Decizie nr. 34 din 05.03.2026

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 1152 alin. (1), 1156 alin. (1), 1159 alin. (1), 1160 și 1167 alin. (2) din Codul civil, în redactarea anterioară Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018, ridicată de dna Ina Barcari, administrator provizoriu al SA „Garanție", și de dl Viorel Palanciuc, în interesele SA „Garanție", în dosarul nr. 2a-1717/20/2024, pendinte la Curtea de Apel Centru.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de dnele judecătoare Ana Panov, Diana Corlăteanu și Lucia Bagrin, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

La 18 decembrie 2014, SA „Moldindconbank" a încheiat cu SRL „Vitaprim Flora" un contract de creditare. În baza acestuia,

Ulterior, în scopul garantării executării corespunzătoare a obligațiilor de restitiuire a creditului de către

La 6 iulie 2018,

Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2019, Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani, a admis acțiunea și a dispus încasarea datoriei în mod solidar din contul debitorului și al fidejusorilor.

La 10 ianuarie 2020,

La 10 decembrie 2024, dna Ina Barcari, administrator provizoriu al

Printr-o încheiere din 11 iunie 2025, Curtea de Apel Centru a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a trimis sesizarea la Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului civil, adoptat prin Legea nr. 1107 din 6 iunie 2002, în redactarea anterioară Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018, sunt următoarele:

Autorii excepției menționează că prevederile contestate nu corespund exigențelor calității legii, au o redactare imprecisă, iar acest fapt ar conduce la aplicarea diferită și arbitrară a acestora de către instanțele de judecată. Autorii observă că articolul 1152 alin. (1) din Codul civil stabilește că fidejusiunea nu poate exceda „datoria debitorului" și nu poate fi făcută în condiții mai oneroase, în timp ce articolul 1156 alin. (1) instituie obligația solidară a debitorului și a fidejusorului în cazul în care „obligația principală" nu se execută. Astfel, textele „datoria debitorului" și „obligația principală" vin în contradicție, având o semnificație diferită, care creează confuzie și incertitudine legală. În absența unei distincții clare și a unei aplicări consecvente, atât debitorii, cât și fidejusorii se pot confrunta cu incertitudini și cu riscuri legale semnificative.

Mai mult, autorii notează că articolul 1156 alin. (1) din Codul civil stabilește că în cazul neexecutării obligației principale fidejusorul și debitorul sunt obligați solidar în fața creditorului, dacă în contract nu se prevede altfel. Prin urmare, fidejusorul poate fi acționat în justiție fără ca creditorul să fie obligat să demonstreze încercările de executare silită asupra debitorului. De asemenea, creditorul este lipsit de obligația de a face demersuri preliminare pentru recuperarea datoriilor de la debitor înainte de a acționa împotriva fidejusorilor. Astfel, obligarea fidejusorului să răspundă solidar cu debitorul, fără a fi prezentate dovezi referitoare la epuizarea tuturor căilor de executare silită asupra debitorului, reprezintă o măsură disproporționată care afectează drepturile și libertățile fidejusorului într-un mod excesiv și nejustificat.

Totodată, autorii susțin că articolul 1160 din Codul civil nu prevede termenul în care creditorul este obligat să informeze fidejusorul despre întârzierea debitorului principal, ceea ce creează incertitudine și poate afecta dreptul fidejusorului la apărare. La fel, norma contestată nu reglementează modalitatea de informare a fidejusorului despre întârzierea debitorului și nici nu instituie vreo sancțiune pentru omisiunea obligației de informare din partea creditorului.

Referitor la textul „alte consecințe nefavorabile pentru fidejusor" din articolul 1167 alin. (2) din Codul civil, autorii excepției afirmă că acesta îi conferă instanței de judecată o marjă discreționară largă la aprecierea pretinselor circumstanțe nefavorabile pentru fidejusor, fiind încălcat principiul egalității în fața legii.

Potrivit autorilor sesizării, articolele contestate sunt contrare articolelor 20, 23, 26, 46, 54 și 127 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul civil, ține de competența Curții Constituționale.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de o parte în proces. Astfel, Curtea constată că excepția este formulată de subiectul căruia i s-a acordat acest drept, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Obiecte ale excepției de neconstituționalitate sunt articolele 1152 alin. (1), 1156 alin. (1), 1159 alin. (1), 1160 și 1167 alin. (2) din Codul civil, în redactarea anterioară Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și în privința actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte, iar norma este aplicabilă în cazul raporturilor juridice litigioase și este determinantă pentru soluționarea cauzei (a se vedea DCC nr. 107 din 29 august 2023, § 14; DCC nr. 50 din 4 iunie 2024, § 21). Prin urmare, Curtea consideră că prevederile contestate ale Codului civil, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018, pot fi avute în vedere de instanța de judecată la examinarea cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate (a se vedea §§ 3-9

Curtea observă că prevederile contestate au făcut anterior obiectul unei excepții de neconstituționalitate, fiind pronunțată Decizia nr. 142 din 7 noiembrie 2024. Totuși, în acea decizie, Curtea a reținut că pretinsa problemă de constituționalitate pe care a ridicat-o autorul excepției nu îl viza în mod direct, fapt care a condus la declararea inadmisibilității sesizării (a se vedea DCC nr. 142 din 7 noiembrie 2024, § 21). Astfel, Curtea constată că dispozițiile atacate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituționalitate.

Autorii excepției susțin că normele contestate contravin articolelor 20 (

În jurisprudența sa, Curtea a reținut că articolele 23 și 54 din Constituție nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul sesizării trebuie să demonstreze existența unor ingerințe în drepturile fundamentale garantate de Constituție. Abia în cadrul analizei caracterului justificat al ingerinței abstracte în drepturile fundamentale garantate de Constituție Curtea poate pune în operă prevederile acestor articole (a se vedea DCC nr. 54 din 13 aprilie 2021, § 26; DCC nr. 15 din 16 februarie 2023, § 19).

Referitor la incidența articolelor 20 și 26 din Constituție, Curtea reține că autorii excepției nu au motivat în ce măsură prevederile contestate afectează normele constituționale menționate. Curtea subliniază că simpla enumerare a unor articole din Constituție, precum și citarea unor considerente din jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, în lipsa unei argumentări proprii nu reprezintă critici veritabile de neconstituționalitate (a se vedea DCC nr. 114 din 26 septembrie 2023, § 16).

Referitor la incidența dreptului de proprietate garantat de articolele 46 și 127 din Constituție, Curtea reține că prin reglementarea instituției fidejusiunii legislatorul a îndeplinit obligația pozitivă a statului de a asigura circuitul civil cu instrumente juridice adecvate de realizare și protecție a dreptului de proprietate privată la încheierea actelor juridice. În cazul în care o persoană privată aduce atingere dreptului la respectarea bunurilor, reglementările juridice trebuie să asigure o protecție suficientă dar și căi de atac efective, pentru ca victima unei ingerințe să-și poată revendica drepturile încălcate, precum și să obțină despăgubiri pentru orice prejudiciu suferit (a se vedea

Analiza materialelor prezentei cauze permite Curții să rețină că, în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, reclamantul pretinde încasarea unei datorii de la debitorul obligației principale și, în mod solidar, de la fidejusorii care au garantat executarea corespunzătoare a obligației principale.

Autorii excepției au afirmat că obligarea fidejusorului de a răspunde în mod solidar cu debitorul, fără a fi prezentate dovezi referitoare la epuizarea tuturor căilor de executare silită asupra debitorului, reprezintă o măsură disproporționată care afectează drepturile și libertățile fidejusorului într-un mod excesiv și nejustificat. În acest sens, Curtea notează că, contrar afirmațiilor autorilor, legislatorul a instituit obligația creditorului de a-l informa pe fidejusor despre faptul că debitorul întârzie să-și execute obligațiile (articolul 1160 din Codul civil, în redactarea anterioară Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018). Totodată, legislatorul a prevăzut că fidejusorul este în drept să opună creditorului toate excepțiile pe care le-ar putea opune debitorul (articolul 1157 alin. (1) din Codul civil, în redactarea anterioară Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018). În aceste condiții, Curtea nu poate reține obiecțiile autorilor cu privire la imprevizibilitatea mecanismului de încasare a datoriei de la fidejusor și nici criticile privind îngrădirea nejustificată a unor drepturi fundamentale ale fidejusorului.

Mai mult, Curtea subliniază că, după cum rezultă din sesizare, fidejusiunea a luat naștere prin acordul părților (a se vedea

). În acest caz părțile contractului de fidejusiune dispun, în virtutea principiului libertății contractuale, de o marjă discreționară largă la reglementarea raporturilor dintre creditor și fidejusor, inclusiv: (i) să garanteze pentru o parte a obligației (articolul 1152 alin. (3)); (ii) să renunțe de la obligația solidară (articolul 1156 alin. (1)) și să prevadă răspunderea pe cote părți (articolul 1159) ; (iii) să plătească datoria numai după urmărirea debitorului principal (articolul 1156 alin. (2)). Prin urmare, legislatorul a pus la dispoziția părților contractului de fidejusiune modalități alternative de urmărire a obligației principale, și odată ce fidejusorul le-a acceptat benevol, fie pe cele prevăzute de lege, fie pe cele stabilite prin contract, ele dobândesc forță obligatorie pentru semnatarii contractului și, astfel, Curtea nu mai poate califica aceste prevederi ca ingerințe nejustificate în dreptul de proprietate al fidejusorului, încheierea contractului fiind un pas consensual și asumat.

Autorii excepției au mai susținut că articolul 1160 din Codul civil nu prevede termenul în care creditorul este obligat să-l informeze pe fidejusor despre întârzierea debitorului principal, fapt care creează incertitudine procesuală și poate afecta dreptul fidejusorului la apărare. De asemenea, norma contestată nu reglementează modalitatea de informare a fidejusorului despre întârzierea debitorului și nici nu instituie vreo sancțiune pentru omisiunea obligației de informare din partea creditorului. Curtea menționează că legislatorul a pus la dispoziția fidejujusorului norme care îi permit să obțină de la creditor, în timp util, toate informațiile necesare privind „conținutul și modalitățile obligației principale și privind stadiul de executare a acesteia" (articolul 1155), precum și îl obligă pe creditor să informeze fidejusorul despre întârzierea executării obligației de către debitorul principal (articolul 1160). Mai mult, legislatorul a prevăzut că debitorul, în acest caz fidejusorul, se consideră în întârziere doar dacă nu execută obligația ca urmare a somației primite după scadență din partea creditorului (articolul 617 din Codul civil, în redactarea anterioară Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018).

Referitor la textul „alte consecințe nefavorabile pentru fidejusor" din articolul 1167 alin. (2) din Codul civil, autorii excepției au menționat că acesta îi conferă instanței de judecată o marjă discreționară largă la aprecierea pretinselor circumstanțe nefavorabile pentru fidejusor, fiind încălcat principiul egalității în fața legii. Pe această cale, Curtea reiterează că rolul decizional acordat instanțelor de judecată urmărește tocmai înlăturarea dubiilor care persistă cu ocazia interpretării normelor de drept (a se vedea DCC nr. 87 din 25 iulie 2024, § 22). Anume instanței îi aparține competența de stabili care „alte consecințe nefavorabile pentru fidejusor" ar putea să survină în rezultatul modificării obligației garantate fără știrea fidejusorului, consecințe care ar putea justifica încetarea contractului de fidejusiune și, concomitent, absolvirea fidejusorului de răspundere juridică.

Cu referire la pretinsa contradicție dintre textele „datoria debitorului" și „obligația principală" din prevederile articolelor 1152 alin. (1) și 1156 alin. (1) din Codul civil, Curtea observă că prin formularea unor asemenea critici autorii excepției reclamă, în esență, o analiză a unor prevederi referitoare la fidejusiune din Codul civil până la republicarea din 1 martie 2019. Din această perspectivă, Curtea reiterează că examinarea constituționalității unei prevederi legale are în vedere compatibilitatea acesteia cu dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, nu compararea acesteia cu prevederile cuprinse în același act normativ sau în acte normative diferite și oferirea unei concluzii care ar rezulta din comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Astfel, o pretinsă incompatibilitate între două sau mai multe norme infraconstituționale cuprinse în acte normative distincte sau în același act normativ nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și de aplicare a legii, a cărei rezolvare le revine, prin definiție, instanțelor de judecată (a se vedea DCC nr. 86 din 25 iulie 2024, § 27; DCC nr. 98 din 1 august 2024, § 25).

Prin urmare, din perspectiva criticilor avansate de către autorii excepției, prevederile contestate nu afectează articolele 46 și 127 din Constituție.

Pentru că nu s-a demonstrat incidența unui drept fundamental prevăzut de Constituție, Curtea notează că nici articolele 23 și 54 din Constituție nu se fac incidente.

Pe baza celor menționate mai sus, Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate nu întrunește condițiile de admisibilitate și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.