ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2697/2021

Ședința publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta S.C. A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea notificării x/05.02.2018 emisă de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5403 din 17 decembrie 2018, a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile, ca tardiv invocată și a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta S.C. A. S.R.L.a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului recurenta arată că valoarea la care s-a calculat taxa nu are legătură cu veniturile sale, întrucât se referă la veniturile altor persoane (adaosuri comerciale) dar și faptul că s-a calculat pentru medicamente pe care nu le-a comercializat niciodată, sentința atacată fiind motivată pe o decizie a Curții Constituționale privitoare la discriminare.

Faptul că se menționează în Ordinul Președintelui intimatei sau chiar într-o ordonanță valoarea de referință la care se calculează taxa și care este prețul cu amănuntul, aceste acte normative sunt contrare legislației CEDO (art. 1 Protocolul 1 Adițional CEDO), care are o forță mai mare decât actele normative interne.

Instanța de fond a stabilit faptul că sumele indicate în lista transmisă de CNAS nu constituie mijloc de probă susceptibil de a combate în mod eficient înregistrările sistemului informatic unic integrat, numai că, sentința recurată are în vedere doar un control formal și nu unul efectiv.

În opinia recurentei, în calitate de plătitor de taxă para fiscală, în condițiile în care contest faptul că am fabricat un produs medicamentos și pe cale de consecință nu l-am comercializat ca intimata să îmi poată stabili o taxă, mă îndreptățește, în calitate de contribuabil ca intimata să facă dovada cu înscrisurile primare privitor la persoana care a solicitat decontarea acestor medicamente inexistente și să depună întreaga documentație prevăzută de H.G. nr. 400/2013.

Dacă sunt indicii că înscrisurile intimatei din sistemul informatic unic integrat sunt eronate, atunci trebuie rectificat sistemul conform realității și nu trebuie mistificată realitatea conform sistemului.

Teza privitoare la prevederile CEDO că reglementările interne nu aduc atingere (art. 1 din Protocolul 1), întrucât aceste acte normative interne ar asigura accesul populației la medicamente care este un interes major, care se circumscrie interesului public general și în consecință faptul că se stabilește o taxă la venituri realizate de alte persoane, nu ar aduce atingere proprietății private, este falsă.

Practica diferită a instanțelor se manifestă sub aspectul probelor încuviințate, precum și sub aspectul legii aplicabile.

Recurenta consideră că se află în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție.

Conform CEDO, art. 1 Protocolul 1, Adițional, nu ar trebui să intre în baza de calcul al taxei claw-back veniturile realizate de alte persoane (diferența dinte venitul producătorului și al farmaciei) și nici valoarea produselor nedecontate ori decontate ilegal de CNAS prin încălcarea legii.

Au fost cazuri, când în mod fals au fost solicitate și s-au făcut decontări pentru produse compensate pentru care, exista ordin de preț, erau înscrise pe lista CANAMED, dar nu erau puse în fabricație,

În susținerea recursului este invocată practică neunitară a instanțelor de judecată.

Intimata Casa Națională de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin notificarea nr. x/05.02.2018 nu s-a stabilit cuantumul procentului "p", ci pe această cale doar s-a comunicat reclamantei procentul "p" astfel cum a fost stabilit prin Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, conform art. 3 alin. (2) și (3) O.U.G. nr. 77/2011.

Referitor la susținerile recurentei privind incidența în speță a art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea autonomă de bun a primit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului o definiție distinctă de cea din dreptul intern al majorității statelor.

Astfel, noțiunea de bun nu desemnează numai bunurile corporale, ci un ansamblu de drepturi și interese ale unei persoane cu valoare de active patrimoniale.

Reglementarea folosinței bunurilor este orice măsură legală a statului prin care unei persoane nu i se permite să își utilizeze bunurile în maniera în care dorește, suferind astfel unele limitări. Astfel, ține de reglementarea folosinței lucrurilor obligația de a plăti impozite, sau alte interdicții similare. Pentru a fi conformă însă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, este necesar ca aceasta să fie accesibilă și previzibilă.

Prin dispozițiile actului normativ contestat nu se aduce atingere prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția CEDO, precum și dispozițiilor interne privind protecția proprietății private, întrucât actele normative contestate reglementează asigurarea accesului populației la medicamente, interes major care se circumscrie interesului public general, aceste venituri fiind folosite pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, pentru medicamentele cu sau fără contribuție personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripție medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc și pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă (decontate în cadrul plății pe serviciu medical).

Contribuția trimestrială a fost instituită tocmai în considerarea art. 34 din Constituție, în conformitate cu care dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.

Având în vedere că sumele plătite de deținătorii de autorizații de punere pe piață a medicamentelor, deci inclusiv de către recurentă, sunt folosite pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, precum și pentru medicamentele cu sau fără contribuție personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripție medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc și pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă (decontate în cadrul plății pe serviciu medical), în condițiile neefectuării plății ar rezulta o pagubă pentru Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, ceea ce ar conduce la îngrădirea accesului la medicamente al asiguraților

Susținerile recurentei referitoare la includerea TVA-ului în baza de calcul a contribuției trimestriale datorate în baza O.U.G. nr. 77/2011, sunt neîntemeiate, având în vedere că O.U.G. nr. 77/2011 prevede în mod expres că la calculul consumului total trimestrial de medicamente se iau în considerare prețul medicamentelor decontat din FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății.

Obligația de stabilire a cuantumului taxei clawback (acțiune independentă și anterioară față de aceea a calculării contribuției) cade în sarcina subiectului plătitor al acestei contribuții iar, în această etapă, deținătorul de autorizație de punere pe piața a medicamentelor poate proceda la deducerea TVA-ului în conformitate cu prevederile legale.

Înalta Curte mai reține că, în raport de noile reglementări, contribuția clawback se calculează asupra valorii consumului suportat din bugetul FNUASS și MS, întrucât pe de o parte cei 2 indicatori CTt și Bat nu conțin TVA, iar pe de altă parte din consumul comunicat de CNAS, subiecții plătitori sunt înștiințați că valoarea de consum propriu comunicată de CNAS conține TVA pe care aceștia au obligația să îl deducă, potrivit art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 69/2014.

Cu privire la susținerile recurentei privind includerea adaosurilor comerciale (marjelor de distribuție și de retail) în baza de calcul a contribuției, Înalta Curte are în vedere faptul că această contribuție trimestrială este destinată să suplimenteze bugetul Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, fiind o taxă parafiscală cu o destinație specială reglementată prin O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările și completările ulterioare și plătită pentru medicamentele care au parcurs circuitul comercial, au ajuns la pacienți și au fost decontate din bugetul FNUASS.

Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările și completările ulterioare au obligația plății acestei taxe deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor, respectiv producătorii și importatorii de medicamente care au pus efectiv pe piață medicamentele și obțin profit din vânzarea acestora.

Aspectele circumscrise situației de fapt și de drept privind aspectele sesizate de recurentă au fost soluționate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 263/2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1, 3 și art. 3^1 alin. (1) - (5) teza întâi din O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate invocată.

În ceea ce privește pretinsa discriminare între agenții economici implicați în comercializarea medicamentelor, respectiv deținătorii de autorizații de punere pe piață și ceilalți agenți economici din lanțul de distribuție, cum ar fi distribuitorii, farmaciile sau spitalele private, Curtea Constituțională a statuat că această critică tinde spre modificarea și completarea prevederilor legale existente, în sensul ca plata contribuției clawback să cadă și în sarcina altor agenți economici din lanțul de distribuție a medicamentelor.

Potrivit dispozițiilor Curții, taxa de clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituție, în virtutea cărora "impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege".

Așadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare.

Înalta Curte constată că în formula de calcul a procentului "p" nu este inclusă TVA, iar prin notificarea emisă de CNAS i s-a adus la cunoștință recurentei să deducă TVA-ul la calculul contribuției clawback.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările și completările ulterioare, prevede în mod expres că la calculul consumului total trimestrial de medicamente se ia în considerare prețul medicamentelor decontat din FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății, iar O.U.G. nr. 69/2014 a reglementat în mod expres obligația deținătorilor de autorizație de punere pe piață de deducere a TVA-ului.

La pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte are în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 665 din 12 noiembrie 2014 privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, care a stabilit fără echivoc faptul că la calculul contribuției clawback se au în vedere adaosurile de distribuție și adaosul comercial al farmaciei, precum și Decizia nr. 789/17.11.2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, în ansamblul său, și, în special, ale art. 1, art. 3, art. 5 și art. 6 din același act normativ.

În raport cu cele prezentate, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. împotriva sentinței civile nr. 5403 din 17 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2021.