CtEDO 22.02.2022 Auto

VOICULESCU v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
22.02.2022
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
VOICULESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2022)
HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 493/15 Dan VOUCULESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Catrică Secțiune), care a stat la 22 februarie 2022 în calitate de comitet compus din: Tim Eicke, președinte, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători și Ilse Freiwirth, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 493/15) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) din 23 decembrie 2014 de către un național român, dl Dan Voiculescu, care s-a născut în 1946 și trăiește în București („reclamantul”), reprezentat de dl G. Mateuț, avocat care practică în Arad; după ce a deliberat, decide după cum urmează: Cazul se referă în principal la acuzațiile reclamantului potrivit căreia dreptul său la presupunerea de nevinovăție prevăzută la art. 6 § 2 din convenție a fost încălcat și că procedurile penale împotriva acestuia au fost motivate din punct de vedere politic, în contradicție cu art. 18 din convenție. În urma unei anchete pentru infracțiuni de corupție, reclamantul (un proprietar de afaceri de canale media și președinte al unui partid politic la momentul respectiv) și alte douăsprezece persoane, inclusiv câțiva oficiali publici, au fost trimise la o instanță în 2008. Reclamantul a fost acuzat că, în calitatea sa de președinte al unui partid politic, a exercitat influență asupra mai multor funcționari publici pentru a facilita spălarea banilor în contextul privatizării unei societăți de stat. La 8 august 2014, Curtea de Apel a condamnat reclamantul cu efect final pentru spălarea banilor comise în legătură cu infracțiunile de corupție și l-a condamnat la zece ani de închisoare. Pentru a recupera milioanele de euro de daune cauzate de infracțiunile de judecată la bugetul de stat, instanța a ordonat confiscarea și confiscarea activelor aparținând reclamantului și celorlalte inculpate, precum și a altor bunuri considerate drept venit direct al infracțiunilor de judecată și aparțin rudelor inculpate sau terțe. Hotărârea instanței s-a bazat pe un organism important de dovezi care include documente, declarații de martor, mai multe rapoarte de experți elaborate de toate părțile la procesul și declarații și depuneri ale inculpaților, inclusiv reclamantul și de terții ale căror proprietate a fost supusă unei convulsii. Acesta a fost motivat în mod extins și deplin, pe baza faptelor și a dispozițiilor juridice relevante, și a inclus răspunsuri la toate argumentele susținute de părți. În cadrul procedurii de mai sus, reclamantul și alte părți din procesul au depus numeroase plângeri și cereri pentru recuzul judecătorilor care stăteau în judecată, susținând că decizia privind confiscarea a fost bazată pe prejudecățile acestor judecători împotriva lor. Aceste cereri au fost respinse prin decizii motivate bazate pe cadrul juridic aplicabil (art. 67(5) din Codul de Procedură Penală) deoarece nu au existat motive subjective sau obiective care să poată ridica orice suspiciune de prejudecăți și toate cerințele legale au fost respectate în ceea ce privește decizia de ordonare a crizei. Reclamantul a prezentat o tranșă a fragmentelor unui interviu dat presupus de Președintele României într-un serial de televiziune care a avut loc la 5 august 2014. Potrivit tranșei elaborate de solicitant, atunci când a întrebat de moderator ce a fost opinia sa despre presiunea exercitată de mass-media în contextul procesului reclamantului, președintele a răspuns: “Nu este corect și în special anticiparea că toată lumea așteaptă o condamnare. Poate fi foarte bine un achitare. Nu știu. Poate fi orice. Judecătorul este singurul care are toate elementele de a decide.” Reclamantul a prezentat, de asemenea, numeroase tranșe pregătite de el și care conțin fragmente de spectacole de televiziune, interviuri și articole de presă care își comentează procesul și acțiunile sale ca politician (inclusiv o propunere de suspendare a Președintelui României pe care reclamantul a inițiat-o atunci când a fost membru al parlamentului). În baza articolului 6 § 2 din Convenție, reclamantul s-a plâns că dreptul său la presupunerea de nevinovăție a fost încălcat de declarația făcută împotriva lui în timpul procesului său de către Președintele României (a se vedea punctul 5 de mai sus). un om de afaceri cunoscut și politician în România și faptul că activitățile sale au fost de mare interes pentru publicul în general (a se vedea punctul 6 de mai sus). Acesta recunoaște, de asemenea, că gravitatea actelor ilegale de care a fost acuzat și apoi condamnat ar putea fi obligat autorităților și media să țină publicul informat de orice procedură penală instituită în legătură cu aceste evenimente. Cu toate acestea, presupunând că declarația în cauză avea conținutul depus de reclamant, Curtea observă că nu poate fi interpretat ca reflectant un aviz că reclamantul a fost vinovat de infracțiunile de judecată și nu a fost nici o declarație clară, în absența unei condamnații finale, că reclamantul a comis infracțiunile de judecată (contrast Khuzhin și alții c. Rusia, nr. 13470/02, §§ 95-96, 23 octombrie 2008). Curtea consideră, de asemenea, că nu există motive de a crede că independența și imparțialitatea instanțelor au fost compromise de declarația în cauză. Nici în cazul în care ar fi putut să se îndoiască de echitatea generală a procedurii penale împotriva reclamantului în fața instanțelor interne (a se vedea punctul 3 mai sus). Având în vedere toate aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu există o încălcare a dreptului reclamantului de a fi presupus nevinovat, rezultând că această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 lit. (a) și cu art. 4 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că statul a folosit urmărirea penală pentru un scop politic pentru a-l împiedica să își desfășoare funcțiile politice și să își desfășoare activitatea în încălcarea articolului 18 coroborat cu art. 6 § 1 și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. El a afirmat că, în urma unei dispute politice cu Președintele României, partidul politic al reclamantului a părăsit coaliția de guvernare și a devenit un partid de opoziție în 2007. În consecință, reclamantul a suferit persecuție sub forma procedurii penale împotriva lui (a se vedea alineatele (2) și (3) mai sus), declarațiile publice făcute de oficialii de stat care l-au descris ca fiind un criminal sau un politician corupt (a se vedea alineatele (4) și (5) mai sus), un presupus șantaj al unuia dintre judecători care a stat scurt pe judecată în scopul de a adopta o decizie într-o scurtă perioadă de timp și prejudecata pe care în opinia sa a marcat judecătorii care au pronunțat hotărârea finală în cazul său. 11. Având în vedere principiile generale privind interpretarea și aplicarea art. 18 din Convenție, care pot fi găsite în cazul Merabishvili c. Georgia ([GC], nr. 7208/13, §§ 287-17, 28 Prin urmare, Noiembrie 2017, Curtea trebuie să evalueze dacă factorii care, potrivit reclamantului, au arătat că procedura penală împotriva acestuia și confiscarea activelor sale ordonate în cadrul acestor proceduri au fost destinate în principal să-l îndepărteze din scena politică a României și să-l împiedice să își desfășoare activitatea sunt suficiente, considerate singure sau împreună, pentru a stabili acest lucru. 12. Factorii care rezultă din contextul politic mai larg în care a fost îndreptat cazul penal împotriva reclamantului nu sunt suficiente dovezi în acest sens. Curtea reiterează că pur și simplul fapt că un politician este urmărit penal, chiar și în timpul unei campanii electorale, nu este automat încălcarea dreptului său de a rula pentru funcție (ibid. §§ 322-23). 13. Același raționament este valabil pentru declarațiile oficialilor de stat cu privire la cauza penală împotriva reclamantului. Curtea a constatat anterior că astfel de declarații pot fi considerate doar ca dovada unui scop ulterior în spatele unei decizii judiciare în cazul în care există dovezi că instanțele nu au fost suficient de independente de autoritățile executive (ibid. §) 324). Nu s-au prezentat astfel de dovezi în acest caz (a se vedea punctele 8 și 9 de mai sus). 14. În ceea ce privește presupusa prejudecăți care stăteau în judecată, care a pronunțat hotărârea finală în cazul reclamantului, Curtea remarcă că argumentele formulate de reclamant în acest sens au fost examinate de instanța internă și respinse în decizii motivate, în conformitate cu dispozițiile articolului 67 alineatul (5) din Codul de Procedură Penală, deoarece situația plângută nu a fost enumerată printre motivele de dezqualificare a judecătorilor în cadrul procedurilor penale prevăzute de lege (a se vedea alineatul (1)) În plus, judecătorul care a declarat că a fost șantajat a stat doar pe scurt pe banca de judecată a recursului și nu a fost furnizată nicio informație suplimentară de către reclamant în această chestiune. În aceste circumstanțe și pe baza dosarului, Curtea consideră că nu apare nici o lipsă obiectivă sau subjectivă de imparțialitate din partea judecătorilor care au stat în judecată. În plus, modul în care s-a desfășurat procedurile penale împotriva reclamantului nu dezvăluie un scop majoritar politic în spatele deciziilor adoptate de judecători în cursul procesului. Având în vedere modul în care instanța internă a evaluat cazul, Curtea constată că procedura în cauză nu poate fi considerată arbitrară, reclamantul a primit ocazia rezonabilă de a-și prezenta argumentele în cadrul procedurii adversare și deciziile adoptate au fost motivate în mod deplin pe baza faptelor și a legii aplicabile. 15. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu constată că procedurile penale împotriva reclamantului și confiscarea activelor sale ordonate în cadrul acestor proceduri au fost menite în principal să-l împiedice să își desfășoare funcțiile sale politice sau afacerile sale (compară Năstase c. România (dec.), nr. 80563/12, § 109, 18 noiembrie 2014). 16. Întrucât Curtea nu vede dovezi care sugerează că autoritățile românești au comis un abuz de competență prin efectuarea procedurii penale împotriva reclamantului într-un alt scop decât cel pentru care au fost proiectate, aceasta constată că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. De asemenea, reclamantul a formulat alte plângeri în temeiul diferitelor dispoziții ale Convenției. 18. Curtea consideră că, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile pe care le-a făcut-o sunt de competență, aceste plângeri nu îndeplinesc nici criteriile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 și 35 din Convenție sau nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților consacrate în Convenție sau în protocolurile sale. 19. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă