- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 februarie 2022
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Voiculescu și alții împotriva României
Traducere în română Auto
CUARTA DECIZIE A SECȚIEI nr. 502/15 Camelia Rodica VOCULESCU împotriva României și a altor 3 cereri (a se vedea lista anexată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așeză la 22 februarie 2022 ca comitet al comitetului compus din: Tim Eicke, președinte, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători și Ilse Freiwirth, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererile împotriva României depuse la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către reclamanții enumerați în tabelul anexat („candidații”), la diferitele date indicate în acest articol, reprezentate de dl C. Libotean, avocat practicant la București; hotărârea de a anunța cererile către Guvernul României („Guvernul”) reprezentată cel mai recent de agentul lor, dna O.F.
Ezer, a Ministerului Afacerilor Externe; observațiile părților; după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Cazul se referă în principal la confiscarea activelor reclamanților în cadrul procedurii împotriva unor terți care se presupunea că nu aveau garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 § 1 și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. La 26 septembrie 2013, Curtea județului București a condamnat D.V. și alți oameni de spălare de bani în legătură cu infracțiunile de corupție. Pentru a recupera milioanele de euro de daune cauzate de infracțiunile de judecată la bugetul de stat, Curtea a ordonat confiscarea sumelor de bani date de D.V. la primii și al doilea solicitanți și a susținut confiscarea ordonată de procuror în legătură cu diferite sume de bani și bunuri aparținând D.V.
și altor acuzați. Toate părțile au apelat împotriva hotărârii. Procedura de recurs a avut loc în fața Curții de Apel din București. În cadrul acestei proceduri, Curtea a prelungit măsurile de confiscare, astfel încât acestea să acopere toate veniturile directe ale crimelor care au fost luate în considerare în procesul, inclusiv activele care aparțin rudelor acuzate sau altor terți. Convulsiunea a fost impusă și în legătură cu activele aparținând reclamanților în cazul în cauză, care sunt fiicele D.V. și cu două societăți comerciale în care el a fost principalul acționar. Curtea a susținut că, având în vedere majoritatea daunelor presupuse, a fost necesară confiscarea pentru a evita ascunderea, distrugerea sau vânzarea de bunuri care ar putea servi pentru a acoperi această daune.
Măsura s-a bazat pe dispozițiile art. 10 din Legea nr. 78/2000 privind lupta împotriva corupției și art. 32 din Legea nr. 656/2002 privind lupta împotriva spălării de bani și finanțarea terorismului, care, printre altele, prevede că confiscarea a fost o măsură obligatorie în cazul spălării de bani. Activitățile supuse crizei au fost identificate și proprietarii lor, inclusiv reclamanții, au fost convocați să apară în fața instanței și au fost prezente la audieri, reprezentate de avocați ai alegerilor lor. Mai multe plângeri formulate de reclamanții prin intermediul reprezentanților lor și argumentând că toate proprietățile confiscate au fost achiziționate în mod legal și că dreptul lor de a se apăra a fost încălcat deoarece au fost implicate în proceduri doar în faza de recurs, au fost respinse de către instanță în hotărâri motivate.
Curtea a constatat că toate elementele impuse de lege pentru criză au fost îndeplinite și toate părțile interesate, inclusiv reclamanții, au avut posibilitatea de a-și prezenta plângeri și de a-și prezenta probe în fața instanței. și reclamanții au depus numeroase plângeri și cereri pentru recuzul judecătorilor care stăteau la judecată, susținând că deciziile privind criza au fost bazate pe prejudecățile acestor judecători împotriva lor. Aceste cereri au fost respinse prin decizii motivate bazate pe cadrul juridic aplicabil (art. 67 alineatul (5) din Codul de Procedură Penală), deoarece nu existau motive subjective sau obiective care să poată ridica orice suspiciune de prejudecată și toate cerințele juridice au fost respectate în ceea ce privește decizia de a ordona crizele.
La 8 august 2014, Curtea de Apel a adoptat hotărârea finală în acest caz. Curtea a susținut condamnările inculpatelor într-o hotărâre mult motivată de 225 de pagini, în care toate dovezile – inclusiv rapoarte de experți, documente și numeroase declarații de martor – au fost examinate în detaliu. În plus, pe baza dovezilor și a argumentelor prezentate în fața acesteia, instanța a susținut măsurile de confiscare ordonate în cazul în care se consideră că confiscarea de venituri directe ale infracțiunii, precum în cadrul procedurii în curs, a fost în deplină conformitate cu dreptul penal și cu Constituția. Având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o decizie unică (art. 42 § 1 din Regulamentul de judecată).
Plaintele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție Reclamanții au susținut că grupul de judecată care a ordonat confiscarea activelor lor nu au fost imparțiale în încălcarea garanțiilor prevăzute la articolul Curtea constată că reclamanții au contestat judecătorii pentru prejudecăți, susținând că au luat decizii ilegale în acest caz (a se vedea punctul 5 de mai sus). Curtea constată în continuare că aceste provocări au fost examinate și respinse în decizii motivate, în conformitate cu dispozițiile articolului 67(5) din Codul de Procedință Penală, deoarece situația plângută nu a fost enumerată printre motivele de decalificare a judecătorilor în cadrul procedurilor penale, astfel cum prevede legea (a se vedea Alexandru Marian Iancu c. România , nr. 60858/15, § 38, 4 februarie 2020). 10. Prin urmare, pe baza dosarului, Curtea consideră că nu există nici o lipsă obiectivă sau subjectivă de imparțialitate din partea judecătorilor în cadrul judecătorilor de recurs.
Rezultă că această plângere este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ § 3 litera (a) și cu art. 4 din Convenție Denumirile în temeiul articolului 7 din Convenție și al articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția 11. Reclamanții se plângeau că confiscarea activelor lor constituie o sancțiune impusă lor fără o bază în temeiul dreptului intern în încălcarea articolului 7 din Convenție și că această sancțiune nu a fost revizuită de către un tribunal superior, astfel cum se prevede la art. 2 din Protocolul nr. 7. 12. În primul rând, Curtea trebuie să stabilească dacă măsura în cauză a constituit o „peniune” în sensul articolului 7 § 1 din Convenție.
Termenul acestei dispoziții indică faptul că punctul de plecare al oricărei evaluări ale existenței unei sancțiuni este dacă măsura în cauză este impusă în urma condamnării pentru „o infracțiune penală” (a se vedea Welch c. Regatul Unit) , 9 februarie 1995, § 28, Serie A nr. 307 A). 13. În cazul în care reclamanții nu au fost considerați anterior vinovați de orice infracțiune de către instanțele române.
În plus, Curtea a constatat anterior că procedurile similare referitoare la confiscarea activelor de către părți terțe nu se referă la o „acuzație penală” împotriva reclamanților (a se vedea Telbis și Viziteu v. România , nr. 47911/15, § 49, 26 iunie 2018). 14. În consecință, nu se poate concluziona că acuzarea în cauză implică o constatare de vinovăție ulterioară unei acuzații penale; prin urmare, aceasta nu constituie o „penă” în sensul articolului 7 din Convenție (a se vedea Yildirim c. Italia (dec.), nr. 38602/02, § 3, CEDO 2003 În consecință, dispozițiile articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile nici în cazul în cauză. 15. Rezultă că această parte din cereri este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Denumirile în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 16. Reclamanții au susținut, de asemenea, că confiscarea proprietății lor fără a fi condamnate pentru orice infracțiune și fără suficiente garanții procedurale au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția. 17. Curtea a examinat deja plângeri similare și a constatat că măsurile reclamate sunt în conformitate cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Telbis și Viziteu citat mai sus, §§ 72-82). 18. În cazul actual, măsurile adoptate în ceea ce privește activele reclamanților au constituit controlul utilizării proprietăților în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la Convenție (ibid., §§ 69 și 72). Curtea constată că măsurile au fost prevăzute prin lege (a se vedea punctul 3 mai sus).
În plus, consideră că măsurile în cauză, și anume confiscarea proprietăților obținute prin infracțiuni, au fost conforme cu interesele generale ale comunității (a se vedea Veits c. Estonia , nr. 12951/11, § 73, 15 ianuarie 2015). 19. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă un echilibru echitabil a fost atins între obiectivul legitim și drepturile fundamentale ale reclamanților și dacă există suficiente garanții procedurale în vigoare. 20. În acest sens, Curtea constată în primul rând că procedurile în care s-au decis măsurile de confiscare fac parte dintr-o politică de prevenire a crimei, în ceea ce privește care statele beneficiază de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește existența unei probleme care afectează interesul public, care necesită măsuri de control și modalitatea adecvată de aplicare a acestor măsuri (a se vedea Arcuri și alții c. Italia (dec.), nr. 52024/99, ECHR 2001-VII).
21. Curtea consideră, de asemenea, că procedura internă a oferit reclamanților o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul în favoarea autorităților pentru a contesta în mod eficient măsurile în cauză. Cu privire la acest punct, Curtea acordă importanță faptului că toți reclamanții care au deținut bunuri sub rezervă de confiscare la momentul adoptării măsurilor au fost capabili să își prezinte argumentele în persoană și prin intermediul reprezentanților legali aleși (a se vedea punctul 4 de mai sus). În plus, aceasta rezultă din dosarul cu care instanța internă a abordat – și a respins cu suficiente raționamente – argumentele reclamanților în ceea ce privește faptul că proprietatea în cauză nu a fost obținută prin venitul infracțiunii.
22. Prin urmare, Curtea constată că nu există nimic în cadrul procedurii care să sugereze fie că reclamanții au fost refuzate o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul, fie că concluziile instanței interne au fost afectate de arbitrare. 23. Având în vedere considerentele de mai sus și, în special, modul în care instanța internă a evaluat cazul, Curtea constată că procedura în cauză nu poate fi considerată arbitrară.
Având în vedere marja largă de apreciere dispusă de state în urmărirea unei politici de combatere a infracțiunii și faptul că instanța internă a oferit reclamanților o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul prin intermediul procedurilor adversare, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamantului la bucurarea pașnică a bunurilor lor nu a fost disproporționată față de obiectivul legitim urmărit (a se vedea, mutatis mutandis, Telbis și Viziteu au citat mai sus, § 81, și Bongiorno și alții c. Italia, nr. 4514/07, §§ 44-51, 5 ianuarie 2010). 24. Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind în mod manifest bolnavă, întemeiată în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture cererilor; declara cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 martie 2022. Ilse Freiwirth Tim Eicke Președinte adjunct grefier Apendicele nr. Cerere nr. Locată pe Solicitant Anul nașterii Local de reședință 502/15 24/12/2014 Camelia Rodica VOUCULESCU 1974 Petrești Română 1559/15 29/12/2014 Corina Mirela VOUCULESCU 1976 București România 2836/15 31/12/2014 COMPANIA DE CERCETĂRI APLICATIVE ȘI INVESTIȚII S.A. București România 2839/15 31/12/2014 GRUPUL INDUSTRIAL VOICULSCU ȘI COMPANIA S.A. București România
FOURTH SECTION
DECISION Application no. 502/15 Camelia Rodica VOICULESCU against Romania and 3 other applications (see list appended) The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 22 February 2022 as a Committee composed of: Tim Eicke, President, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judges, and Ilse Freiwirth, Deputy Section Registrar, Having regard to: the applications against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by the applicants listed in the appended table (“the applicants”), on the various dates indicated therein, represented by Mr C. Libotean, a lawyer practising in Bucharest; the decision to give notice of the applications to the Romanian Government (“the Government”) represented by their Agent most recently, Ms O.F.
Ezer, of the Ministry of Foreign Affairs; the parties’ observations; Having deliberated, decides as follows:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1. The case mainly concerns the seizure of the applicants’ assets in proceedings against third parties that had allegedly lacked the procedural guarantees set forth by Article 6 § 1 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
On 26 September 2013 the Bucharest County Court convicted D.V. and several other people of money laundering in connection with corruption offences. In order to recover the millions of euros of damage caused by the crimes on trial to the State budget, the court ordered the confiscation of amounts of money given by D.V. to the first and second applicants and upheld the seizure ordered by the prosecutor in connection with various amounts of money and property belonging to D.V. and other defendants. All parties appealed against the judgment. 3 . The proceedings on appeal took place before the Bucharest Court of Appeal. During these proceedings, the court extended the seizure measures so that they related to all the direct proceeds of crime derived from the crimes which had been considered in the trial, including those assets belonging to relatives of the defendants or to other third parties. The seizure was imposed also in connection with assets belonging to the applicants in the present case, who are the daughters of D.V. and two commercial companies in which he was the major shareholder. The court held that, in view of the large amount of damage allegedly caused, the seizure was necessary to avoid the hiding, destruction or selling of assets which might serve to cover that damage. The measure was based on the provisions of Article 10 of Law no. 78/2000 on the fight against corruption and Article 32 of Law no. 656/2002 on the fight against money laundering and the financing of terrorism that provided, among others, that seizure was a mandatory measure in cases of money laundering. 4 . The assets subject to seizure were identified and their owners, including the applicants, were summoned to appear before the court and were present at hearings, represented by lawyers of their choice. Several complaints raised by the applicants through their representatives and arguing that all the seized property had been acquired lawfully, and that their right to defend themselves had been breached because they had been involved in the proceedings only at the appeal phase, were rejected by the court in reasoned decisions. The court found that all elements required by law for the seizure had been met and all interested parties, including the applicants had had the opportunity to raise their complaints and submit evidence before the court. 5 . Subsequently, D.V. and the applicants lodged numerous complaints and petitions for the recusal of the judges sitting on the appeal trial bench arguing that the decisions concerning the seizure had been based on those judges’ bias against them. These petitions were rejected by reasoned decisions based on the applicable legal framework (Article 67(5) of the Code of Criminal Procedure) as there were no subjective or objective reasons put forward capable of raising any suspicions of bias and all legal requirements had been observed in respect of the decision ordering the seizure.
On 8 August 2014 the Bucharest Court of Appeal adopted the final judgment in the case. The court upheld the defendants’ convictions in an extensively reasoned judgment of 225 pages, in which all the evidence – including expert reports, documents and numerous witness statements – was thoroughly examined. In addition, based on the evidence and the arguments raised before it, the court upheld the seizure measures ordered in the case considering that seizure of direct proceeds of crime, like in the current proceedings, was in full compliance with the criminal law and the Constitution.
THE COURT’S ASSESSMENT
7. Having regard to the similar subject matter of the applications, the Court finds it appropriate to examine them jointly in a single decision (Rule 42 § 1 of the Rules of Court). Complaints under article 6 § 1 of the Convention
The applicants alleged that the trial panel which ordered the seizure of their assets had lacked impartiality in breach of the guarantees set forth by Article 6 § 1.
The Court notes that the applicants challenged the judges for bias, arguing that they had taken unlawful decisions in the case (see paragraph 5 above). The Court further notes that those challenges had been examined and rejected in reasoned decisions, in compliance with the provisions of Article 67(5) of the Code of Criminal Procedure since the situation complained of was not listed among the grounds for disqualification of judges in criminal proceedings as provided by law (see Alexandru Marian Iancu v. Romania , no. 60858/15, § 38, 4 February 2020).
Therefore, on the basis of the file, the Court considers that there is no appearance of any objective or subjective lack of impartiality on the part of the judges in the appeal bench. It follows that this complaint is manifestly ill ‑ founded and must be rejected, in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention . Complaints under Article 7 of the Convention and Article 2 of Protocol No. 7 to the Convention
The applicants complained that the seizure of their assets had constituted a penalty imposed on them without a basis under domestic law in breach of Article 7 of the Convention and that this penalty had not been reviewed by a higher tribunal as provided by Article 2 of Protocol No. 7.
The Court must first determine whether the measure in question constituted a “penalty” within the meaning of Article 7 § 1 of the Convention. The wording of that provision indicates that the starting point in any assessment of the existence of a penalty is whether the measure in issue is imposed following conviction for a “criminal offence” (see Welch v. the United Kingdom , 9 February 1995, § 28, Series A no. 307 ‑ A).
In the present case the applicants had not previously been found guilty of any criminal offence by the Romanian courts. Moreover, the Court has previously found that similar proceedings relating to seizure of assets from third parties did not concern a “criminal charge” against the applicants (see Telbis and Viziteu v. Romania , no. 47911/15, § 49, 26 June 2018).
Accordingly, it cannot be concluded that the seizure in issue involved a finding of guilt subsequent to a criminal charge; it therefore did not constitute a “penalty” within the meaning of Article 7 of the Convention (see Yildirim v. Italy (dec.), no. 38602/02, § 3, ECHR 2003 ‑ IV). That provision is accordingly not applicable in the case. Consequently, the provisions of Article 2 of Protocol No. 7 to the Convention are not applicable either in the present case.
It follows that this part of the applications is incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention and must be rejected under Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. Complaints under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention
The applicants further argued that the seizure of their property without their having been convicted of any offence, and without sufficient procedural guarantees, had been in breach of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
The Court has already examined similar complaints and found the measures complained of to be in compliance with the provisions of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (see Telbis and Viziteu , cited above, §§ 72-82).
In the current case, the measures adopted with respect to the applicants’ assets constituted control of the use of property within the meaning of the second paragraph of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (ibid., §§ 69 and 72). The Court notes that the measures were prescribed by law (see paragraph 3 above). Furthermore, it considers that the measures in question, namely the seizure of property obtained through crime, were in line with the general interests of the community (see Veits v. Estonia , no. 12951/11, § 73, 15 January 2015).
The Court therefore needs to examine whether a fair balance was struck between the legitimate aim and the applicants’ fundamental rights, and whether there were sufficient procedural guarantees in place.
In this connection, the Court firstly notes that the proceedings in which the seizure measures were decided formed part of a policy aimed at the prevention of crime, in relation to which the States enjoy a wide margin of appreciation both with regard to the existence of a problem affecting the public interest which requires measures of control and the appropriate way to apply such measures (see Arcuri and Others v. Italy (dec.), no. 52024/99, ECHR 2001-VII).
The Court further considers that the domestic proceedings afforded the applicants a reasonable opportunity to put their case to the authorities in order to effectively challenge the measures in question. On this point, the Court attaches importance to the fact that all those applicants who owned property subject to seizure at the time of the adoption of the measures were able to present their arguments in person and through legal representatives of their choice (see paragraph 4 above). In addition, it results from the file that the domestic court dealt with – and rejected with sufficient reasoning – the applicants’ arguments to the effect that the property in question had not been obtained through the proceeds of crime.
The Court thus finds that there is nothing in the proceedings to suggest either that the applicants were denied a reasonable opportunity to put forward their case or that the domestic court’s findings were tainted with arbitrariness.
Having regard to the above considerations, and in particular the way in which the domestic court assessed the case, the Court finds that the proceedings in the present case cannot be considered to have been arbitrary. Having regard to the wide margin of appreciation enjoyed by States in the pursuit of a policy designed to combat crime, and to the fact that the domestic court afforded the applicants a reasonable opportunity to put their case through adversarial proceedings, the Court concludes that the interference with the applicants’ right to the peaceful enjoyment of their possessions was not disproportionate to the legitimate aim pursued (see, mutatis mutandis , Telbis and Viziteu , cited above, § 81, and Bongiorno and Others v. Italy, no. 4514/07, §§ 44-51, 5 January 2010).
It follows that this complaint must be rejected as manifestly ill ‑ founded, in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Decides to join the applications; Declares the applications inadmissible. Done in English and notified in writing on 17 March 2022. Ilse Freiwirth Tim Eicke Deputy Registrar President Appendix No. Application no. Lodged on Applicant Year of birth Place of residence Nationality 1. 502/15 24/12/2014 Camelia Rodica VOICULESCU 1974 Petrești Romanian 2. 1559/15 29/12/2014 Corina Mirela VOICULESCU 1976 Bucharest Romanian 3. 2836/15 31/12/2014
COMPANIA DE CERCETĂRI APLICATIVE ȘI INVESTIȚII S.A.
Bucharest Romanian 4. 2839/15 31/12/2014
GRUPUL INDUSTRIAL VOICULESCU ȘI COMPANIA S.A.
Bucharest Romanian