Decizie nr. 168 din 20.11.2025

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 9 alin. (3) și 18 alin. (2)

Sesizarea a fost trimisă la Curtea Constituțională, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție, de dna judecătoare Inga Gorlenco de la Judecătoria Cahul, sediul central.

La 19 iunie 2018, dnii Iurie Scurtu și Anatol Căpraru, ambii angajați ai SC „SDS Ekip" SRL, se deplasau la serviciu cu automobilul de serviciu. Dl Iurie Scurtu a încălcat, în timp ce conducea automobilul de serviciu, regulile de circulație referitoare la traversarea căilor ferate prevăzute de pct. 60 din Regulamentul circulației rutiere, prin faptul că nu a cedat trecerea trenului. În rezultatul acțiunii sale automobilul a fost tamponat de locomotivă, iar pasagerul Anatol Căpraru a decedat.

La 28 octombrie 2020, Judecătoria Cimișlia, sediul central, l-a condamnat pe dl Iurie Scurtu pentru comiterea infracțiunii prevăzute de articolul 264 alin. (3) lit. b) din Codul penal (

Totodată, instanța de judecată a admis parțial acțiunea civilă formulată de dna Mariana Vîlcu și a dispus încasarea prejudiciului material în mărime de 3 158 lei din contul CA „Klassika Asigurări" SA; încasarea prejudiciului material în mărime de 12 348,12 lei de la dl Iurie Scurtu și

La 24 februarie 2022, Curtea de Apel Comrat a casat parțial sentința Judecătoriei Cimișlia în partea stabilirii pedepsei. Instanța de apel i-a stabilit dlui Iurie Scurtu pedeapsa închisorii pe un termen de patru ani, cu anularea dreptului de a conduce mijloace de transport. Totodată, instanța de apel a aplicat articolul 90

La 6 iulie 2022, Curtea Supremă de Justiție a respins ca inadmisibil recursul ordinar formulat de partea apărării împotriva deciziei Curții de Apel Comrat.

La 30 ianuarie 2024, Curtea Supremă de Justiție a respins ca inadmisibil recursul în anulare formulat de avocatul dlui Iurie Scurtu împotriva deciziei Curții Supreme de Justiție din 6 iulie 2022.

La 18 iunie 2021, dna Mariana Vîlcu a formulat în numele său și al fiului minor o acțiune civilă împotriva

În cadrul examinării cauzei, dl avocat Vasile Tarnovschi a ridicat, în interesele

Printr-o încheiere din 20 septembrie 2024, Judecătoria Cahul, sediul central, a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a sesizat Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii securității și sănătății în muncă nr. 186 din 10 iulie 2008 sunt următoarele:

Autorul excepției susține că articolul 9 alin. (3)

În opinia autorului excepției, prevederile contestate nu sunt sensibile în cazul în care un accident este produs din culpa unui salariat, așa cum este cel descris la §§ 4-5

Autorul excepției afirmă că, în acest context, obligația de a compensa venitul ratat și de a achita o indemnizație unică pe baza articolului 18 alin. (2) din aceeași Lege îi încalcă dreptul de proprietate. De asemenea, achitarea indemnizației unice îi impune o sarcină disproporționată și excesivă, pentru că îl obligă să achite această indemnizație și în cazul în care angajatorul nu este vinovat de producerea unui accident de muncă.

Autorul excepției menționează că obligarea achitării indemnizației unice pe baza prevederii contestate nu urmărește niciun scop legitim și nu asigură un echilibru între principiile concurente. Autorul excepției susține că legislatorul putea reglementa măsuri mai puțin intruzive în dreptul de proprietate al angajatorului, ca, de exemplu, în cazul în care un salariat se face vinovat de producerea accidentului de muncă soldat cu vătămarea colegului său, salariatul vinovat să achite indemnizația unică salariatului păgubit. De asemenea, autorul excepției subliniază că prevederile criticate nu au în vedere circumstanțele particulare ale fiecărui caz și nu admit diminuarea răspunderii angajatorului în cazul în care reducerea capacității de muncă sau decesul lucrătorului a survenit ca urmare a unui accident de muncă nu numai din culpa unității, ci și a altui angajat, diferit de cel vătămat, prin stabilirea răspunderii mixte, astfel încât mărimea indemnizației unice să se reducă în dependență de gradul de vinovăție al angajatorului.

Totodată, autorul sesizării susține că prevederile contestate instituie un tratament discriminatoriu, pentru că în cazul producerii unui accident de muncă în timpul de muncă soldat cu decesul salariatului, angajatorul urmează să achite atât prejudiciul material, cât și indemnizația unică, spre deosebire de situația în care pentru același accident soldat cu un deces în afara muncii, chiar dacă a fost produs în timpul de muncă sau la locul de muncă, angajatorul achită doar prejudiciul material conform răspunderii civile pentru fapta subordonatului său.

În opinia autorului excepției, prevederile contestate sunt contrare articolelor 16, 46, 54 și 127 din Constituție.

Examinând admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Legea securității și sănătății în muncă nr. 186 din 10 iulie 2008, ține de competența Curții Constituționale.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reprezentantul unei părți în proces și este formulată de subiectul căruia i s-a acordat acest drept, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză civilă care are ca obiect cererea de chemare în judecată referitoare la plata indemnizației unice în cazul decesul salariatului ca urmare a unui accident de muncă și a despăgubirii pentru pierderea întreținătorului (a se vedea §§ 3-5

Obiectul excepției îl reprezintă articolele 9 alin. (3) și 18 alin. (2) din Legea securității și sănătății în muncă. Curtea notează că articolul 9 alin. (3) din Lege nu a mai constituit obiect al controlului de constituționalitate. Articolul 18 alin. (2) din Lege a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, fiind pronunțată Decizia nr. 123 din 5 octombrie 2023. În Decizia nr. 123 din 5 octombrie 2023, Curtea a examinat dacă obligarea angajatorului să repare prejudiciul și să achite indemnizația unică reprezintă o sarcină excesivă (a se vedea §§ 24-31).

În această cauză, Curtea notează că, deși autorul excepției a contestat articolele 9 alin. (3) și 18 alin. (2) din Lege, criticile acestuia se referă, în special, la obligarea angajatorului să achite indemnizația unică, deși nu este vinovat de producerea accidentului de muncă. Autorul excepției susține că acest fapt reprezintă o sarcină excesivă pentru dreptul de proprietate al angajatorului și nu urmărește niciun scop legitim, fiind contrar articolelor 16 (

Curtea observă că articolul 9 din Lege reprezintă o normă generală, care stabilește, la alin. (3), că obligațiile lucrătorilor în domeniul securității și sănătății în muncă nu aduc atingere principiului responsabilității angajatorului. Curtea subliniază că aspectele afirmate de autorul excepției,

Legislatorul a stabilit că unitatea culpabilă pentru accidentul de muncă sau pentru boala profesională va repara prejudiciul material și va achita o indemnizație unică (a se vedea articolul 18 alin. (2) din Lege).

Sub acest aspect, Curtea evidențiază că, potrivit articolului 18 alin. (2) din Lege, pentru ca angajatorul să fie obligat să achite indemnizația unică, fapta culpabilă, care are drept consecință decesul lucrătorului, trebuie să fie încadrată ca accident de muncă și vinovăția angajatorului trebuie să fie determinată.

În acest sens, Curtea notează că inspectorii de muncă trebuie să cerceteze și să verifice în fiecare caz particular care obligații au fost încălcate de către salariat și de către angajator și care acțiuni/inacțiuni urmează a fi catalogate drept accidente de muncă sau accidente în afara muncii, conform punctelor 3 și 4 din Regulamentul privind modul de cercetare a accidentelor de muncă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1361 din 22 decembrie 2005. De altfel, cercetarea accidentului de muncă constă în determinarea circumstanțelor, a cauzelor, a încălcărilor actelor normative și a altor reglementări care au condus la accidentarea salariatului, stabilirea persoanelor care au încălcat prevederile actelor normative și a măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea unui asemenea accident (a se vedea pct. 13 din Regulament).

De asemenea, Curtea subliniază că articolul 18 alin. (2) din Lege prevede că angajatorul va achita indemnizația unică dacă i se poate imputa culpa pentru accidentul de muncă. Altfel spus, culpa angajatorului reprezintă o condiție

Referitor la pretinsul tratament diferențiat invocat de autorul sesizării, Curtea reamintește că discriminarea are loc atunci când persoanele care se află în situații asemănătoare sunt tratate în mod diferit (discriminare directă) sau atunci când persoanele care se află în situații diferite sunt tratate în același mod (discriminare indirectă), cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv și rezonabil. O condiție primordială pentru existența tratamentului diferențiat o reprezintă caracterul comparabil al situațiilor (a se vedea, în acest sens, HCC nr. 2 din 12 ianuarie 2021, § 21; HCC nr. 16 din 20 mai 2021, § 39; HCC nr. 35 din 9 noiembrie 2021, § 152).

În acest caz, Curtea nu constată caracterul comparabil al categoriilor prezentate de autorul sesizării,

Subsidiar, Curtea subliniază că judecata sa este o „judecată a legilor", la modul abstract, dar nu o „judecată a cazurilor concrete". Curtea menționează că modul de interpretare și aplicare a prevederilor contestate le revine instanțelor de drept comun.

Pe baza celor menționate anterior, Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.