Decizia nr. 548/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 3224/2021 a Tribunalului București

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la 2 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta COMPANIA DE APĂ ARAD S.A. a chemat în judecată pârâta A. (fostă B.), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 5.747.779,37 RON, reprezentând contravaloarea garanției de bună execuție emisă în baza poliței de asigurare nr. x din 24.04.2012, precum și la plata dobânzii legale aferente debitului principal de 5.747.779,37 RON, calculată de la 28.09.2016 și până la data plății efective a acestuia; cu cheltuieli de judecată. La 30 ianuarie 2019, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a societății C., solicitând ca, în eventualitatea în care ar fi obligată la plata oricăror sume către reclamantă, să se dispună admiterea cererii de chemare în garanție, societatea CBL urmând să fie obligată la plata acelorași sume către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 3224 din 16 decembrie 2021 a Tribunalului București - secția a VI-a Civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, s-a admis cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 5.747.779,37 RON, reprezentând contravaloarea garanției de bună execuție nr. x din 24.04.2012, precum și dobânzi legale penalizatoare aferente debitului principal, calculate de la 28.09.2016 și până la data plății efective. De asemenea, s-a dispus respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 116.627,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, precum și suma de 14.672,93 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată chematei în garanție.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea chematei în garanție de acordare a cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 25 octombrie 2023 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a admis sesizarea din oficiu privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 3224 din 16 decembrie 2021 și s-a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul că a fost respinsă cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și nu a chematei în garanție, cum eronat s-a menționat. Prin decizia nr. 1072 A din 17 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta D. S.A. (fostă A.), împotriva sentinței civile nr. 3224 din 16 decembrie 2021 și a încheierii din camera de consiliu din 25 octombrie 2023, pronunțate de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata COMPANIA DE APĂ ARAD S.A.

și cu intimata-chemată în garanție C.. A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 574.778,27 RON, cu titlu de contravaloare garanție de bună execuție nr. x/24.04.2012, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la 28.09.2016 și până la plata efectivă, precum și la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferente următoarelor sume: 5.173.001,10 RON (de la 28.09.2016 și până la 14.05.2021), 4.715.612,51 RON (de la 15.05.2021 și până la 16.05.2022), 3.965.678,29 RON (de la 17.05.2022 la 27.01.2023). A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 35.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 35.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, fiind compensate cheltuielile de judecată de la fond. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței. A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 52.421,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, fiind respinsă cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. A fost obligată apelanta la plata către intimata C. a sumei de 6.466,36 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii, reclamanta COMPANIA DE APĂ ARAD S.A. și pârâta D. S.A. au declarat recurs. Prin memoriul de recurs, prealabil expunerii motivelor de nelegalitate, recurenta-reclamantă COMPANIA DE APĂ ARAD S.A.

formulează precizări referitoare la temeiul de drept al recursului, la aplicabilitatea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., forma în vigoare la data demarării litigiului, la formularea în termen a cererii de recurs, precum și precizări cu privire la fondul disputei dintre părți. În susținerea recursului declarat, recurenta-reclamantă invocă aplicarea eronată de către curtea de apel a prevederilor art. 1509 lit. c) C. civ. În acest sens, recurenta-reclamantă precizează că, în etapa procesuală a apelului, a specificat că, în cazul în care se va reține achitarea parțială a sumelor ce fac obiectul prezentului dosar, în speță ar deveni incidente prevederile art. 1.509 C. civ. privind imputația plății sumei de 11.022.677,96 RON.

Astfel, în aplicarea prevederilor art. 1.509 C. civ. a susținut că, prin raportare la plățile și compensările datoriilor reciproce enumerate mai sus, efectuate din patrimoniul antreprenorului Confort S.A., din creanța inițială înscrisă la masa credală a mai rămas un rest de 2.300.550,51 RON care, conform explicațiilor oferite, reprezintă parte neachitată din pretențiile derivate din garanția de bună execuție aferentă contractului CL-1 ce fac obiectul prezentului dosar. Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 1.509 lit. c) C. civ.

și invocă o aplicare cu prioritate a dispozițiilor art. 1.509 alin. (1) lit. b) C. civ., în sensul că imputația plății se impune a fi efectuată în raport de "datoriile negarantate", în acest caz intrând în concurs 3 sume individuale înscrise în tabel la data de 28.12.2017, respectiv: - suma de 45.304,84 RON, reprezentând valoarea cheltuielilor suportate de reclamantă prin creditarea debitoarei cu diverse plăți curente la momentul anului 2016, pentru conservarea proiectelor ce au făcut obiectul contractelor de lucrări (costuri de mentenanță a șantierelor).

Această sumă nu era acoperită de nici una din garanțiile furnizate de D.; - suma de 970.004,35 RON, reprezentând valoarea penalităților de întârziere calculate în contractul CL - 11, al căror cuantum depășea valoarea garanției de bună execuție nr. x/27.07.2011; - suma de 927.989,41 RON, reprezentând valoarea penalităților de întârziere calculate în contractul CL - 14, al căror cuantum depășea valoarea garanției de bună execuție nr. x/27.07.2011. Din totalul de 1.943.298,60 RON, imputația sumei de 1.842.691,33 RON conduce la un sold rămas de 100.607,27 RON. Recurenta-reclamantă susține că aplicarea dispozițiilor art. 1.509 alin. (1) lit. b) C. civ., în raport de suma de 1.842.691,33 RON achitată la data de 28.12.2017 (prima distribuire), a condus la diminuări ale creanței inițiale de 11.244.645,96 RON, confirmate și de Curtea de Apel București, astfel cum reiese din considerentele de la pag.

28, paragrafele 4 și 5 din decizia recurată. Referitor la imputația sumei de 1.926.343,99 RON (prima compensare, conform raportului nr. x/08.05.2019), recurenta-reclamantă apreciază că, o primă mențiune ce trebuie făcută este aceea că, prin raportul nr. x/08.05.2019, lichidatorul judiciar a înscris în tabelul suplimentar în favoarea sa o creanță de 1.903.281,23 RON, reprezentând costuri suplimentare generate de contractul CL1. Prin urmare, la data de 08.05.2019, deținea creanțe împotriva debitoarei (prevăzute de art. 123 pct. 3 din Legea nr. 85/2006), în cuantum de 11.305.235,86 RON.

Imputația sumei de 1.926.343,99 RON, ce reprezintă prima compensare conform raportului nr. x/08.05.2019, urmează a se face, de asemenea, cu aplicarea dispozițiilor art. 1.509 alin. (1) lit. b) C. civ., în sensul că imputația plății se impune a fi efectuată în raport de "datoriile negarantate". Potrivit recurentei-reclamante, în acest caz, au intrat în concurs 2 sume individuale: suma de 1.903.281,23 RON, înscrisă la masa credală prin raportul nr. x/08.05.2019, acesta fiind o creanță lipsită de garanții și suma de 100.607,27 RON, reprezentând soldul specificat la pct. 4 din tabelul de mai sus, care de asemenea reprezintă o creanță lipsită de garanții. Astfel, aplicarea dispozițiilor art. 1509 alin. (1) lit. b) C. civ.

în raport de suma de 1.926.343,99 RON, compensată la data de 08.05.2019 (prima compensare), a condus la modificări ce au fost confirmare și de Curtea de Apel București, astfel cum reiese din considerentele de la pag. 29, paragrafele 1 și 2 din decizia recurată. Referitor la imputația sumei de 710.234,38 RON (a doua compensare, conform raportului nr. x/14.05.2021), recurenta-reclamantă susține că, prin acest raport, lichidatorul judiciar a înscris în tabelul suplimentar de creanțe suma de 175.301,28 RON, reprezentând costuri suplimentare generate de contractul de lucrări CL1 (costuri de mentenanță).

Prin urmare, la data de 14.05.2021, deținea creanțe împotriva debitoarei în valoare de 9.554.193,15 RON, aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 1.509 alin. (1) lit. b) C. civ., în sensul că imputația plății se impune a fi efectuată în raport de "datoriile negarantate", ducând la stingerea integrală a creanțelor în cuantum de 77.544,51 RON și 175.301,28 RON, reprezentând cheltuieli suplimentare de mentenanță aferente contractului CL-1, recunoscute prin rapoartele nr. x/08.05.2019 și nr. y/14.05.2021. Astfel, recurenta-reclamantă susține că, din suma de 710.234,38 RON ce face obiectul imputației plății, rămâne un sold de 457.388,59 RON, în cauză nefiind aplicabile prevederile art. 1.509 alin. (1) lit. c) C. civ., deoarece toate creanțele rămase sunt deopotrivă de oneroase, toate având natura juridică a unor penalități contractuale cu valoare fixă, care nu erau afectate de acumularea oricăror obligații accesorii.

Din acest motiv, contrar raționamentelor Curții de Apel București, recurenta-reclamantă apreciază că trebuie aplicat criteriu legal prevăzut de art. 1.509 alin. (1) lit. d) C. civ., și nu criteriul prevăzut de art. 1.509 alin. (1) lit. c) C. civ., toate creanțe fiind deopotrivă de oneroase. Potrivit recurentei-reclamante, criteriul "oneroase" la care face referire textul de lege al art. 1509 alin. (1) lit. c) C. civ. nu se referă la o creanță care este mai mare în raport cu celelalte, ci la creanța mai împovărătoare pentru debitor din perspectiva efectelor pe care le produce, spre exemplu o creanță care produce penalități mai mari sau alte consecințe care afectează patrimoniul debitorului.

De aceea, în contextul în care creanțele rămase nestinse erau deopotrivă de oneroase, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel trebuia să apeleze la următorul criteriul legal, prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ., care specifică faptul că se vor stinge mai întâi datoriile cele mai vechi. Astfel, prima creanță în ordinea vechimii este suma de 1.041.792,71 RON, aferentă contractului CL - 11 și, aplicând imputația plății în raport de această creanță, rezultă diminuarea acesteia la suma de 584.404,12 RON. Referitor la imputația sumei de 750.534,22 RON (a treia compensare conform raportului nr. x/16.05.2022), recurenta-reclamantă arată că, la data de 16.05.2022, deținea creanțe împotriva debitoarei în sumă totală de 8.843.958,77 RON.

Menționează recurenta-reclamantă că dispozițiile art. 1.509 alin. (1) lit. b) și c) C. civ. nu sunt incidente, deoarece toate creanțele sunt acoperite de garanții și, contrar soluției instanței de apel, toate sunt deopotrivă de oneroase, în sensul deopotrivă de împovărătoare pentru debitor. Aplicarea în continuare a dispozițiilor art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ., care specifică faptul că se vor stinge mai întâi datoriile cele mai vechi, duce la concluzia că imputația sumei de 750.534,22 RON, a cărei compensare s-a dispus prin raportul nr. x/16.05.2022, se realizează cu prioritate față de suma de 584.404,12 (restul rămas nestins de la contractul CL-14), rămânând astfel o diferență de 166.130,10 RON.

Această diferență, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, urmează să conducă în continuare la stingerea creanței de 998.777,77 RON (aferentă CL-14), deoarece este a doua în ordinea vechimii. Astfel, suma de 998.777,77 RON se va diminua cu diferența de 166.130,10 RON, rămânând astfel un rest de 832.647,67 RON. Cu privire la imputația sumei de 3.990.464,75 RON (a patra compensare conform raportului nr. x/27.01.2023), recurenta-reclamantă precizează că, la data de 27.01.2023, deținea creanțe împotriva debitoarei în sumă de 8.093.424,55 RON. Aplicând dispozițiile art. 1.509 alin. (1) lit. d) C. civ., suma de 3.990.464,75 RON, ce face obiectul imputației, stinge în primul rând restul rămas de la contractul CL-14 în cuantum de 832.647,67 RON, rămânând un rest de 3.157.817,08 RON, care stinge ulterior întreaga creanță de 2.087.775,78, aferentă contractului CL-3, rămânând un rest de 1.070.041,30 RON.

Potrivit recurentei-reclamante, restul rămas în cuantum de 1.070.041,30 RON conduce la diminuarea ultimei sume de 5.173.001,10 RON, aferentă contractului CL-1, rămânând un rest de 4.102.959,80 RON. Referitor la imputația sumei de 1.802.409,29 RON, achitată la data de 27.02.2023 (a doua distribuire), recurenta-reclamantă precizează că imputația acesteia conduce la diminuarea creanței rămase din contractul CL-1, în cuantum de 4.102.959,80 RON, la suma de 2.300.550,51 RON. Sintetizând cele de mai sus, recurenta-reclamantă arată că, din creanța inițială, înscrisă la masa credală, a mai rămas un rest de 2.300.550,51 RON care, conform explicațiilor oferite, reprezintă parte neachitată din pretențiile derivate din garanția de bună execuție aferentă contractului CL-1, ce fac obiectul prezentului dosar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. sunt următoarele: O primă critică adusă hotărârii instanței de apel se referă la modul nelegal în care instanța a înțeles să aprecieze asupra naturii instrumentului de garantare, invocând și aplicând greșit norme de drept material. În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a omis, în analiza sa dedicată normelor legale aplicabile instrumentului de garantare emis de pârâtă, existența la acea dată (24.04.2012) a unui act normativ - Legea nr. 32/2000, lege aplicabilă la acel moment, a cărei Anexă nr. 1 enumera tipurile de asigurări practicate pe piața din domeniu în România: lit. a) pct. 15 din această anexă a legii stipula expres tocmai asigurările de garanții.

Mai susține recurenta-pârâtă că dispozițiile C. civ. fac distincție între asigurările de bunuri (art. 2.214 și urm.), de persoane (art. 2.227 și urm.), de răspundere civilă (art. 2.223 și urm.) și, nu în ultimul rând, asigurările de credite și garanții și asigurările de pierderi financiare (art. 2.221 și urm.), din această ultimă categorie făcând parte și polița pe care a emis-o. Astfel, polițele de asigurare nu se emit doar "în scopul asigurării contra unui risc anumite bunuri sau persoane", așa cum lasă să se înțeleagă curtea de apel. Recurenta-pârâtă apreciază că o analiză a prevederilor legale mai sus amintite ar fi oferit curții de apel posibilitatea de a califica în mod corect ce tip de poliță de asigurare a fost emisă în scopul garantării executării conforme a unor obligații contractuale derivate din contractul de lucrări.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, în varianta în vigoare la momentul emiterii poliței, Legea nr. 32/2000 definea activitatea de asigurare ca fiind "activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată". Potrivit aceluiași act normativ, asigurătorul era "persoana juridică română autorizată în condițiile prezentei legi să exercite activități de asigurare sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terț, precum și sucursala unei societăți de asigurare sau a unei societăți mutuale dintr-un stat membru, care a primit o autorizație de la autoritatea competentă a statului membru de origine". În acest context, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel era datoare să rețină faptul că societățile de asigurare sunt autorizate de A.S.F.

doar pentru desfășurarea activității de asigurare (cap. 3 din Legea nr. 32/2000), care permite între altele emiterea polițelor de asigurare aferente clasei 15 de asigurări, iar nu pentru a emite scrisori de garanție care sunt tipice instrumentelor de garantare emise de bănci pentru garantarea contractelor de achiziție publică. Astfel, în ceea ce privește garanția oferită de un asigurător (sub forma poliței de asigurare), nu se justifică/nu este permisă de legislația din domeniul asigurărilor emiterea acesteia decât dacă își păstrează toate caracteristicile contractului de asigurare, inclusiv caracterul indemnitar și caracterul aleatoriu. De altfel, chiar art. 90 alin. (l) din H.G. nr. 925/2006 prevedea că instrumentele de garantare sunt emise fie de societăți bancare, fie de societăți de asigurare "în condițiile legii", respectiv în condițiile legislației care reglementa activitatea bancară ori cea a asigurărilor, după caz.

Practic, recurenta-pârâtă susține că, deși s-ar putea aprecia că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), prin ignorarea voinței legiuitorului și edictarea (practic) a unei noi norme legale în materia contractelor de achiziție publică, înțelege să critice eronata interpretare a normelor incidente - art. 90 alin. (1) și art. 86 alin. (2) - (4) din H.G. nr. 925/2006. Potrivit recurentei-pârâte, simpla parcurgere a textului art. 90 alin. (1) din H.G nr. 925/2006 atestă faptul că garanția de bună execuție se constituie prin emiterea unui instrument de garantare, iar genul proxim reprezentat de instrumentul de garantare poate avea 2 diferențe specifice: polița de asigurare și scrisoarea de garanție bancară.

Așadar, textul de lege arată în mod clar faptul că operațiunea invocată de Curte constă în emiterea instrumentului de garantare, nicidecum în natura de instrument de garantare, astfel cum în mod nelegal a afirmat instanța. Recurenta-pârâtă susține că operațiunea vizată de Curte este reprezentată, în realitate, de emiterea unei polițe de asigurare de către o societate de asigurare - cazul său - sau de emiterea unei scrisori de garanție de către o instituție financiar-bancară. În același context, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a procedat la o nelegală aplicare a dispozițiilor art. 1.168 C. civ., susținând că "nu există norme specifice care să reglementeze instrumentul de garantare emis de o societate de asigurare" (pag.

18 decizie, penultim alineat), la fel de nelegal procedând instanța de apel la "asemănarea" poliței de asigurare emisă cu o scrisoare de garanție bancară. Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a comis o eroare juridică, asimilând voința părților unei instituiții juridice care nu exista la data la care intrau în vigoare prevederile legale care stabileau în sarcina părților obligația de constituire a unei astfel de garanții. Astfel, Curtea de Apel București a făcut un salt conceptual și temporal inexplicabil, afirmând că scrisoarea de garanție (art. 2.321 C. civ.) reprezintă instituția cu care se aseamănă cel mai mult un instrument de garantare emis în baza unei polițe de asigurare, la o dată când actualul C. civ.

nu era în vigoare. Totodată, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel în mod eronat a calificat polița de asigurare ca având aceeași natură juridică cu o garanție autonomă, negând raportul de accesorialitate dintre aceasta și contractul de bază - contractul de lucrări nr. x/11.04.2012 CL-1. Potrivit recurentei-pârâte, nu există nicio similitudine între polița de asigurare și scrisoarea clasică de garanție bancară, privite ca instituții juridice distincte. Astfel, contractul de asigurare (din care face parte polița de asigurare analizată în cauză) este reglementat prin art. 2.199 - 2.213 din C. civ. care reglementează dispozițiile comune în materia contractului de asigurare (care se dovedește prin încheierea poliției - art. 2.200 alin. (2) C. civ.), în timp ce scrisoarea de garanție a beneficiat de o reglementare legală expresă, distinctă de contractul de asigurare, în dreptul românesc odată cu intrarea în vigoare a actualului C. civ.

- art. 2.321. Mai mult, voința clară a beneficiarului -Compania de Apă Arad S.A.- a fost aceea de a accepta garanția de bună execuție emisă sub forma unei polițe de asigurare și nu a unei scrisori de garanție asemănătoare cu cea bancară, aspect care rezultă din însăși fața poliței și a instrumentului de garantare - ambele însușite și de beneficiar prin semnătură și ștampilă, fapt care nu se întâmplă în cazul unei scrisori de garanție care nu este niciodată semnată de beneficiarul acesteia. În acest context, recurenta-pârâtă arată că instrumentul de garantare emis de un asigurător este în realitate o garanție sui generis, emisă în baza poliței de asigurare, însă, garantând, ca asigurare de garanții contractuale, îndeplinirea cantitativă, calitativă și la timp a obligațiilor antreprenorului din contractul de bază.

Prin acest instrument sunt garantate obligațiile antreprenorului, asigurătorul stipulând în favoarea beneficiarului contractului de bază, în cazul în care antreprenorul (asiguratul) nu își îndeplinește obligațiile din contract, polița de asigurare conținând un mecanism al stipulației pentru altul, context în care dispozițiile art. 1.288 și cele ale art. 2.211 C. civ. sunt aplicabile. Recurenta-pârâtă afirmă și că interpretarea instrumentului de garantare specific achizițiilor publice exclusiv din perspectiva a două categorii de garanții, respectiv fideiusiune vs. garanție autonomă, este eronată, nu are fundament legal și nu corespunde voinței reale a părților. Instrumentul de garantare nu poate fi garanție autonomă pentru că poate fi executat doar după constatarea unei culpe în executarea contractului de bază.

Potrivit recurentei-pârâte, în raport de intenția reală a părților și de contextul mai larg în care a fost emis, instrumentul de garantare dedus judecății este o garanție contractuală sui generis, aflată în raport de accesorialitate față de contractul de bază, în acest sens fiind și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție regăsite în decizia nr. 27/2020 pronunțată în vederea dezlegării unor chestiuni de drept. În raport de acest ultim argument, recurenta-pârâtă solicită a se reține și incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a încălcării art. 430 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 521 alin. (3) din același cod, în forma înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018.

Astfel, instanța de apel a înțeles să nu respecte forța obligatorie (autoritate de lucru judecat) a considerentelor Înaltei Curți regăsite la pct. 87 și 88 din decizia nr. 27/2020, ignorând faptul că acestea sunt consemnate în cadrul dezlegării pe fondul sesizării care a format obiectul acestei decizii și, implicit, sprijină soluționarea problemei de drept care a format obiectul sesizării, în același sens fiind, din perspectivă jurisprudențială, și decizia nr. 342/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în speță, instanța de apel s-a limitat la o interpretare formală și extrinsecă a instrumentului de garantare în forma poliței de asigurare. De altfel, dezlegarea oferită de Înalta Curte prin decizia nr. 27/2020 este în acord cu dispozițiile art. 90 alin. (1) din H.G.

nr. 925/2006, text care a reținut caracterul accesoriu al garanției de bună-execuție față de contractul de achiziție publică garantat atunci când a menționat explicit:"(...) instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract". Recurenta-pârâtă susține că instrumentul de garantare emis a avut caracter condiționat, astfel cum reiese fără echivoc din cuprinsul pct. 1 al clauzei de garantare 20045329, iar în raport de alin. (2) al art. 2.321 C. civ., reținut de instanța de apel, precizează că scrisoarea de garanție prevedea "altfel", respectiv, efectuarea plății despăgubirii după constatarea culpei persoanei garantate.

În dezvoltarea argumentației, recurenta-pârâtă arată că potrivit pct. 2 lit. k) pag. 2 din acordul contractual nr. x/11.04.2012, instrumentul de garantare pe care l-a emis ca societate de asigurări, nu este independent și autonom, ci reprezintă parte integrantă din contract. Totodată, recurenta-pârâtă invocă nelegala interpretare și aplicare în cauză de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2.321 C. civ., începând chiar cu esența textului de lege, respectiv natura necondiționată a unei astfel de garanții precum scrisoarea reglementată de legea civilă generală. Astfel, potrivit art. 2.321 C. civ., scrisoarea de garanție are trei caracteristici care ar trebui să se regăsească la nivelul oricărei garanții de acest tip: să fie irevocabilă, necondiționată și autonomă.

Or, în contextul argumentelor prezentate anterior, poliței și clauzei de garantare le lipsesc două dintre caracteristicele scrisorii de garanții: lipsa caracterului necondiționat - garanția de bună-execuție emisă avea menționat explicit caracterul ei condiționat, ceea ce făcea ca beneficiarul să poată solicita executarea clauzei de garantare "după constatarea culpei persoanei garantate" și lipsa caracterului independent (autonom) - atât art. 90 din H.G. nr. 925/2005, cât și contractul de bază menționau explicit că garanția de bună execuție era anexă a contractului de bază și făcea parte integrantă din acesta. Potrivit recurentei-pârâte, în cauză, instanța de apel a aplicat norma legală care reglementează o garanție necondiționată pentru a dezlega un diferend având ca obiect o garanție condiționată.

Totodată, în mod greșit a înțeles instanța de apel să invoce și să aplice dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. (pag. 19 decizie) atunci când a reținut faptul că în hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2018 și nr. y/2018 (depuse de intimata-reclamantă la dosarul cauzei) s-ar fi decis cu privire la natura de garanție autonomă a scrisorilor de garanție emise în baza contractelor de lucrări, termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune sau încetarea garanției ca urmare a rezilierii contractului de bază. În raport de aceste considerente, recurenta-pârâtă arată că, în cele două dosare invocate de Curte, au fost judecate cauze rezultate din executarea unor instrumente de garantare necondiționate, în timp ce, în prezenta cauză, ne aflăm în prezența unui instrument de garantare condiționat.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel și întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la modul nelegal în care instanța a înțeles să aplice normele de drept material din materia prescripției dreptului material la acțiune. Soluția dată de Curtea de Apel București excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată în temeiul dispozițiilor art. 2.519 alin. (1) C. civ., reprezintă consecința directă a nelegalei dezlegări a aspectelor criticate anterior. În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, în măsura în care instanța de apel ar fi stabilit în mod legal natura juridică de poliță de asigurare a instrumentului de garantare pe care l-a emis, s-ar fi apreciat corect și cu privire la excepția invocată.

Recurenta-pârâtă afirmă că instanța de apel în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție ar începe să curgă în termen de 20 de zile lucrătoare de la data de primirii cererii de despăgubire (de la 29.08.2016). Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că de la data de 20.01.2016 a început să curgă termenul de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 2.519 C. civ., în care beneficiarul ar fi putut acționa pentru încasarea despăgubirii, însă acesta a preferat sa rămână în pasivitate până la data de 02.10.2018 - dată la care a sesizat instanța pentru satisfacerea unor pretenții prescrise. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2.523 C. civ.

care statuează cu privire la regula generală a modului de calcul în ceea ce privește prescripția, apreciind că, în condițiile reținerii, în prealabil, a naturii corecte din punct de vedere legal a instrumentului de garantare emis, aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2.519 C. civ., coroborate cu cele ale art. 2.523 C. civ. ar fi fost următoarea: momentul începerii curgerii prescripției cel mai devreme la data de 12.10.2015, astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la împlinirea unui termen de 2 ani de la acel moment. Astfel, în măsura legalei stabiliri a naturii instrumentului de garantare emis, indiferent că s-ar fi raportat la data de 12.10.20215 sau 20.01.2016, instanța de apel ar fi fost datoare să aplice singurul termen de prescripție special legal incident în cauză, respectiv cel de 2 ani și ar fi fost în măsură să soluționeze în mod legal excepția invocată.

Din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nejudecarea excepției lipsei de interes a intimatei- reclamante. În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că a invocat lipsa de interes prin notele scrise depuse la termenul din 10.04.2024, susținând că au fost compensate integral creanțele solicitate de intimata-reclamantă, prin distribuiri și plăți anterioare, inclusiv de către lichidatorul Confort S.A., că a achitat despăgubiri care depășesc valoarea prejudiciului (inclusiv penalități și dobânzi aferente altor contracte - CL-3, CL-14), neexistând un interes actual și direct pentru reclamantă în continuarea procesului, deoarece sumele solicitate nu mai pot fi justificate pe baza prejudiciului suferit.

În raport de aceste aspecte, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a invocat din oficiu lipsa de interes parțial cu privire la sumele deja achitate în cadrul procedurii de insolvență de către lichidatorul Confort S.A., asupra căreia s-a și pronunțat, fără a se pronunța explicit asupra excepției lipsei de interes totale pe care a invocat-o. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Pârâta D. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând anularea ca nemotivat a recursului, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea excepției nulității, pârâta arată că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., invocând, fie încălcarea legii sub forma aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.509 lit. c) C. civ., deși textul de lege invocat conține 2 teze alternative (încălcarea sau aplicarea greșită), fie reia aspecte de fapt și referiri la probatoriul administrat în fața instanței de apel și, respectiv, nu aduce nicio critică de nelegalitate din perspectiva interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.509 alin. (1) lit. c) C. civ. Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 decembrie 2025, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA DE APĂ ARAD S.A. împotriva deciziei nr. 1072A din 17 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. A admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiași decizii și a fixat termen pentru judecarea recursurilor la data de 18 martie 2026. La termenul din 18 martie 2026, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuția părților, în temeiul art. 483 C. proc. civ., motivul de casare de ordine publică, constând în greșita calificare a căii de atac împotriva sentinței primei instanțe.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenta-reclamantă. Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc.

civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că, deși recurenta-reclamantă invocă greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1.509 C. civ., în realitate, este nemulțumită de modul în care Curtea a procedat la imputația plății, tinzând, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-reclamantă, se impune ca recursul declarat de acesta să fie anulat.

În raport de recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte arată că motivul de casare de ordine publică invocat din oficiu, constând în greșita calificare a căii de atac împotriva sentinței primei instanțe, se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Însă, prealabil examinării motivului de casare de ordine publică invocat din oficiu, se impune a fi făcute următoarele precizări sub aspect procedural: Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA DE APĂ ARAD S.A., în contradictoriu cu pârâta A., a fost înregistrată la 2 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă. În raport de data învestirii instanței, potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc.

civ., se impunea a fi parcursă procedura de filtrare a recursurilor declarate în cauză, această procedură fiind obligatorie. Dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. obligă instanța de recurs ca, în procedura de filtrare, în cadrul analizei admisibilității recursului, să verifice, printre altele, dacă motivele de casare invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Întrucât recurenta-reclamantă COMPANIA DE APĂ ARAD S.A. nu a dezvoltat prin memoriul de recurs critici de nelegalitate, prin încheierea pronunțată la 3 decembrie 2025, în complet de filtru, Înalta Curte a admis excepția nulității recursului declarat de această parte. Totodată, Înalta Curte, fiind legal învestită prin recursul declarat de recurenta-pârâtă, recurs admis în principiu prin aceeași încheiere din 3 decembrie 2025, a avut posibilitatea invocării din oficiu a motivului de ordine publică, în vederea restabilirii legalității.

Înalta Curte subliniază că, deși prin încheierea din 10 aprilie 2024, Curtea de Apel București a respins solicitarea intimatei-chemate în garanție de calificare a căii de atac ca fiind recurs, reținând, în primul rând, faptul că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar nu a fost întemeiată de către reclamantă pe dispozițiile Legii nr. 101/2016, precum și față de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 și de jurisprudența instanței, unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac. Acest principiu presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal, fiind consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituție, iar în C. proc.

civ. la art. 457, care prevede că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Normele juridice care reglementează căile de atac și ordinea lor de exercitare sunt norme imperative de ordine publică cuprinse în C. proc. civ., de la care părțile nu pot deroga nici expres și nici tacit. Ceea ce caracterizează normele imperative care apără ordinea publică este faptul că nesocotirea lor poate fi invocată, de principiu, oricând, inclusiv de către instanță din oficiu, scopul fiind reprezentat de protejarea unui interes general, iar nu interesul particular al vreuneia dintre părțile litigante.

Tocmai de aceea, părțile nu pot deroga expres de la normele imperative ce interesează ordinea publică, deoarece ele nu pot dispune decât cu privire la drepturile și interesele lor particulare, iar interesul general, vătămat prin nesocotirea unor astfel de norme care apără ordinea publică, nu poate fi acoperit decât dacă legea permite expres o astfel de derogare. În această paradigmă se cuvin a fi interpretate și aplicate dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. care statuează că, dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Astfel, restabilirea ordinii publice încălcate se poate realiza numai prin mijlocirea instanței, prin invocarea din oficiu a neregularității procesuale intervenite, ca urmare a nesocotirii unei norme imperative care apără ordinea publică, dar numai în condițiile în care instanța a fost legal învestită.

Examinând motivul de casare de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte reține următoarele: Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei A. la plata sumei de 5.747.779,37 RON, reprezentând contravaloarea garanției de bună-execuție emisă în baza poliței de asigurare nr. x din 24.04.2012, precum și la plata dobânzii legale aferente debitului principal de 5.747.779,37 RON, calculată de la 28.09.2016 și până la data plății efective a acestuia; cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ., ale C. proc. civ., ale H.G. nr. 925/2006, ale O.G. nr. 13/2011. Prin sentința civilă nr. 3224 din 16 decembrie 2021, pronunțată de Trobunalul București - secția a VI-a Civilă s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, prin decizia nr. 1072 A din 17 iulie 2024, a soluționat apelul declarat în cauză de pârâtă, menționând în dispozitiv calea de atac a recursului, în termen de 30 de zile de la comunicare. Înalta Curte arată că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 101/2016, întrucât contractul de lucrări nr. x/11.04.2012 are natura unui contract de achiziție publică, fiind guvernat de dispozițiile O.G. nr. 34/2006, iar polița de asigurare emisă de către pârâtă a fost încheiată în temeiul art. 89 din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Prin Legea nr. 101/2016 a fost reglementat în mod distinct regimul juridic al remediilor și căilor de atac, aplicabil în mod unitar și valabil în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice, achiziții sectoriale, concesiuni de lucrări și concesiuni de servicii, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, executarea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor.

Astfel, potrivit art. 53 alin. (1 1 ) din Legea nr. 101/2016 forma în vigoare la data sesizării instanței, "Procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante". De asemenea, dispozițiile art. 55 alin. (3) au recunoscut calea de atac a recursului, ca unic remediu posibil a fi exercitat împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță în procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative.

Prin decizia nr. 40/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis, în interpretarea și aplicarea art. 55 alin. (3) raportat la art. 53 alin. (1 1 ) din Legea nr. 101/2016 (în forma în vigoare anterior modificării prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice), că hotărârea pronunțată în primă instanță în procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se atacă cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare la instanța ierarhic superioară, secția sau completul specializat în litigii cu profesioniști, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 101/2016.

Raportat la dispozițiile legale evocate, Înalta Curte reține că cererea de față se circumscrie noțiunii de cerere care decurge din executarea unor contracte administrative și, prin urmare, că sentința pronunțată de Tribunalul București era supusă numai recursului, mențiunea din cuprinsul acesteia, potrivit căreia aceasta este supusă apelului în termen de 30 de zile de la comunicare fiind incorectă. În consecință, raportat la forma în vigoare la data începerii procesului a dispozițiilor art. 55 alin. (3) și art. 53 alin. (1 1 ) din Legea nr. 101/2016, în cauză, hotărârea pronunțată în primă instanță se putea ataca numai cu recurs la instanța ierarhic superioară. Cum calea de atac este prevăzută de lege, instanța de control judiciar trebuia să recalifice și să judece calea de atac ca fiind recurs, iar nu apel, motiv pentru care se impune casarea in integrum a hotărârii atacate.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că, soluționând recursul, instanța de casare verifică legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele invocate de către recurent sau de cele ridicate din oficiu de către instanță. Or, în cauza dedusă judecății, întrucât recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici de nelegalitate, recursul declarat de această parte nu a putut face obiectul analizei pe fond. Se impune a se sublinia, însă, în raport de considerentele dezvoltate anterior, privitoare la motivul de ordine publică invocat din oficiu, că nici recursul declarat de recurenta-pârâtă nu poate fi analizat pe fond, acest recurs dând instanței supreme posibilitatea restabilirii legalității căii de atac cu care a fost învestită Curtea de Apel București.

În cauză, impunându-se casarea integrală a hotărârii atacate și, întrucât, cu excepția autorității de lucru judecat, instanța de recurs nu poate invoca din oficiu un motiv de ordine publică ce ar duce la înrăutățirea situației recurentului în propria cale de atac, Înalta Curte subliniază că părțile, în fața Curții de Apel București, ca instanță de recurs, își vor putea exercita în mod deplin drepturile procesuale, în susținerea, respectiv în combaterea recursului (și nu apelului). Astfel, Înalta Curte arată că, restaurarea legalității, ce a impus casarea hotărârii recurate, profită tuturor părților, motivat de faptul că partea care a exercitat calea de atac nu mai este prejudiciată, ca efect al mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac pe care o poate exercita, iar partea adversă poate opune toate apărările pe care le apreciază ca fiind necesare în garantarea dreptului său la apărare.

În raport de aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA DE APĂ ARAD S.A. împotriva deciziei nr. 1072A din 17 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiași decizii, pe care o va casa și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA DE APĂ ARAD S.A. împotriva deciziei nr. 1072A din 17 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiași decizii. Casează decizia nr. 1072A din 17 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2026.