ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4973/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a solicitat anularea notificării x/02.08.2021, emise de pârâtă.

Prin sentința nr. 2235 din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 2235 din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și anularea notificării nr. x/02.08.2021, emise de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă susține că valoarea la care s-a calculat taxa nu are legătură cu veniturile entității reclamante, întrucât se referă la veniturile altor persoane (adaosuri comerciale), dar și faptul că taxa s-a calculat pentru medicamente pe care societatea nu le-a comercializat niciodată, sentința fiind motivată pe o decizie a Curții Constituționale privitoare la discriminare.

Arată că taxa clawback a fost stabilită în mod nelegal, întrucât privește veniturile altor persoane și nu ale sale și că Ordinul Președintelui intimatei ordonanța prin care se stabilește modalitatea de calcul sunt contrare legislației CEDO (art. 1 Protocolul 1 Adițional CEDO), care are o forță juridică mai mare decât actele normative interne.

În legislația anterioară din România și celelalte țări, plata taxelor și impozitelor este în strânsă legătură cu proprietatea sau cu veniturile, însă instanța de fond a stabilit că sumele indicate în lista transmisă de CNAS nu constituie mijloc de probă susceptibil să combată în mod eficient înregistrările sistemului informatic unic integrat.

Mai arată că sentința recurată are în vedere doar un control formal și nu unul efectiv, dat fiind faptul că a contestat că a fabricat un produs medicamentos și că nu 1-a comercializat, astfel că nu i se poate stabili o taxă, fiind îndreptățită ca intimata să facă dovada cu înscrisurile primare privitor la persoana care a solicitat decontarea acestor medicamente și să depună întreaga documentație prevăzută de H.G. nr. 400/2013.

Precizează că pentru medicamentele pe care nu le-a produs și comercializat, dar intimata le-a menționat, aceasta nu a procedat la efectuarea unui control intern privitor la procedurile sale interne de decontare, practica judiciară fiind diferită în privința acestui tip de cauze.

Susține că nu întreaga cantitate poate face obiectul taxei clawback, ci doar cele compensate în limita plafonului decontat de CNAS, apreciind că aproximativ 30 % dintre produse au vocația să fie comercializate în sistemul compensațiilor.

De asemenea, susține că la calculul taxei intră mai multe cuții decât au comercializat în trimestrul respectiv, presupunând că aceste diferențe ar putea rezulta din sistemul închis al spitalelor de stat.

Recurenta-reclamantă consideră că sunt incidente dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție, având în vedere că potrivit CEDO, art. 1 din Protocolul 1, Adițional, nu ar trebui să intre în baza de calcul a taxei clawback: veniturile realizate de alte persoane (diferența dintre venitul producătorului și al farmaciei) și nici valoarea produselor nedecontate ori decontate ilegal de CNAS prin încălcarea legii.

Arată că o situație similară a existat în cazul TVA, însă prin act normativ s-a înlăturat introducerea acestei taxe în baza de calcul.

Precizează că baza de calcul a contribuției clawback se stabilește prin expertiză.

Mai arată că în măsura în care se apreciază că sunt îndeplinite condițiile art. 519-520 C. proc. civ., solicită sesizarea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, pe următoarele aspecte:

- Legea aplicabilă în domeniul stabilirii bazei de calcul a taxei clawback, respectiv dacă se aplică O.U.G. nr. 77/2011, art. 148 alin. (2) din Constituție ori CEDO;

- Pentru stabilirea bazei de calcul, se admit sau nu probe, respectiv dacă se reține o prezumție absolută peste care nu se poate trece.

Totodată, susține că sunt îndeplinite condițiile art. 519 C. proc. civ. pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultima instanță; cauza care face obiectul judecății se află în competența unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei soluționare depinde soluționarea pe fond a cauzei; chestiunea de drept dedusă judecății are caracter de noutate, iar asupra acestei chestiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Intimata-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a formulat concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență că prin dispozițiile O.U.G. nr. 77/2011 nu se aduce atingere prevederilor Convenției EDO, întrucât acest act normativ reglementează asigurarea accesului populației la medicamente, interes major care se circumscrie interesului public general, aceste venituri fiind folosite pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, pentru medicamentele cu sau fără contribuție personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripție medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc și pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă.

În ceea ce privește susținerea că prin notificarea contestată au fost comunicate date inclusiv cu privire la medicamente pe care recurenta-reclamantă susține că nu le-a comercializat, arată că aceasta a transmis CNAS lista medicamentelor pentru care datorează contribuția trimestrială și că în speță consumul de medicamente poate proveni și din stocuri anterioare.

Cu privire la modalitatea greșită de stabilire a procentului "p", arată că susținerile recurentei-reclamante sunt generale, formale, nesusținute de argumente reale, iar pe de altă parte, nu se raportează la modificările legislative incidente, aceasta raportându-se la un procent eronat de 15,62 % pentru trimestrul de referință.

Referitor la adaosurile comerciale și la TVA, arată că susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate, în condițiile în care aceste chestiuni au fost tranșate prin jurisprudența Curții Constituționale, deciziile acesteia fiind obligatorii.

În acest sens, invocă Deciziile nr. 263/2013, nr. 665/2014, nr. 789/2015.

Mai arată că în situația de față, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității O.U.G. nr. 77/2011, fiind eliminată orice prezumție de neconstituționalitate a acestui act normativ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 02 mai 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 01 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce succed.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea notificării x/02.08.2021, emise de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Prima instanță a respins, ca nefondată, cererea dedusă judecății reținând în esență că: referitor la neregulile factuale ale conținutului notificării, reclamanta nu a prezentat discrepanțe între lista depusă pe proprie răspundere la CNAS și lista anexă la notificarea atacată, iar pentru exemplul propus de reclamantă referitor la produsul Aciclovir, din listă nu se poate verifica aserțiunea reclamatei că prețul la care îl vinde este 13,61 RON, dar i se calculează taxa la prețul cu amănuntul plus TVA (20,97 RON plus TVA), iar pe de altă parte, nu a făcut distincție dacă este producătorul, distribuitorul sau retailerul produsului Aciclovir, prețul fiind diferit pentru aceste persoane; referitor la încăłcarea jurisprudenței CEDO, reclamanta nu a dovedit că formula este greșită sau neconstituțională ori că a fost aplicată asupra unor valori greșite.

De asemenea, instanța a reținut că în raport de argumentele Curții Constituționale exprimate în Decizia nr. 92/2020 din 25 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) - (3) și ale art. 5 alin. (4) - (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, care permite un calcul al contribuției prin raportare nu doar la prețul de producător, ci prin raportare la prețul de distribuitor sau de retailer, motivele invocate de reclamantă cu privire la pierderea unui bun, din cauza calcului asupra unor valori care cuprind adaosuri comerciale pe lanțul de distribuție nu sunt fondate.

6.1. Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat această cerere pentru lămurirea legii aplicabile în domeniul stabilirii bazei de calcul a taxei clawback (respectiv O.U.G. nr. 77/2011 sau dacă suntem în prezența art. 148 alin. (2) din Constituție, aplicându-se CEDO) și dacă, pentru stabilirea bazei de calcul se admit sau nu probe.

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o hotărâre interpretativă, de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile.

Conform art. 519 din C. proc. civ.: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, iar în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

- existența unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;

- cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

- soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă.

Analiza îndeplinirii condiției referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică presupune a stabili dacă dispozițiile legale care fac obiectul sesizării au legătură cu cauza și sunt determinante în soluționarea acesteia.

Instanța de trimitere, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (1) din C. proc. civ., trebuie să verifice și să prezinte argumentele pentru care apreciază sau nu, între altele, că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Evaluarea noutății chestiunii de drept cu a cărei rezolvare de principiu Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, presupune ca: Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra acesteia și ca aceasta să nu facă deja obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare; problema de drept să fie nouă, adică să derive dintr-o dispoziție legală intrată recent în vigoare sau dintr-o dispoziție legală mai veche a cărei aplicare frecventă să devină actuală recent ori la un moment dat, determinat de anumite realități sociale sau economice; problema de drept să nu primit deja o anumită interpretare concretizată în jurisprudență, astfel încât să fie, de fapt, susceptibilă de a fi tranșată în cadrul unui recurs în interesul legii.

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei chestiuni de drept are o natură sui generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare, al cărei obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparențelor, de natură a atenua funcția hotărârii prealabile de a determina soluționarea pe fond a cauzei.

În acest sens, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi disociată de contextul care a generat-o, care trebuie să fie întotdeauna unul cazual și sa cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei.

Întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluția dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile.

În același timp, problema de drept trebuie să fie una reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Procedura prevăzută de art. 519 C. proc. civ. are rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în scopul preîntâmpinării perspectivei unei practici neunitare.

În cauză, recurenta-reclamantă solicită Înaltei Curți să pronunțe, în temeiul art. 519 C. proc. civ., o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept referitoare la lămurirea legii aplicabile în domeniul stabilirii bazei de calcul a taxei clawback (respectiv O.U.G. nr. 77/2011 sau dacă suntem în prezența art. 148 alin. (2) din Constituție, aplicându-se CEDO) și dacă, pentru stabilirea bazei de calcul se admit sau nu probe.

Examinând cererea de sesizare formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta nu invocă o veritabilă problemă de drept, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la aplicarea O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, reiterând motive de nelegalitate ale sentinței atacate prin prisma probatoriului administrat.

Înalta Curte constată că "aplicarea O.U.G. nr. 77/2011" în astfel de cauze nu necesită o lămurire suplimentară, având în vedere că la nivelul Curții Constituționale s-a reținut în mod repetat că interpretarea O.U.G. nr. 77/2011 a fost justificată obiectiv de un scop legitim în considerarea unui interes major, respectiv pentru asigurarea unui acces neîntrerupt al populației la medicamente, iar la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție există o practică unitară cu privire la această problemă, prin care s-a reținut că mecanismul clawback presupune includerea taxei pe valoare adăugată în consumul centralizat de medicamente înregistrat la nivelul CNAS, care este calculat în baza prețului de referință suportat din FNUASS.

În acest context, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ dispozițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ., întrucât cererea formulată de recurenta-reclamantă nu invocă o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare pe această cale.

6.2. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că orice medicament pus pe piață în baza unei autorizații de punere pe piață și care se află în circuitul terapeutic se poate regăsi printre medicamentele prevăzute la art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011 și în consumul trimestrial de medicamente suportate din FNUASS și bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor plătitorului de contribuție pentru medicamentele din Lista depusă pentru care se datorează contribuție trimestrială.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de fond a reținut eronat situația de fapt prin raportare doar la înscrisurile depuse în probatoriu de pârâtă, instanța de recurs o apreciază ca nefondată.

Recurenta-reclamantă reiterează în cererea sa de recurs situația de fapt și susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada că reclamanta nu ar fi comercializat medicamente aflate în listă și că, unele produse ar fi fost duplicate în listă sau că s-a calculat o taxă la cantități mai mari decât cele comercializate și că s-au calculat taxe asupra veniturilor realizate de alte persoane, în raport de care s-a calculat taxa respectivă, adaosuri și TVA.

Analizând această critică, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, în condițiile în care instanța de fond a reținut în mod corect în considerentele sentinței recurate că reclamanta nu a indicat niciun element din care să rezulte cel puțin un dubiu de nelegalitate a notificării contestate, instanța de fond analizând cauza în raport de probatoriul propus de părți.

Cum obligația probării susținerilor formulate cădea în sarcina reclamantei, instanța de recurs constată, în acord cu opinia instanței de fond, că reclamanta nu a depus niciun înscris la dosar care să întărească susținerile sale, rezumându-se la formularea de critici cu privire la actul contestat, ce nu au fost susținute de un probatoriu adecvat care să determine o schimbare a raționamentului juridic emis prin hotărârea recurată de către instanța de fond.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de fond nu a reținut susținerile sale referitoare la nelegalitatea taxei din perspectiva determinării acesteia prin includerea adaosurilor comerciale și a taxei pe valoarea adăugată, în raport de posibila încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția EDO, în condițiile în care s-a stabilit o taxa determinată nu la veniturile proprii ci, la veniturile altor persoane, Înalta Curte constată că aceasta este, de asemenea, nefondată.

Instanța de recurs constată că în mod corect a reținut prima instanță că taxa clawback a fost cercetată prin prisma exigențelor impuse de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția EDO și de către Curtea Constituțională în cadrul excepțiilor de neconstituționalitate – cu titlu de exemplu Decizia nr. 92/2020 din 25 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) - (3) și ale art. 5 alin. (4) - (7) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății că "deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuției trimestriale reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, întrucât, potrivit art. 890 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătății stabilește, avizează și aprobă, prin ordin al ministrului sănătății, prețurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizație de punere pe piață în România, cu excepția medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală. În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit, așadar, modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de autorizații de punere pe piață negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus."

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că taxa trimestrială a fost calculată în mod greșit asupra valorii la care au fost vândute medicamentele pe canalele de distribuție, care include atât prețul medicamentului, cât și adaosurile distribuitorilor, apreciind că aplicarea procentului "p" trebuie raportat la vânzările aferente fiecărui plătitor de contribuție.

Înalta Curte constată că sunt nefondate aceste susțineri, având în vedere că, în raport cu prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011, stabilirea contribuției se face prin raportare la valoarea consumului de medicamente suportate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție.

Este de necontestat împrejurarea că, în consumul raportat de farmacii și distribuitori către CNAS sunt incluse și adaosurile comerciale practicate de agenții economici de pe lanțul de distribuție (adaosul comercial de distribuție și adaosul de farmacie), calculate potrivit art. 20 și 21 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 75/2009, însă criticile reclamantei vizează însuși modul în care legiuitorul a reglementat mecanismul de calcul al taxei parafiscale, care poate face obiectul unei eventuale sesizări adresate Curții Constituționale, iar nu al controlului instanței de contencios administrativ. În lipsa unor argumente legate de modul concret de determinare a valorii consumului, susținerile recurentei în sensul că intimata-pârâtă CNAS ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție și nu valoarea consumului de medicamente, raportat la valoarea de compensare a medicamentelor, constituie, în realitate, critici ce vizează justețea reglementării, iar nu legalitatea actelor emise de autoritate în executarea legii.

Totodată, având în vedere acest argument al Curții Constituționale, care permite un calcul al contribuției prin raportare nu doar la prețul de producător, ci prin raportare la prețul de distribuitor sau respectiv de retailer, rezultă că motivele invocate de reclamantă cu privire la pierderea unui bun, din cauza calcului asupra unor valori care cuprind adaosuri comerciale pe lanțul de distribuție nu sunt fondate.

În acest sens sunt și considerente deciziei Curții Constituționale nr. 484 din 25.09.2014, care a reținut următoarele:

"În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit așadar modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus.".

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a statuat faptul că taxa clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituție, în virtutea cărora "impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege". Așadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare.

În aplicarea considerentelor statuate de Curtea Constituțională, este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească plătitorii taxelor parafiscale, în speță ai taxei clawback, respectiv "agenții economici" vizați în mod expres de reglementările O.U.G. nr. 77/2011.

Totodată, Curtea Constituțională a reiterat faptul că această contribuție trimestrială a fost instituită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestor deținători (deținătorilor de APP) li se decontează din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilități), ceea ce nu este cazul celorlalți subiecți care desfășoară o activitate comercială, fără a beneficia de alte avantaje.

Aceste considerente au fost reiterate și prin deciziile Curții Constituționale nr. 668/2014, nr. 665/2014 și nr. 789/2015, motiv pentru care Înalta Curte este obligată să valideze interpretarea dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, nemaiputând să aplice textul analizat în sens contrar celor constatate prin deciziile Curții Constituționale.

În deciziile sus-menționate, Curtea Constituțională s-a referit și la faptul că o atare interpretare nu încalcă principiul certitudinii fiscale, echității, proporționalității, rezonabilității și nediscriminării, deoarece DAPP beneficiază de un real avantaj, are certitudinea vânzării și încasării contravalorii medicamentelor, iar măsurile instituite sunt în acord cu prevederile constituționale cu privire la garantarea dreptului la ocrotirea sănătății și nu aduce atingere prevederilor din art. 1 par. 2 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, susținerile recurentei-reclamante, în sensul că ar fi îndatorată la plata unor taxe pe venituri pe care nu le realizează, adaosurile comerciale nefiind încasate de deținătorii DAPP, ci de distribuitori și farmacii, nu poate fi reținută, întrucât, la introducerea pe piață a unui medicament, titularii contribuției cunoșteau condițiile de plată a taxei, respectiv faptul că nu vor plăti o contribuție raportată doar la prețul de producător.

De asemenea, Înalta Curte constată că, pentru realizarea unui just echilibru între interesul general și drepturile particularilor, modul de calcul al contribuției stabilite prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori și farmaciile care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deținătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piață a medicamentelor, au certitudinea vânzării și încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuției în discuție, cu excluderea celorlalte categorii de operatori economici menționate, care nu beneficiază de aceste avantaje. Formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuției dă expresie, așadar, acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia și avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deținătorilor de APP.

Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus.

În concluzie, Înalta Curte constată că în mod corect intimata-pârâtă CNAS a comunicat reclamantei valoarea consumului de medicamente aferent vânzărilor, raportat la valoarea de compensare din prețul final al acestor medicamente, împrejurare care nu poate fi interpretată ca fiind nelegală or ca având caracter discriminatoriu, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada nelegalității notificării contestate.

Concluzionând, Înalta Curte, constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2235 din 29 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 1 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.