu a executat de bună voie, în termen de cel mult 30 de zile, Decizia nr. 2370 din 8 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, -2) să se aplice Primului-Ministru al României, în calitate de conducător al executivului, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, având în vedere că nu a pus în executare decizia anterior indicată, la expirarea termenului de cel mult 30 de zile, calculat de la 08.06.2019, și -3) să se fixeze cuantumul penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, ce vor fi calculate de la expirarea termenului de 30 de zile acordat prin titlul executoriu reprezentat de decizia menționată.

Prin sentința civilă nr. 1317 din 20 iulie 2022, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității, excepția lipsei de obiect, excepția lipsei de interes, excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată de pârâți prin întâmpinare. A respins cererea de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând în fond, schimbarea hotărârii în sensul admiterii cererii de executare silită, amendarea primului-ministrul și fixării cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere.

A susținut recurenta-reclamantă că debitorul nu a pus în aplicare dispozițiile art. 9 din Anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, pentru că, în primul rând, nu a reglementat prin hotărârea de guvern vânzarea a 8% din acțiunile B. către salariații B., ci doar un procent de 1%. Guvernul României, în calitate de organ al administrației, nici nu avea competența de a modifica partea din capitalul social care să fie vândută salariaților și, avându-se în vedere dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și art. 78 din aceeași lege, limita până la 8% din capitalul social trebuie înțeleasă în sensul că salariații B. nu pot cumpăra mai mult de 8% din capitalul social, iar nu că Guvernul poate să stabilească discreționar orice procent inferior.

Pe de altă parte, prin hotărârea de guvern pe care trebuia să o adopte conform Deciziei nr. 2370/08.05.2019, Guvernul României trebui să stabilească procedurile, termenele și condițiile în care cei care aveau calitatea de salariați ai B. S.A. la data privatizării societății pot să exercite dreptul pe care l-a conferit Legea privatizării B. de a dobândi acțiuni ale societății. H.G. nr. 746/2022 nu este o executare a obligației impuse Guvernului prin decizia menționată, ci doar o promisiune că această executare va fi efectuată în viitor. Chiar pârâții, într-un alt dosar, au recunoscut faptul că nu și-au îndeplinit obligațiile, motivând că nu pot emite o hotărâre de guvern fără ajutorul Ministerului Energiei.

În aceste condiții, H.G. nr. 746/2022 este o formă fără fond, iar soluția instanței este greșită și nelegală. A mai apreciat recurenta că instanța s-a pronunțat asupra unui lucru pe care nu l-a cerut, fixarea unei sume definitive cu titlu de penalități de întârziere, astfel că se impune casarea în parte a hotărârii. 3. Apărările formulate Intimații-pârâți Prim-ministrul României și Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante În ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în esență, argumentele expuse prin cererea de recurs vizează neîndeplinirea obligației impuse prin dispozitivul Deciziei nr. 2370/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015. Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă, însă, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc.

civ., rezultă că nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări, iar, ca sancțiune procedurală, urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare și care au produs prejudicii pentru partea procesuală îndrituită a invoca nulitatea. Or, recurenta-reclamantă nu a indicat care ar fi normele de procedură încălcate, astfel că acest motive de casare nu poate fi analizat, fiind invocat formal. Nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu poate fi reținut.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc.

civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, fiind respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., prima instanță expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere la emiterea hotărârii.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, reține că, potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina c. României, Buzescu c. României, Dima c. României, Bock și Palade c. României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără, însă, ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, nu este fondat. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o Hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale C. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației.

Din analiza dispozitivului deciziei menționate, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționata de salariați, iar, pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia. Or, prin H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560/8 iunie 2022, s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023 și cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. În preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispozițiile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G.

nr. 49/1997 privind înființarea B. S.A. București, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, precum și la decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal. Prin art. 1 al H.G. nr. 746/2022, pârâtul Guvernul României a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea C., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării.

Totodată, s-a prevăzut că vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. Prin articolul 2, s-a prevăzut că, în termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Având în vedere că, prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G.

nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003 în vederea vânzării de acțiuni ale C. până la limita de 8% din capitalul social, iar, la data de 8 iunie 2022, anterior judecării prezentei cauze, pârâtul a adoptat H.G. nr. 746/2022, prin care a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea C., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte constată că prima instanță, cu corecta aplicare a legii, a reținut că acțiunea a rămas fără obiect. Potrivit dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea B. S.A. București, astfel cum au fost modificate prin O.G.

nr. 55/2003, "Salariații B. - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achizitionată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului". Prin decizia Înaltei Curți nu s-a stabilit că hotărârea de guvern trebuie să dispună vânzarea de acțiuni într-un procent fix de 8% din capitalul social, ci, în acord cu art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, procentul de acțiuni urma a fi stabilit prin hotărârea de guvern până la limita de 8%.

Legea recunoaște autorității publice posibilitatea de a stabili o cotă, până la limita de 8%, marjă de apreciere ce a fost exercitată prin intermediul H.G. nr. 746/2022. Pe de altă parte, termenul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia a fost, de asemenea, stabilit (decembrie 2023). La 8 iunie 2022, pârâtul Guvernul României a îndeplinit obligația de a face stabilită prin titlul executoriu, Decizia nr. 2370/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015. Astfel, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se mai justifica aplicarea mijloacelor de constrângere prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, în mod corect reținând prima instanță că a fost executată obligația stabilită prin titlul executoriu.

Contrar alegațiilor recurentei-reclamante, nu se poate reține nici greșita aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 4 alin. (3) și art. 78 din Legea nr. 24/2000, din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost acesta modificat prin O.G. nr. 55/2003, câtă vreme o atare interpretare a fost realizată prin chiar Decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că ar viza o obligație de vânzare de până la 8% din capitalul social (iar nu de 8%), iar în cauza pendinte instanța a fost învestită cu verificarea punerii în executare a unei astfel de hotărâri, iar nu cu legalitatea soluției astfel pronunțate.

Prin urmare, cu corecta aplicare a legii, prima instanță a reținut că aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere nu mai sunt necesare în condițiile care, anterior pronunțării soluției pe fond, debitorul Guvernul României a executat obligația stabilită în sarcina sa pentru hotărârea definitivă. Înalta Curte mai apreciază că în sarcina pârâților nu se poate reține o culpă determinantă în întârzierea executării obligației, condiție prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G.

nr. 166/2020, "(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la companiile și societățile naționale, la instituții de credit, precum și la orice altă societate la care statul are calitatea de acționar, indiferent de cota de capital social deținută". Aceste modificări legislative au intervenit după pronunțarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce privește situațiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acțiunilor C.. Prin decizia menționată, nu a fost suplinit consimțământul unei părți la contractul de vânzare, obligația nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de inițierea unui proces de vânzare a acțiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G.

nr. 746/2022, s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020. Nu se poate constata nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că reclamanta a obținut executarea obligației prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat. Referitor la aprecierile recurentei, că instanța s-ar fi pronunțat asupra unui petit pe care nu l-a formulat, fixarea unei sume definitive cu titlu de penalități de întârziere de 1.000 RON pe zi de întârziere, Înalta Curte reține că prin acțiune a solicitat "aplicarea de penalități de 1.000 RON pe zi de întârziere", astfel că nu se poate susține că instanța s-ar fi pronunțat asupra unui lucru care nu a fost cerut.

De altfel, și prin recurs, a solicitat ca, în rejudecare, să fie admisă cererea de executare silită și "fixarea cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere". Răspunderea reglementată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcționează ca un mijloc de constrângere la executare. Prin reglementare, caracter și scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătorești definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmărește obligarea la executarea titlului executoriu și sancționarea conducătorului autorității publice. Or, în cauza de față, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G.

nr. 746/2022, astfel că în mod corect prima instanță a reținut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită. 2. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1317 din 20 iulie 2022 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 19 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.