Decizia nr. 634/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată la 23 septembrie 2021, pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.233.495 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 0,4171 ha situat în municipiul Pitești, jud. Argeș și prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 20 aprilie 2010, realizat de A. S.R.L., în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății debitului. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a numiților A. S.R.L., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K.. La termenul din 8 iunie 2022, Tribunalul București a respins cererea de chemare în garanție, ca fiind tardiv introdusă. Prin încheierea de ședință din 6 octombrie 2022, instanța a constatat că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 459 din 20 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul. Prin încheierea din data de 20 februarie 2024, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a calificat susținerile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților referitoare la prescripția extinctivă, cuprinse în întâmpinare, ca fiind apel incident. Prin decizia civilă nr. 477/A din 27 mai 2025, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 459 din 20 aprilie 2023 pronunțate de către Tribunalul București - secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat. A admis apelul incident. A schimbat, în tot, sentința civilă apelată în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamantul. Prin decizia civilă nr. 2749 din 28 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva încheierii de ședință din 20 februarie 2024 și a deciziei civile nr. 591A din 27 mai 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și, pe cale de consecință, a casat hotărârile recurate și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel în rejudecare Prin decizia civilă nr. 477/A din 27 mai 2025, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 459 din 20 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de către Tribunalul București - secția a V-a civilă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 29 iulie 2025, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din C. proc. civ., precum și ale art. 1.241 din noul C. civ., în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidența art. 269-270 din C. proc. civ., acestea bucurându-se de prezumția de autenticitate și validitate, până la proba contrară. În cauză, persoana care putea contesta înscrisurile era intimata-pârâtă, de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experții verificatori și evaluatori, context în care instanța de apel trebuia să țină seama de înscrisurile care atestă valoarea prejudiciului. Cât timp instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse la dosar, în condițiile în care intimata-pârâtă nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva lor, rezultă că prin decizia recurată s-a încălcat și principiul disponibilității, consfințit de art. 9 din C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei și îmbrățișând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o. De asemenea, din cele mai de sus, rezultă că decizia recurată este dată și cu încălcarea art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.), situație ce atrage și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, precum și dispozițiile art. 269-271 din C. proc. civ., în condițiile în care înscrisurile administrate au forța probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals împotriva lor. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Principiul disponibilității, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., guvernează procesul civil, părțile putând determina nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual. Referitor la aplicabilitatea acestui principiu în calea de atac a apelului, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Ca atare, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe acelea criticate de apelant, expres sau implicit, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) din noul C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a respectat aceste dispoziții legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea susținută de recurentul-reclamant nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat principiul disponibilității sau limitele devoluțiunii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor și apărărilor formulate de părți în apel. Referitor la criticile de apel ce au vizat forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, se reține că analiza instanței de apel este corectă, întrucât, potrivit art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinței legiuitorului sau a părților, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită, stabilită la art. 270 din C. proc. civ. Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul la cea care-i contestă exactitatea și autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals. Dintre înscrisurile administrate, doar decizia nr. Decizia nr. 13239/2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și raportul de verificare a nr. 12283/2/28 corespund definiției înscrisului autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 alin. (1) teza I din C. proc. civ., astfel că, în mod corect, instanța de apel le-a valorificat în condițiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă. Prezumția operează față de orice persoană și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Așadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligația de a iniția demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 și urm. din C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului. De vreme ce, în cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva mențiunilor cuprinse în înscrisurile autentice antemenționate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de la unul dintre angajații acesteia, că semnăturile existente aparțin celor menționați ca semnatari și că actul exprimă voința autorității emitente, cu privire la conținutul înscrisului, condiții în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanța de apel este legală. În consecință, în raport cu obiectul cererii deduse judecății, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât și în calitate de comitent al prepușilor săi, înscrisurile autentice menționate sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptățite, a măsurilor reparatorii pentru valoarea de 2.900.000 RON. În ceea ce privește cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susținerea pretenției deduse judecății, se reține că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanței de apel, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. În considerarea celor expuse, se constată că instanța de apel nu a încălcat nici principiul disponibilității, nici dispozițiile art. 269-271 din C. proc. civ., nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant. În cadrul memoriului de recurs, au fost indicate și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de casare, care vizează încălcarea normelor de drept material (de exemplu, aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept). Deși recurentul-reclamant a învederat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.171 din vechiul C. civ. și art. 1.241 din noul C. civ., în dezvoltarea acestei critici a făcut referire la argumentele prezentate în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care au fost analizate supra. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susțină interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurentul-reclamant, precum și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.