Decizia nr. 3218/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 203/2024 a Curții de Apel Alba Iulia

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, sub dosar nr. x/2024, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună pe cale de ordonanță președințială, obligarea pârâților la asigurarea către reclamantă, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului SANDOSTATIN LAR (OCTREOTIDUM), până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, fără somație sau fără trecerea unui termen.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 203/2024 din 24 iulie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Guvernul României, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România. A respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții Guvernul României și Ministerul Sănătății. A admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanta A. și a obligat pârâții să asigure reclamantei, fără somație și fără trecerea unui termen, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), medicamentul SANDOSTATIN LAR (OCTREOTIDUM), până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2024 al Curții de Apel Alba Iulia.

Cererile de recurs Împotriva sentinței nr. 203/2024 din 24 iulie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România. Guvernul României susține că soluția primei instanțe este nelegală, întrucât medicamentul SANDOSTATIN LAR (denumire comercială OCTREOTIDUM) nu este asigurat gratuit pentru diagnosticul reclamantei, respectiv "cancer pulmonar/tumori carcinoide tipice bronhopulmonare (sdr. DIPNECH/hiperplazie pulmonară neuroendocrină idiopatică difuză)". Se arată că, pentru a putea fi inclus în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, medicamentul trebuie să fie supus evaluării tehnologiilor medicale de către deținătorul autorizației de punere pe piață, potrivit Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014. În lipsa acestei proceduri, medicamentul nu poate fi inclus în listă, iar reclamanta nu poate beneficia de compensare în proporție de 100%. Guvernul arată că, potrivit art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, prescrierea, eliberarea și decontarea medicamentelor se realizează exclusiv pe baza protocoalelor terapeutice elaborate de comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătății, iar pentru diagnosticul reclamantei nu există un astfel de protocol. În consecință, cererea reclamantei este neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru compensarea medicamentului. Recurentul susține că nu poate fi obligat la includerea medicamentului în listă sau la inițierea unui proiect de act administrativ în acest sens, întrucât nu are atribuții directe în procedura de evaluare și includere a medicamentelor. Se arată că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 561/2009, proiectele de acte normative se inițiază de autoritățile de specialitate, în funcție de domeniul lor de activitate, iar Guvernul intervine doar în etapa finală, prin adoptarea actului normativ. Guvernul este un organ colegial, iar atribuțiile relevante în materia medicamentelor compensate aparțin Ministerului Sănătății și CNAS. Ministerul Sănătății elaborează politici, strategii și programe de sănătate, potrivit art. 2 din H.G. nr. 144/2010, iar CNAS gestionează fondul de asigurări sociale de sănătate, conform art. 220 alin. (3) și (4) din Legea nr. 95/2006, avizând lista medicamentelor compensate potrivit art. 280 lit. i). În consecință, Guvernul nu este subiectul pasiv al obligației deduse judecății, iar acțiunea este inadmisibilă față de acesta. Guvernul arată că nu poate adopta o hotărâre de includere a medicamentului în listă în lipsa parcurgerii etapelor prealabile obligatorii, respectiv evaluarea tehnologiilor medicale de către ANMDMR și inițierea procedurii de includere de către deținătorul autorizației de punere pe piață. În lipsa acestor demersuri, Guvernul nu are competența legală de a adopta hotărârea solicitată de reclamantă. Procedura de includere în listă este una complexă, etapizată, care presupune competențe partajate între ANMDMR, Ministerul Sănătății și CNAS, iar Guvernul intervine doar în final, după îndeplinirea condițiilor legale. În consecință, nu se poate impune Guvernului o obligație pe care legea nu i-o conferă. Recurentul susține că acțiunea este inadmisibilă față de acesta, întrucât reclamanta urmărește obligarea Guvernului la adoptarea unui act normativ, ceea ce excede competenței instanței de contencios administrativ. În plus, în lipsa includerii medicamentului în listă și a existenței unui protocol terapeutic, nu există un drept subiectiv al reclamantei care să poată fi valorificat pe calea ordonanței președințiale. În consecință, Guvernul solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Casa Națională de Asigurări de Sănătate susține că soluția primei instanțe este nelegală, întrucât medicamentul SANDOSTATIN LAR (denumire comercială OCTREOTIDUM) nu poate fi decontat din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru indicația terapeutică a reclamantei, respectiv "sindrom DIPNECH - hiperplazie pulmonară neuroendocrină idiopatică difuză". Se arată că, potrivit art. 241 alin. (11) și (12) din Legea nr. 95/2006, contravaloarea medicamentelor se suportă exclusiv pentru indicațiile terapeutice autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului, care au fost evaluate de ANMDMR și incluse în lista prevăzută la art. 242. În cazul de față, medicamentul nu este autorizat pentru indicația reclamantei, nu este inclus în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008 pentru această indicație și nu este prevăzut în protocoalele terapeutice aprobate prin Ordinul nr. 564/499/2021. CNAS subliniază că sistemul public de asigurări de sănătate este unul reglementat, nu concurențial, iar decontarea medicamentelor se poate realiza doar în limitele expres prevăzute de lege. În consecință, reclamanta nu are un drept legal la compensarea medicamentului solicitat. Recurenta arată că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu deține atribuții legale privind extinderea indicațiilor terapeutice ale unui medicament sau includerea acestuia în Lista de medicamente compensate. Se invocă art. 280 din Legea nr. 95/2006, potrivit căruia atribuțiile CNAS privesc gestionarea fondului de asigurări sociale de sănătate și avizarea listei, nu evaluarea medicamentelor sau autorizarea extinderii indicațiilor terapeutice. CNAS subliniază că nu există raporturi juridice directe între instituție și reclamant din care să izvorască obligația solicitată. Extinderea indicațiilor terapeutice poate fi solicitată exclusiv de deținătorul autorizației de punere pe piață, prin procedura prevăzută de Ordinul nr. 861/2014, iar în speță nu a fost formulată nicio cerere de acest tip. În lipsa unei autorizații europene sau naționale pentru indicația reclamantei, CNAS nu poate fi obligată să deconteze medicamentul. În consecință, acțiunea este introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. CNAS susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative ale ordonanței președințiale: urgența, caracterul vremelnic, neprejudecarea fondului și aparența de drept. În ceea ce privește aparența de drept, CNAS arată că reclamanta solicită decontarea unui medicament pentru o indicație neautorizată, ceea ce contravine art. 241 alin. (11) din Legea nr. 95/2006. În privința neprejudecării fondului, CNAS subliniază că cererea reclamantei vizează, în realitate, obligarea autorităților la includerea medicamentului în listă și la modificarea protocoalelor terapeutice, aspecte care constituie obiectul acțiunii de fond și nu pot fi soluționate pe calea ordonanței președințiale. Admiterea cererii ar echivala cu o soluționare anticipată a fondului, întrucât instanța ar trebui să constate existența unui refuz nejustificat al autorităților de a modifica cadrul normativ, ceea ce excede limitele procedurii speciale. În privința urgenței, CNAS arată că nu poate fi justificată atunci când măsura solicitată ar obliga autoritățile să încalce legea și să deconteze un medicament pentru o indicație neautorizată. În consecință, cererea de ordonanță președințială este inadmisibilă și neîntemeiată. Recurenta arată că medicamentul SANDOSTATIN LAR este inclus în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008 doar pentru alte indicații terapeutice, precum acromegalie, adenoame hipofizare și tumori neuroendocrine, nu pentru afecțiunea reclamantei. Extinderea indicațiilor terapeutice nu a fost solicitată de deținătorul autorizației de punere pe piață, iar ANMDMR nu a emis nicio decizie în acest sens. În lipsa unei autorizații și a unui protocol terapeutic, utilizarea medicamentului pentru indicația reclamantei ar reprezenta o utilizare off-label, care nu poate fi rambursată în sistemul public de asigurări de sănătate. CNAS subliniază că nu se poate substitui autorităților competente în evaluarea medicamentelor și nu poate fi obligată să deconteze un tratament neautorizat. În consecință, nu există un refuz nejustificat al autorităților, iar cererea reclamantei este neîntemeiată. Ministerul Sănătății critică sentința recurată sub două aspecte: soluția de respingere a excepțiilor procesuale și soluția de admitere a cererii de ordonanță președințială. În ceea ce privește excepțiile, Ministerul Sănătății susține că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât a ignorat natura acțiunii de contencios administrativ și limitele calității procesuale pasive. Ministerul arată că nu poate fi obligat să "asigure" medicamentul solicitat, întrucât această obligație presupune decontarea contravalorii, iar art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2006, introdus prin O.G. nr. 37/2022, interzice efectuarea de plăți din bugetul propriu pentru medicamente care nu se regăsesc în lista strict enumerată de lege. În consecință, Ministerul nu are competență legală nici pentru decontare, nici pentru includerea medicamentului în listă, atribuțiile în materia evaluării și includerii revenind exclusiv ANMDMR, iar cele privind finanțarea revenind CNAS. Instanța ar fi ignorat aceste dispoziții și ar fi confundat procedura de includere în listă cu obligația de asigurare/decontare, respingând în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive. Ministerul mai arată că soluția instanței echivalează cu instituirea unei obligații solidare între pârâți, contrar art. 1443 C. civ., deși aceștia au atribuții distincte și nu pot fi ținuți la aceeași prestație. Cu privire la fondul cererii de ordonanță președințială, Ministerul Sănătății susține că instanța a încălcat art. 997 C. proc. civ., întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate: nu există urgență în sensul legii, măsura solicitată nu este vremelnică, iar admiterea cererii prejudecă fondul litigiului, întrucât presupune constatarea unui refuz nejustificat al autorităților de a include medicamentul în listă și de a-l deconta, deși această chestiune este tocmai obiectul acțiunii de fond. Ministerul subliniază că medicamentul nu are indicația terapeutică autorizată pentru afecțiunea reclamantei, nu este inclus în lista de compensate și nu există protocol terapeutic aprobat, astfel că nu poate exista o "aparență de drept" în favoarea reclamantei. În plus, extinderea indicațiilor terapeutice poate fi solicitată exclusiv de deținătorul autorizației de punere pe piață, iar în cauză nu a fost formulată o astfel de cerere. Recurentul invocă și incompatibilitatea procedurii ordonanței președințiale cu specificul contenciosului administrativ, arătând că Legea nr. 554/2004 este o normă specială care nu poate fi completată cu o altă procedură specială, iar ordonanța președințială nu poate fi folosită pentru a suplini procedura legală de evaluare, includere în listă și aprobare a protocoalelor terapeutice. În concluzie, Ministerul Sănătății solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea cererii de ordonanță președințială ca inadmisibilă și neîntemeiată. Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a solicitat casarea sentinței recurate în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii în contradictoriu cu instituția și admiterea cererii de ordonanță președințială. În rejudecare, solicită admiterea excepțiilor și respingerea cererii ca neîntemeiată. ANMDMR susține că instanța de fond a aplicat greșit legea atunci când a reținut calitatea procesuală pasivă a instituției. Se arată că obiectul cererii reclamantei nu privește includerea medicamentului în Lista de compensate, ci asigurarea, în regim de compensare 100%, a medicamentului Sandostatin LAR, pentru o indicație terapeutică neautorizată. Or, ANMDMR nu are atribuții în materia compensării medicamentelor și nu gestionează FNUASS, această competență aparținând exclusiv CNAS. Recurenta arată că, potrivit Legii nr. 134/2019 și Legii nr. 95/2006, precum și Ordinului MS nr. 861/2014, rolul său este strict limitat la evaluarea tehnologiilor medicale și emiterea deciziilor privind includerea, extinderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă, în baza documentației depuse de deținătorul autorizației de punere pe piață. ANMDMR nu poate fi obligată să asigure tratament, să finanțeze medicamente sau să compenseze costuri. Se subliniază că medicamentul Sandostatin LAR nu are indicația terapeutică solicitată de reclamantă, aceasta nefiind prevăzută nici în Rezumatul caracteristicilor produsului, nici în protocoalele terapeutice aprobate prin Ordinul MS/CNAS nr. 564/499/2021. Extinderea indicației nu a fost solicitată de deținătorul autorizației de punere pe piață, astfel încât ANMDMR nu are competența de a iniția sau impune o astfel de procedură. Prin urmare, arată că nu există niciun raport juridic între reclamantă și ANMDMR care să justifice chemarea în judecată, iar acțiunea este formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. ANMDMR arată că cererea reclamantei nu vizează atribuțiile sale legale, ci o obligație de compensare a unui medicament, ceea ce excede complet competențelor instituției. Întrucât ANMDMR nu poate asigura tratament și nu poate dispune compensarea medicamentelor, acțiunea este lipsită de obiect în ceea ce o privește. Recurenta arată că instanța a ignorat dispozițiile art. 243 1 din Legea nr. 95/2006, introduse prin O.G. nr. 37/2022, potrivit cărora evaluarea medicamentelor în vederea includerii în Listă poate fi inițiată numai pentru indicațiile aprobate de EMA sau ANMDMR și incluse în RCP. Indicația solicitată de reclamantă nu este autorizată, astfel încât niciun demers administrativ nu poate fi inițiat. Se subliniază că instanța a dispus o măsură imposibil de executat, întrucât ANMDMR nu poate compensa medicamente și nu poate obliga CNAS sau MS să o facă, iar medicamentul nu poate fi compensat pentru o indicație neautorizată. ANMDMR arată că hotărârea este contradictorie, întrucât instanța reține corect că medicamentul nu are indicația terapeutică solicitată, dar totuși admite cererea reclamantei și obligă toate instituțiile, inclusiv ANMDMR, să asigure compensarea acestuia. Această soluție contravine atât cadrului legal, cât și propriilor constatări ale instanței.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă solicită respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că motivele invocate nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată este legală, temeinică și corect motivată. Se susține că instanța de fond a analizat în mod complet și riguros toate excepțiile invocate de pârâți, respingându-le justificat, iar criticile formulate în recurs vizează aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererilor de recurs Examinând recursurile declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează. Având în vedere că recursurile declarate de pârâți invocă, în esență, critici identice sau convergente, atât sub aspectul excepțiilor procesuale, cât și al motivelor de nelegalitate privind soluția pronunțată asupra cererii de ordonanță președințială, instanța de control judiciar apreciază că acestea se impun a fi analizate împreună, într-o manieră unitară și coerentă. Această abordare este justificată de identitatea obiectului criticilor, de comunitatea argumentelor dezvoltate de recurenți și de necesitatea asigurării unei interpretări uniforme a cadrului normativ incident, fără a afecta individualitatea fiecărui recurs. Criticile privind soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive sunt nefondate. Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora lista medicamentelor compensate se elaborează de Ministerul Sănătății și CNAS și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, cu consultarea CFR. În mod corect s-a reținut că toți pârâții au atribuții legale în procedura de includere a unui medicament în lista de compensate, atribuții care, deși diferite, sunt complementare și convergente în realizarea finalității procedurii. În raport cu obiectul cererii de ordonanță președințială - asigurarea temporară a unui medicament până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond privind includerea acestuia în listă - instanța de fond a reținut în mod corect că fiecare dintre pârâți este titularul unei obligații legale în procedura administrativă contestată, astfel încât calitatea procesuală pasivă este incidentă pentru toți. Criticile recurente, întemeiate pe pretinsa imposibilitate a fiecărei autorități de a realiza integral măsura solicitată, sunt nefondate, întrucât calitatea procesuală pasivă nu presupune existența unei obligații exclusive, ci doar existența unei atribuții legale în legătură cu raportul juridic dedus judecății. Or, în cauză, această condiție este îndeplinită. Prin urmare, soluția instanței de fond de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive este legală. Nefondate sunt și criticile privind soluția de respingere a excepției inadmisibilității Recurenții susțin că cererea de ordonanță președințială ar fi inadmisibilă, fie pentru că ar prejudeca fondul, fie pentru că ar viza obligații pe care pârâții nu le pot îndeplini. Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 997 C. proc. civ., reținând că:- există o acțiune de fond pendinte (dosarul nr. x/2024); măsura solicitată este vremelnică, limitată până la soluționarea definitivă a litigiului principal; măsura nu prejudecă fondul, întrucât nu stabilește includerea medicamentului în listă, ci doar asigurarea temporară a accesului la tratament; - există urgență, raportat la starea de sănătate a reclamantei și la riscul real și iminent asupra dreptului la viață și la sănătate. Înalta Curte reține că ordonanța președințială nu substituie procedura administrativă de includere a medicamentului în listă, ci doar asigură protecția provizorie a unui drept fundamental, în acord cu jurisprudența CEDO (cauzele Panaitescu c. României, L.C.B. c. Regatului Unit, D. c. Regatului Unit). În consecință, soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității este legală. Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., în special cele privind aparența de drept și neprejudecarea fondului, Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamantă, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantei dacă poziția acesteia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței. În speță, Înalta Curte constată că reclamanta a probat aparența de drept, depunând acte medicale din care rezultă că suferă de cancer pulmonar, pentru a cărui tratare medicul specialist oncologie medicală a considerat oportună administrarea medicamentului în litigiu. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de reclamantă, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la necesitatea evaluării și autorizării medicamentelor pentru indicația terapeutică cancer pulmonar. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților. Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamentele prescrise nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații către Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipsește intimatei-reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acestuia. Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață (incluzând dreptul la ocrotirea sănătății), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege." Înalta Curte reține că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie. Înalta Curte apreciază a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate: Înalta Curte va avea în vedere și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, care prevede în art. 12 că: "Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge.", precum și Rezoluția Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, care a sesizat "diferențele surprinzătoare și inacceptabile la nivelul calității serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie și al accesului la medicamente împotriva cancerului" și a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluții, Comisia și statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toți pacienții care au nevoie de ele. În acest context, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, s-ar leza dreptul intimatei-reclamante la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale. Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciar consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială, câtă vreme medicamentul solicitat a fost prescris de un medic specialist oncologie medicală tocmai pentru diagnosticul reclamantei, aspect dovedit prin scrisoarea medicală din 01.07.2024. Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO. În interpretarea art. 2 (dreptul la viață), cât și art. 8 (dreptul la viață privată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sarcina statelor semnatare o serie de obligații pozitive pentru de a proteja în mod efectiv și nu teoretic și iluzoriu dreptul la viață, respectiv dreptul la integritate fizică care face parte din viața privată. Deși Convenția nu garantează în sine dreptul la asistența medicală gratuită, Curtea europeană a statuat, într-un număr de hotărâri, că articolul 8 CEDO este relevant în cauzele care implică finanțarea publică de natură să faciliteze mobilitatea și calitatea vieții persoanelor cu dizabilități (Zehnalová și Zehnal c Cehiei. Sentges v. Olandei (dec.) no. 27677/02, 8 iulie 2003). Curtea a statuat așadar asupra aplicabilității art. 8 asupra cererii reclamanților cu privire la finanțarea insuficientă a tratamentelor medicale (Pentiacova și 48 recl c. Rep. Moldova, 4.01.2005). Așadar, comportamentul statului nu este limitat doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, sau de a restrânge prin măsuri active componentele dreptului la viață privată, ci implică deopotrivă, pentru asigurarea caracterului efectiv al drepturilor garantate și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lor (L.C.B. c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, §36, Panaitescu c. România, 10 aprilie 2012, §27). Curtea de la Strasbourg a acceptat că nu poate fi exclus ca actele și omisiunile autorităților în domeniul politicii sănătății să poată angaja în anumite împrejurări răspunderea lor în temeiul art. 2. Totuși, când un Stat contractant a adoptat dispoziții corespunzătoare care să asigure înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protecția vieții pacienților, nu poate accepta ca niște chestiuni, precum eroarea de raționament din partea angajaților din sănătate sau coordonarea neglijentă între aceștia în tratarea unui anumit pacient, să fie suficiente prin ele însele pentru a atrage răspunderea Statului din perspectiva obligațiilor sale pozitive în temeiul art. 2 din Convenția privind protecția vieții (a se vedea Powell c. Regatul Unit (dec.), cererea nr. x/99, CEDO 2000-V, Oneryildiz c. Turcia [M.C.], cererea nr. x/99, §71, CEDO 2004-XII, Panaitescu, citată anterior, §28). Înalta Curte reține așadar că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie, iar în acest sens are în vedere și că dispozițiile lit. B) pct. II lit. a) din Anexa la H.G. nr. 423/2022 stabilesc, cu caracter de principiu, că unul din obiectivele Programului național de oncologie este "tratamentul medicamentos al bolnavilor cu afecțiuni oncologice", ceea ce, la o analiză sumară, presupune asigurarea unei medicații adecvate categoriei speciale de bolnavi vizate de acest program. Recurenta a mai susținut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție. Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantului, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantului asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate și în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și au fost analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare. În orice caz, este de observat că măsura solicitată de reclamantă are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă. Nu în ultimul rând, așa cum în mod corect s-a reținut și în fața instanței de fond, în cauză nu se cercetează fondul dreptului disputat de părți (dreptul reclamantei la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2024. Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la neîntrunirea condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 997 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România împotriva sentinței nr. 203/2024 din 24 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.