Decizia nr. 498/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 771/2021 a Tribunalului Dolj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - secția I civilă, în data de 05 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.000.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale și a echivalentului în RON la data plății efective a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită de acesta în perioada 02 aprilie 2014 - 04 aprilie 2015 (respectiv 337 de zile), constatarea ca vechime în muncă stabilită potrivit legii a perioadei în care a fost privat de libertate, precum și obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în prezentul dosar. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 9 alin. (5) și art. 539- 541 din C. proc. pen., art. 13, art. 5 paragraful 1, 3 și 5, dar și art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 771/2021 din 16 decembrie 2021, Tribunalul Dolj - secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, ca neîntemeiată, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei 21.742 RON, cu titlul de despăgubiri materiale reprezentate de contravaloarea indemnizației de membru în Autoritatea Teritorială de Ordine Publică din Cadrul Consiliului Județean Mehedinți și de inflația aferentă drepturilor salariale pentru perioada 03.04.2014 - 08.04.2015 (data încetării raporturilor de muncă) și la plata sumei de 500.000 RON, cu titlul de daune morale. A constatat că perioada 03.04.2014 - 04.04.2015 constituie vechime în muncă. A respins în rest pretențiile solicitate. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu avocațial.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 207/2023 din 30 mai 2023, Curtea de Apel Craiova - secția I civilă a admis apelurile formulate de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justitie- DNA- Serviciul Teritorial Craiova, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 771/16.12.2021 pronunțate de Tribunalul Dolj. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 12000 euro echivalent în RON la data plății cu titlu de daune morale și a sumei de 17032 RON cu titlu de daune materiale pentru prejudiciul produs de privarea nedreaptă de libertate. A obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 112.204 RON reprezentând cheltuieli judiciare determinate de soluționarea procesului penal. A respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea actualizărilor reprezentând inflația aferentă drepturilor salariale. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate în etapa procesuală a apelului.

Decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1272 din 15 mai 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile 207/2023 din 30 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția I civilă. A casat, în parte, decizia recurată în privința dispozițiilor referitoare la obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 12000 euro echivalent în RON la data plății cu titlu de daune morale și la respingerea cererii privind acordarea actualizărilor reprezentând inflația aferentă drepturilor salariale și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate. A respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în calitate de reprezentant al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, împotriva deciziei civile 207/2023 din 30 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția I civilă.

Decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare Prin decizia nr. 53 din 25 februarie 2025, Curtea de Apel Craiova - secția I civilă, în rejudecare, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, la plata către reclamantul A. a sumei de 30.000 de euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale și a sumei de 11.550 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei nr. 53 din 25 februarie 2025 a Curții de Apel Craiova - secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși a reținut practica și jurisprudența CEDO (potrivit cu care au fost acordate daune într-un cuantum mult mai mic pentru aceeași perioadă de arestare nelegală ca cea din prezenta cauză), raportat la faptul că daunele morale nu trebuie să devină o îmbogățire fără justă cauză, cu toate acestea a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantum de 30.000 euro, sumă ce depășește cu mult nivelul maxim admis acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de instanțele naționale în spețe similare. Contrar argumentelor instanței de apel care a apreciat că jurisprudența CEDO are doar o valoare orientativă, recurentul a susținut că Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului au calitatea de izvor de drept, deoarece potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Iar conform alin. (2) al aceluiași articol, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care normele dreptului intern sunt mai favorabile; de asemenea, partea a făcut referire la dispozițiile art. 11 din Constituție, potrivit cu care tratatele internaționale la care România este parte constituie drept intern. Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul a susținut că este contradictoriu și modul în care instanța de apel a motivat soluția de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale. Instanța de apel a reținut că debitul principal (drepturile salariale) a fost achitat de fostul angajator (Inspectoratul General al Poliției Romane), însă, cu toate acestea, a obligat pârâtul la plata actualizărilor cu rata inflației a acestor sume, pe motiv că reclamantul nu a beneficiat de o reparație integrală a prejudiciului material suferit, fiind lipsit de actualizarea sumelor cu indicele de inflație, reparare ce trebuie realizată de către pârât, astfel cum sunt indicațiile deciziei de casare. Or, decizia de casare nu a dispus strict în sensul că răspunzător de acoperirea acestui prejudiciu este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ci numai sub aspectul că prejudiciul trebuie acoperit integral și prin plata actualizării sumelor care au fost deja plătite de către angajator. Astfel, recurentul a susținut că suma de 11.550 RON trebuie plătită de către angajator, și nu de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, așa cum în mod greșit a dispus instanța de apel, în considerarea principiului accesorium sequitur principale, dat fiind că angajatorul a recunoscut și a plătit aceste sume. Instanța de apel a reținut că, la stabilirea cuantumului daunelor morale ce urmează a fi acordate reclamantului pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării nelegale de libertate, va avea în vedere și aspectul că în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului București, prin sentința nr. 283/28.02.2022, definitivă, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a plătit deja reclamantului daune morale în cuantum de 15.000 euro pentru prejudiciul moral suferit în aceeași perioadă menționată în cauză. În totală contradicție cu cele reținute în motivarea hotărârii, instanța de apel a constatat că prin daunele morale acordate reclamantului prin sentința nr. 283/28.02.2022 a fost acoperit parțial prejudiciul moral suferit, a cărui reparare se solicită și în prezenta cauză, chiar dacă în baza unui alt temei legal, și a dispus prin hotărâre obligarea pârâtului la dublul sumei acordate în cauza anterior menționată, respectiv suma de 30.000 euro. Prin urmare, recurentul a considerat că suma de 30.000 euro acordată cu titlu de daune morale constituie o îmbogățire fără justă cauză din moment ce în prezenta cauză s-au acordat daune morale pentru prejudiciul suferit pe tot parcursul soluționării dosarului penal care l-a vizat pe reclamant, deci inclusiv pentru perioada 30.10.2013 - 19.02.2020 când i s-au acordat reclamantului alte despăgubiri morale. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a reluat tale quale criticile formulate în cadrul cererii de recurs ce a fost analizată în primul ciclu procesual. Astfel, recurentul-pârât a imputat instanței de apel o interpretare greșită a Deciziei nr. 136/2021 pronunțate de Curtea Constituțională, arătând că instanța de apel a reținut, în raport de statuările din decizia Curții Constituționale, că singurul subiect de drept răspunzător pentru repararea prejudiciului material și moral în cazul unei arestări nedrepte, este statul, însă, nicăieri în decizia invocată nu se menționează faptul că în aceste situații statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, astfel că nu se poate interpreta că această dispoziție stabilește obligații în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în sensul de a despăgubi reclamantul pentru prejudiciul moral suferit. A apreciat recurentul că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că statul are obligația de a garanta buna funcționare a sistemului judiciar, întrucât prejudiciul suferit de reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, această răspundere neputând fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul. Aceasta, întrucât Statul Român funcționează cu respectarea principiilor legalității și al separației puterilor în stat, pentru fiecare funcțiune a sa existând instituții și organisme înființate potrivit legii. Totodată, a menționat că nu există niciun temei pentru ca Ministerul Finanțelor să reprezinte Statul Român atunci când se susține că este răspunzător pentru modul în care funcționează serviciul public de justiție. Astfel, modul în care instanța de apel a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor este răspunzător de plata prejudiciului, este greșit atâta timp cât nu a analizat, în raport de solicitările reclamantului, dacă acțiunea sau inacțiunea Statului Român a încălcat o anumită dispoziție legală expresă sau o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală, așa cum s-a reținut în motivarea Deciziei nr. 696/28.10.2021 a Curții Constituționale. Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel cu privire la obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale către reclamant, contestând cuantumul daunelor și considerând că reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, suma fiind disproporționată față de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea reclamantului. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența CEDO evidențiată în următoarele hotărâri: cauza Tarău contra României; cauza Konolos împotriva României; cauza J. împotriva României; cauza B. împotriva României; cauza G. împotriva României, raportat la care a cerut instanței de recurs cenzurarea daunelor morale acordate reclamantului, la o sumă care să respecte principiul echității ținând cont de faptul că achitarea în sine reprezintă o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește jurisprudența națională, a menționat deciziile nr. 3223 din 21 mai 2010 și nr. 320 din 1 februarie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Apărările formulate în cauză În data de 23 iulie 2025, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimatul a susținut că aspectele dezvoltate de recurent nu vizează legalitatea deciziei recurate, ci modalitatea în care instanța de apel a analizat și interpretat probele administrate, solicitând nepermis reaprecierea cunatumului despăgubirilor. Intimatul a arătat că nici criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. nu reprezintă critici concrete de nelegalitate, pentru că acesta nu a indicat care sunt dispozițiile de drept material nesocotite sau aplicate greșit de către instanța de apel, care a ținut cont de dezlegările date prin decizia de casare nr. 1272/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția I civilă, unde s-a tranșat aspectul calității procesuale pasive a pârâtului, acesta reiterând, în esență, critici formulate în etapa procesuală anterioară, asupra cărora instanțele s-au pronunțat deja. În ceea ce privește motivul de recurs vizând faptul că s-au mai acordat daune într-un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului București, intimatul a susținut că nu există nicio legătură între cele două dosare, iar referitor la critica privind actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației, a susținut că prin chiar decizia de casare s-a statuat asupra acestui aspect în sensul respectării principiului acoperirii juste și integrale a prejudiciului cauzat de recurent. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) prin raportare la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Din economia acestor norme de drept rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Analizând criticile formulate, se observă că acestea nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, pe de o parte, nefiind deduse judecății, în concret, elemente care să evidențieze o eventuală neconformitate a hotărârii cu regulile de drept incidente, iar, pe de altă parte, fiind reluate integral, cu o motivare identică (în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) susținerile deduse judecății în calea de atac a recursului formulată în primul ciclu procesual, negrefate pe considerentele deciziei atacate, care a judecat cererea cu respectarea dezlegărilor și a aspectelor tranșate prin decizia de casare nr. 1272 din 15 mai 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Astfel, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (ipoteză de casare ce vizează și situația existenței unor considerente contradictorii în raport cu soluția pronunțată ori care, prin argumentele expuse, s-ar exclude reciproc în raport cu pretențiile deduse judecății și care fac imposibil controlul judiciar al instanței de recurs), criticile recurentului vizează, în esență, cuantumul daunelor morale, arătând că instanța de contencios european a acordat daune morale în cuantum mult mai redus pentru aceeași perioadă de arestare nelegală ca cea din prezenta cauză. Or, situația evidențiată de parte nu se încadrează în ipoteza afirmată a motivului de casare invocat (din moment ce nu vizează existența unor considerente opuse care să evidențieze eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care să genereze, astfel, confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată), ci vizează dezacordul acesteia în raport cu soluția pronunțată, respectiv cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului de către instanța de apel în rejudecare, urmare a admiterii căii de atac. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs. Astfel, critica prin care recurentul-pârât urmărește redimensionarea cuantumului prejudiciului moral reprezintă chestiuni ce nu pot face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive. În aceeași manieră inadecvată procedural este formulată și critica subsumată de recurent aceluiași motiv de casare privind obligarea sa, iar nu a angajatorului reclamantului, la actualizarea cu rata inflației a prejudiciului constând în plata drepturilor salariale. Această chestiune nu mai poate fi repusă în discuție de către recurent în condițiile în care a fost tranșată prin decizia de casare nr. 1272 din 15 mai 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în cuprinsul căreia instanța de recurs a reținut în mod expres că Statul Român nu mai poate fi obligat la plata drepturilor salariale către reclamant pentru că, pe parcursul litigiului, fostul angajator al acestuia a achitat benevol aceste drepturi, însă, în lumina principiului reparării integrale a prejudiciului și având în vedere răspunderea obiectivă a statului, care este obligat să repare integral prejudiciul cauzat prin privarea nejustificată de libertate, indiferent de vinovăția autorităților sau de conduita fostului angajator, în rejudecarea cauzei se va dispune obligarea Statului Român la acoperirea prejudiciului integral. Așadar, soluția instanței de apel vizând actualizarea cu rata inflației a respectat considerentele deciziei de casare, care sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, raportat la art. 501 C. proc. civ. Printr-o ultimă critică subsumată de recurent aceluiași motiv de casare, partea a pretins încălcarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, făra a dezvolta argumente critice care să poată fi încadrate în motivele de recurs expres și exhaustiv prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În operațiunea de cuantificare a prejudiciului, instanța de apel a reținut că parte din prejudiciul moral a fost reparat prin sentința civilă nr. 283/28.02.2022 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2020, însă recurentul nu a dezvoltat o critică concretă de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reluat tale quale criticile formulate în susținerea căii de atac a recursului declarat în primul ciclu procesual, critici care au fost analizate prin decizia de casare, astfel că nu mai pot fi reiterate în această etapă procesuală. Astfel, a fost examinată critica privind "greșita aplicare a dispozițiilor de drept material incidente cauzei cuprinse în Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale", critica privind lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor, raportat la considerentele Deciziei nr. 136/2015 și cea privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, și s-a stabilit că pârâtul Statul Român justifică calitate procesuală pasivă și răspunde obiectiv pentru prejudiciul produs, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept. Or, aceste aspecte tranșate definitiv prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nu mai puteau fi reiterate în prezentul recurs dedus judecății, deoarece au dobândit autoritate de lucru judecat și au fost obligatorii pentru instanța de rejudecare. În aceste condiții, Înalta Curte constată că, deși, în mod aparent, recurentul susține o contradicție în considerentele deciziei recurate și o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material, cu trimitere la jurisprudența CEDO în justificarea criticii privind cuantumul daunelor morale, în realitate reținerea criticilor arătate ar implica o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța de prim control judiciar și o reanalizare a probelor administrate, operațiune improprie căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., de vreme ce judecata acestuia presupune realizarea controlului judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, aceasta putând fi exercitată doar pentru motivele arătate de lege, iar stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului. Așadar, indicarea în mod formal a motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a le susține în concret prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate și numai ca o consecință a criticilor de netemeinicie, nu poate complini lipsurile menționate, mai ales în situația în care chestiuni similare au fost deduse judecății în primul ciclu procesual, analizate prin decizia de casare, în raport de care instanța de apel și-a motivat hotărârea sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, prin considerente ce reflectă modalitatea de evaluare a despăgubirilor ținând seama de criteriile reliefate de jurisprudența în materie și doctrină, în funcție de împrejurările concrete ale speței, așa cum au fost evidențiate în cuprinsul deciziei recurate. Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva deciziei nr. 53 din data de 25 februarie 2025 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.