Decizia nr. 2391/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin cererea înregistrată, la data de 20.02.2024, pe rolul Tribunalului Iași - secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., deținut în Penitenciarul Iași, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, anularea Deciziei nr. 7137 din 19.01.2024 emise de pârâtă prin care s-a dispus transferul său de la Penitenciarul Botoșani la Penitenciarul Iași. Prin sentința nr. 526 din 28 iunie 2024, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava.

Cauza a fost înregistrată la data de 03.09.2024 pe rolul Curții de Apel Suceava - secția de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința nr. 99 din 23 septembrie 2024, Curtea a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, ca nefondată. A admis acțiunea formulată de reclamant și a anulat Decizia nr. 7137/19.01.2024 emisă de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, pe fond, respingerea cererii de anulare formulate de reclamant.

A susținut recurenta-pârâtă că în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că reclamantul ar avea un drept recunoscut de lege care i-ar fi fost încălcat prin mutarea sa în alt penitenciar, în raport cu dispozițiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Pe de altă parte, pedeapsa privativă de libertate nu se raportează la interesele private ale deținuților. Conform art. 4 din H.G. nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, scopul executării pedepselor privative de libertate nu are în vedere executarea pedepsei în localitatea de domiciliu, acesta fiind un criteriu dar nu singurul.

A mai arătat recurenta-pârâtă că art. 45 din Legea nr. 254/2013 stabilește că transferul se dispune de Directorul General al ANP, astfel că manifestarea de voință a acestuia s-a materializat în adresa prin care s-a dispus transferul reclamantului de la Penitenciarul Botoșani la Penitenciarul Iași. Ar fi trebuit analizate suspiciunile de nelegalitate a actului emis numai din perspectiva respectării procedurii prevăzute de art. 45 din lege coroborat cu art. 108 din H.G. nr. 157/2016. Dispoziția Directorului General al ANP nr. 16713/24.04.2024 prin care a fost respinsă cererea de transfer la Penitenciarul Baia Mare nu reprezintă un act administrativ, ci un act specific în materia execuțională penală.

Dispunerea unui transfer se obiectivizează, în cazul unui deținut, printr-o dispoziție de transfer, document care ține în integralitate de legislația execuțională penală și nu de Codul administrativ sau de Legea nr. 554/2004. Transferarea persoanelor private de libertate în alte locuri de deținere, la propunerea comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate ori ca urmare a solicitării organelor judiciare se realizează conform art. 68-72 din Instrucțiunile aprobate prin OMJ nr. 2188/2022. Raționamentul instanței de fond a fost eronat, pentru că astfel de acte nu trebuie privite ca acte administrative de autoritate, în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu trebuie să cuprindă elementele obligatorii ale unui act administrativ veritabil.

A mai făcut recurenta trimitere la Decizia nr. 3072 din 21 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2020, care a statuat că apropierea de domiciliu reprezintă unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea penitenciarului, dar nu are o valoare absolută fiind în corelare cu alte aspecte, regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială, sex și vârstă dar și necesitatea ca administrația să poată gestiona deplasările/transferările persoanelor condamnate între penitenciare. 3. Apărările formulate Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs și menținerea hotărârii instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, cu apărările intimatului-reclamant și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Aspecte de fapt și de drept relevante În esență, recurenta-pârâtă susține că actul atacat nu ar fi un act administrativ veritabil, ci ar fi un act specific materiei execuționale penale, care nu ține de Codul administrativ sau de Legea nr. 554/2004. Astfel, nu ar trebui să cuprindă elementele obligatorii ale actului administrativ, iar suspiciunile de nelegalitate a actului emis ar trebui analizate numai din perspectiva respectării procedurii prevăzute de art. 45 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal coroborat cu art. 108 din H.G.

nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013. În primul rând, Înalta Curte apreciază că natura juridică a unui act este determinată de regimul de putere publică în care este emis și de efectele produse. În cauză, decizia Directorului General al ANP prin care s-a dispus transferul intimatului-reclamant prezintă caracteristicile unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru că reprezintă o manifestare de voință unilaterală cu caracter obligatoriu, care afectează direct modalitatea de executare a unui drept subiectiv (dreptul la viață privată și de familie, persoanele private de libertate beneficiind de toate drepturile și libertățile fundamentale, mai puțin dreptul la libertate).

De altfel, în acest sens s-a statuat și prin Decizia nr. 3 din 24 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc.

civ., care a decis că, "În interpretarea și aplicarea art. 9 alin. (2) lit. a) și art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și a art. 5 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, stabilește că revine curții de apel, prin secția de contencios administrativ sau completurile specializate în litigii de contencios administrativ, competența de soluționare a cererilor privind anularea deciziei directorului Administrației Naționale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenție pentru executarea pedepsei sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar." Cele reținute în considerentele deciziei sunt pe deplin aplicabile în analiza prezentului recurs, în sensul că: "100. În concluzie, cererea persoanei condamnate îndreptată împotriva deciziei directorului Administrației Naționale a Penitenciarelor nu se referă la un drept protejat de legea specială a executării pedepselor, motiv pentru care nu intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care extrag din sfera competenței instanței de contencios administrativ controlul actelor administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

101. Astfel, competența de soluționare a cererilor de acest fel nu aparține judecătorului de supraveghere a privării de libertate, ci curților de apel, ca instanțe de contencios administrativ, determinate după rangul autorității al cărei act se atacă, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004." Astfel, fiind lămurit caracterul deciziei directorului general al ANP ce face obiectul prezentei acțiuni, de act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că aceasta trebuie să îndeplinească și condiția motivării.

În jurisprudența instanței supreme s-a statuat că, motivarea unui act administrativ urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său. Deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivul său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Deci, decizia directorului ANP contestată de intimatul-reclamant ar fi trebuit să cuprindă și motivarea emiterii acesteia. Deși transferul deținuților/stabilirea locului de detenție pentru executarea pedepsei este o prerogativă ce aparține directorului ANP, actul emis în exercitarea acesteia are caracterul unui act administrativ, fiind necesar a fi motivat. Or, după cum corect a constatat instanța de fond, în cuprinsul deciziei, ca motiv de transfer, s-a consemnat art. 108 alin. (1) lit. g) din din H.G. nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 - "alte motive temeinic justificate", fără, însă, a se preciza în ce ar consta aceste motive, care ar trebui să fie și temeinic justificate.

Avându-se în vedere cele reținute mai sus, restul alegațiilor recurentei-pârâte (că pedeapsa privativă de libertate nu se raportează la interesul privat al deținuților și că scopul executării pedepselor privative de libertate nu are în vedere executarea pedepsei în localitate de domiciliu, reclamantul neavând are un drept recunoscut de lege, apropierea de domiciliu nereprezentând un criteriu cu valoare absolută pentru stabilirea penitenciarului) nu mai prezintă nicio relevanță, nefiind apte să demonstreze nelegalitatea hotărârii recurate. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, soluția pronunțată de prima instanță fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței nr. 99 din 23 septembrie 2024 a Curții de Apel Suceava - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 8 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.