Decizia nr. 3508/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanței de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.02.2024, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, anularea Notificării nr. x/07.08.2023 emise de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 1250 din 4 iulie 2024, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, prin care a solicitat modificarea hotărârii recurate și anularea notificării emise de pârâtă, fără cheltuieli de judecată.

A susținut recurenta-reclamantă că valoarea la care s-a calculat taxa clawback nu are legătură cu veniturile sale, întrucât se referă la veniturile altor persoane (adaosuri comerciale), dar și faptul că taxa s-a calculat pentru medicamente pe care societatea nu le-a comercializat niciodată, sentința fiind motivată pe o decizie a Curții Constituționale privitoare la discriminare. Actele normative care stabilesc modalitatea de calcul sunt contrare legislației CEDO (art. 1 Protocolul 1 Adițional CEDO), care are o forță juridică superioară actelor normative interne. În legislația anterioară din România și în legislația altor țări, plata taxelor și impozitelor este în strânsă legătură cu proprietatea sau cu veniturile, însă instanța de fond a stabilit că sumele indicate în lista transmisă de CNAS nu constituie mijloc de probă susceptibil să combată în mod eficient înregistrările sistemului informatic unic integrat.

Sentința recurată are în vedere doar un control formal și nu unul efectiv, dat fiind faptul că a contestat că a fabricat un produs medicamentos și că nu 1-a comercializat, astfel că nu i se poate stabili o taxă, fiind îndreptățită ca intimata să facă dovada cu înscrisurile primare privitor la persoana care a solicitat decontarea acestor medicamente și să depună întreaga documentație prevăzută de H.G. nr. 400/2013. Precizează că pentru medicamentele pe care nu le-a produs și comercializat, dar intimata le-a menționat, aceasta nu a procedat la efectuarea unui control intern privitor la procedurile sale interne de decontare, practica judiciară fiind diferită în privința acestui tip de cauze. Susține că nu întreaga cantitate poate face obiectul taxei clawback, ci doar cele compensate în limita plafonului decontat de CNAS, apreciind că aproximativ 30% dintre produse au vocația să fie comercializate în sistemul compensațiilor.

De asemenea, susține că la calculul taxei intră mai multe cutii decât au comercializat în trimestrul respectiv, presupunând că aceste diferențe ar putea rezulta din sistemul închis al spitalelor de stat. A învederat că există o practică neunitară în soluționarea acestui tip de cauze sub aspectul probelor încuviințate și sub aspectul legii aplicabile, O.U.G. nr. 77/2011 sau art. 148 alin. (2) din Constituție, fiind aplicabil art. 1 Protocolul 1 Adițional CEDO. Referitor la probelma stabilirii unei contradicții între O.U.G. nr. 77/2011, a apreciat că, în temeiul art. 519 C. proc. civ., în măsura în care apreciază instanța, s-ar impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni drept, pentru lămurirea aspectului vizând Legea aplicabilă în domeniul stabilirii bazei de calcul a taxei clawback, respectiv dacă se aplică O.U.G.

nr. 77/2011, art. 148 alin. (2) din Constituție ori CEDO, și cu privire la legea aplicabilă în domeniul stabilirii taxei clawback și pentru stabilirea bazei de calcul. În opinia sa, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ., respectiv -existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultima instanță; -cauza care face obiectul judecății se află în competența unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție; -ivirea unei chestiuni de drept de a cărei soluționare depinde soluționarea pe fond a cauzei; -chestiunea de drept dedusă judecății are caracter de noutate; -asupra acestei chestiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Preliminar, referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se apreciază că aceasta este informă și nu îndeplinește condițiile prevăzute de C. proc. civ., recurenta neformulând o veritabilă chestiune de drept care să necesite demararea procedurii de unificare legislativă. Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că orice medicament pus pe piață în baza unei autorizații de punere pe piață și care se află în circuitul terapeutic se poate regăsi printre medicamentele prevăzute la art. 1 din O.U.G.

nr. 77/2011 și în consumul trimestrial de medicamente suportate din FNUASS și bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor plătitorului de contribuție pentru medicamentele din Lista depusă pentru care se datorează contribuție trimestrială. În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de fond a reținut eronat situația de fapt prin raportare doar la înscrisurile depuse în probatoriu de pârâtă, instanța de recurs o apreciază ca nefondată. Recurenta-reclamantă reiterează în cererea de recurs situația de fapt și susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada că nu ar fi comercializat medicamente aflate în listă și că unele produse ar fi fost duplicate în listă sau că s-a calculat o taxă la cantități mai mari decât cele comercializate și că s-au calculat taxe asupra veniturilor realizate de alte persoane, în raport de care s-a calculat taxa respectivă, adaosuri și TVA.

Cum obligația probării susținerilor formulate cădea în sarcina reclamantei, instanța de recurs constată, în acord cu opinia instanței de fond, că reclamanta nu a depus niciun înscris la dosar care să întărească susținerile sale, rezumându-se la formularea de critici cu privire la actul contestat, ce nu au fost susținute de un probatoriu adecvat care să determine o schimbare a raționamentului juridic emis prin hotărârea recurată de către instanța de fond.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de fond nu a reținut susținerile sale referitoare la nelegalitatea taxei din perspectiva determinării acesteia prin includerea adaosurilor comerciale și a taxei pe valoarea adăugată, în raport de posibila încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care s-a stabilit o taxă determinată nu la veniturile proprii ci la veniturile altor persoane, Înalta Curte constată că aceasta este, de asemenea, nefondată. Taxa clawback a fost cercetată prin prisma exigențelor impuse de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de către Curtea Constituțională în cadrul excepțiilor de neconstituționalitate (e.g.

Decizia nr. 92/2020 din 25 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1)-(3) și ale art. 5 alin. (4)-(7) din O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății prin care s-a statuat că "deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuției trimestriale reglementate de O.U.G. nr. 77/2011, întrucât, potrivit art. 890 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătății stabilește, avizează și aprobă, prin ordin al ministrului sănătății, prețurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizație de punere pe piață în România, cu excepția medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală.

În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit, așadar, modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător.

În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de autorizații de punere pe piață negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus."). Recurenta-reclamantă a susținut că taxa trimestrială a fost calculată în mod greșit asupra valorii la care au fost vândute medicamentele pe canalele de distribuție, care include atât prețul medicamentului, cât și adaosurile distribuitorilor, apreciind că aplicarea procentului "p" trebuie raportat la vânzările aferente fiecărui plătitor de contribuție. Înalta Curte constată că sunt nefondate aceste susțineri, având în vedere că, în raport cu prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011, stabilirea contribuției se face prin raportare la valoarea consumului de medicamente suportate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție.

Este de necontestat împrejurarea că, în consumul raportat de farmacii și distribuitori către CNAS, sunt incluse și adaosurile comerciale practicate de agenții economici de pe lanțul de distribuție (adaosul comercial de distribuție și adaosul de farmacie), calculate potrivit art. 20 și 21 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 75/2009, însă criticile recurentei-reclamant vizează însuși modul în care legiuitorul a reglementat mecanismul de calcul al taxei parafiscale, care poate face obiectul unei eventuale sesizări adresate Curții Constituționale, iar nu al controlului instanței de contencios administrativ.

În lipsa unor argumente legate de modul concret de determinare a valorii consumului, susținerile recurentei, în sensul că intimata-pârâtă CNAS ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție și nu valoarea consumului de medicamente, raportat la valoarea de compensare a medicamentelor, constituie, în realitate, critici ce vizează justețea reglementării, iar nu legalitatea actelor emise de autoritate în executarea legii. Totodată, având în vedere acest argument al Curții Constituționale, care permite un calcul al contribuției prin raportare nu doar la prețul de producător, ci prin raportare la prețul de distribuitor sau respectiv de retailer, rezultă că motivele invocate de reclamantă cu privire la pierderea unui bun, din cauza calcului asupra unor valori care cuprind adaosuri comerciale pe lanțul de distribuție nu sunt fondate.

În acest sens sunt și considerente deciziei Curții Constituționale nr. 484 din 25.09.2014, care a reținut că, "În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit așadar modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător.

În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus.". În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a statuat faptul că taxa clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituție, în virtutea cărora "impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege". Așadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare.

În aplicarea considerentelor statuate de Curtea Constituțională, este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească plătitorii taxelor parafiscale, în speță ai taxei clawback, respectiv "agenții economici" vizați în mod expres de reglementările O.U.G. nr. 77/2011. Totodată, Curtea Constituțională a reiterat faptul că această contribuție trimestrială a fost instituită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestor deținători (deținătorilor de APP) li se decontează din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilități), ceea ce nu este cazul celorlalți subiecți care desfășoară o activitate comercială, fără a beneficia de alte avantaje.

Aceste considerente au fost reiterate și prin deciziile Curții Constituționale nr. 668/2014, nr. 665/2014 și nr. 789/2015, motiv pentru care Înalta Curte validează interpretarea dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, nemaiputând să aplice textul analizat în sens contrar celor constatate prin deciziile Curții Constituționale. În deciziile sus-menționate, Curtea Constituțională s-a referit și la faptul că o atare interpretare nu încalcă principiul certitudinii fiscale, echității, proporționalității, rezonabilității și nediscriminării, deoarece DAPP beneficiază de un real avantaj, are certitudinea vânzării și încasării contravalorii medicamentelor, iar măsurile instituite sunt în acord cu prevederile constituționale cu privire la garantarea dreptului la ocrotirea sănătății și nu aduce atingere prevederilor din art. 1 par. 2 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, susținerile recurentei-reclamante, în sensul că ar fi îndatorată la plata unor taxe pe venituri pe care nu le realizează, adaosurile comerciale nefiind încasate de deținătorii DAPP, ci de distribuitori și farmacii, nu pot fi reținute, întrucât, la introducerea pe piață a unui medicament, titularii contribuției cunoșteau condițiile de plată a taxei, respectiv faptul că nu vor plăti o contribuție raportată doar la prețul de producător. De asemenea, Înalta Curte reține că, pentru realizarea unui just echilibru între interesul general și drepturile particularilor, modul de calcul al contribuției stabilite prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor.

Astfel, spre deosebire de distribuitori și farmaciile care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deținătorii de autorizație de punere pe piață au exclusivitatea punerii pe piață a medicamentelor, au certitudinea vânzării și încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuției în discuție, cu excluderea celorlalte categorii de operatori economici menționate, care nu beneficiază de aceste avantaje. Formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuției dă expresie, așadar, acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia și avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deținătorilor de autorizație de punere pe piață.

Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de autorizație de punere pe piață negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1250 din 4 iulie 2024 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 19 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.