Decizie nr. 138 din 25.09.2025

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituțională la 26 iunie 2025, pe baza articolelor 135 alin. (1) lit. a) din Constituție și 25 alin. (1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională, de către dl Vladimir Voronin și dna Diana Caraman, deputați în Parlamentul Republicii Moldova.

Autorii sesizării i-au solicitat Curții să verifice constituționalitatea Legii nr. 74 din 10 aprilie 2025 cu privire la Curtea Constituțională în integralitatea sa și, în subsidiar, a următoarelor prevederi:

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 74 din 10 aprilie 2025 cu privire la Curtea Constituțională sunt următoarele:

Autorii sesizării subliniază că sesizarea are ca obiect principal declararea neconstituționalității Legii cu privire la Curtea Constituțională în întregime, pentru că ar fi fost încălcată procedura de adoptare. În subsidiar, autorii sesizării susțin la modul general că prevederile concrete enumerate de aceștia denaturează sau contravin dispozițiilor constituționale; sunt lipsite de un temei constituțional expres; nu respectă standardele internaționale în materie de justiție constituțională; au fost promovate cu ignorarea principiului transparenței și al consultării reale; și prezintă riscuri de influență politică, afectând în mod direct încrederea în independența și în imparțialitatea Curții.

Din perspectiva obiectului principal, autorii sesizării afirmă că proiectul Legii cu privire la Curtea Constituțională a suferit modificări de concept care nu au fost supuse consultărilor publice. Ei mai afirmă existența unor diferențe de traducere a unor prevederi în varianta în limba română a proiectului de lege și în varianta în limba rusă a proiectului. Aceștia susțin că, potrivit prevederilor articolului 5 alin. (1) din Legea privind modul de publicare și intrare în vigoare a actelor oficiale, Monitorul Oficial al Republicii Moldova apare periodic. Autorii sesizării sugerează încălcarea principiului periodicității, dat fiind faptul că Decretul Președintelui Republicii Moldova privind promulgarea Legii și Legea cu privire la Curtea Constituțională au fost publicate în aceeași ediție a Monitorului Oficial și au intrat în vigoare la aceeași dată,

Autorii sesizării afirmă că Legea contestată îi acordă Curții prerogative de autoreglementare, fapt care afectează echilibrul dintre puteri.

Autorii afirmă că modificarea prevederilor privind reînnoirea mandatului judecătorilor contrazice versiunile anterioare ale proiectului și pare a fi adoptată

Potrivit acestora, adoptarea unei legi în lipsa unei note informative actualizate și fără o sinteză a propunerilor din consultări este contrară prevederilor Legii cu privire la actele normative. Extinderea termenului de desemnare de la 15 zile la 3 luni ar genera suspiciuni rezonabile privind intenția politică de a influența componența Curții înaintea alegerilor parlamentare din 28 septembrie 2025. Acest fapt ar contraveni principiului echilibrului instituțional și principiului independenței și imparțialității judecătorilor constituționali.

Așadar, autorii pretind încălcarea articolelor 1 alin. (3), 6, 7, 16, 23 alin. (2), 60 alin. (1), 66 lit. a), 72 alin. (3) lit. e), 74 alin. (1), 76, 135 alin. (1), literele a), f) și g) și 137 din Constituție.

Examinând respectarea, în prezenta cauză, a condițiilor de admisibilitate a unei sesizări, stabilite în jurisprudența sa constantă, Curtea reține că, în conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor ține de competența sa

În conformitate cu articolul 25 alin. (1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională, deputații sunt abilitați cu prerogativa sesizării Curții Constituționale. Autorii acestei sesizări sunt deputați în Parlamentul Republicii Moldova.

Obiectele sesizării sunt Legea cu privire la Curtea Constituțională în întregime, iar în subsidiar:

Legea cu privire la Curtea Constituțională în întregime și textele sesizate nu au mai făcut obiectul analizei Curții, cu excepția prevederilor articolului 9 alin. (1) și ale articolului 13 alin. (2). În DCC nr. 170 din 17 septembrie 2025, Curtea a reținut, cu privire la posibilitatea judecătorilor Curții Constituționale de a deține două mandate, că:

Fiind abilitat cu prerogativa constituțională de a reglementa prin lege organică organizarea și funcționarea Curții Constituționale (articolul 72 alin. (3) lit. c) din Constituție), legislatorul a prevăzut mai întâi la articolul 5 alin. (2) din Legea cu privire la Curtea Constituțională nr. 317 din 13 decembrie 1994 (abrogată), iar apoi prin Legea nr. 74 din 10 aprilie 2025 cu privire la Curtea Constituțională faptul că „judecătorul Curții Constituționale poate deține această funcție pe durata a două mandate".

Din formulările utilizate în textul Constituției, Curtea constată că, atunci când legislatorul constituțional intenționează să stabilească limitări asupra numărului de mandate, acest lucru este consacrat în mod expres. De exemplu, în cazul funcției de Președinte al Republicii Moldova, adunarea constituantă a precizat că „nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al Republicii Moldova decât pentru cel mult două mandate consecutive" (a se vedea articolul 80 alin. (4) din Constituție). În cazul funcției de Avocat al Poporului, legislativul limitează numărul mandatelor, stabilind că „Avocatul Poporului este numit [...] pentru un mandat de 7 ani, care nu poate fi reînnoit" (articolul 59

Curtea observă că, pe întreaga durată de 30 de ani de activitate a Curții Constituționale, autoritățile competente au numit de mai multe ori judecători constituționali pentru al doilea mandat. În acest sens poate fi prezentat, de exemplu, cazul judecătorilor: Ion Vasilati, care, fiind numit prin Hotărârea Parlamentului nr. 375 din 16 februarie 1995, a deținut un mandat de 6 ani între anii 1995-2001, dar și al doilea mandat de 6 ani între anii 2002-2008, în urma numirii sale prin Hotărârea Guvernului nr. 1322 din 9 octombrie 2002; Elena Safaleru, care, fiind numită prin Hotărârea Parlamentului nr. 1447 din 19 februarie 2001, a deținut un mandat de 6 ani între anii 2001-2007 și al doilea mandat de 6 ani între anii 2007-2013, în urma numirii sale prin Hotărârea Parlamentului nr. 35 din 23 februarie 2007; Victor Pușcaș, fiind numit de către Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 5 din 15 februarie 2001, a deținut un mandat de 6 ani între anii 2001-2007, care, prin Hotărârea CSM nr. 22/2 din 15 februarie 2007, a fost înnoit cu un mandat pentru anii 2007 - 2013; Dumitru Pulbere, care, fiind numit prin Hotărârea Parlamentului nr. 1447 din 19 februarie 2001, a deținut un mandat de 6 ani între anii 2001-2007 și al doilea mandat de 6 ani între anii 2007-2013, în urma numirii sale prin Hotărârea Parlamentului nr. 35 din 23 februarie 2007.

Curtea menționează că problema duratei mandatului și a numărului de mandate al judecătorului Curții Constituționale a fost în atenția autorităților publice. Având în vedere că în mai multe state europene judecătorii se numeau pe un singur mandat, însă mandatul era, de regulă, pentru o perioadă mai lungă decât în Republica Moldova, Guvernul Republicii Moldova, prin Hotărârea nr. 1265 din 21 noiembrie 2016, a inițiat un proiect de lege pentru revizuirea Constituției și l-a expediat Curți Constituționale spre avizare. Autorul proiectului de lege, din raționamentele expuse în nota informativă și în actele la care s-a făcut trimitere în acea notă (a se vedea sesizarea nr.142c din 28 noiembrie 2016), a propus,

În ceea ce privește durata mandatului, Comisia de la Veneția favorizează, în general, mandatele lungi și care nu pot fi înnoite sau admit, cel mult, o singură realegere. Imposibilitatea reînnoirii mandatului contribuie semnificativ la consolidarea independenței judecătorilor Curții Constituționale, iar un mandat îndelungat asigură independența acestora, în special față de autoritățile care i-au numit. Cu referire la situația din Republica Moldova, Comisia de la Veneția recunoaște că prelungirea duratei unui singur mandat - cum ar fi creșterea acestuia la 12 ani fără posibilitatea realegerii - este preferabilă; cu toate acestea, ar putea fi necesare modificări constituționale. În Opinia sa privind proiectul legii cu privire la Curtea Constituțională (CDL-AD(2025)005), Comisia de la Veneția a încurajat autoritățile Republicii Moldova să ia în considerare acest aspect în contextul unor posibile reforme constituționale viitoare (a se vedea paragrafele 37 și 38 din Opinie)."

În aceeași decizie, Curtea a reținut, cu referire la articolul 13 alin. (3) din Lege, următoarele:

De asemenea, în cauza Otegi Mondragon și alții v. Spania (dec.), 3 noiembrie 2015, reclamantul a susținut în fața Curții Europene că nu a beneficiat de garanțiile unui tribunal imparțial, așa cum o cere articolul 6 § 1 din Convenție, deoarece judecătorul Curții Constituționale care a participat la judecarea cauzei sale a fost afiliat politic la un partid. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a reținut că judecătorul constituțional a fost membru de partid până la depunerea recursului constituțional de către reclamant. De asemenea, legislația statului respectiv nu interzicea judecătorilor Curții Constituționale să fie membri ai vreunui partid politic. În fine, Curtea Europeană a notat că simplul fapt că judecătorul constituțional a fost membru de partid nu este suficient pentru a pune la îndoială imparțialitatea sa (§§ 25 și 27).

Curtea subliniază că Constituția nu le interzice politicienilor de carieră să devină judecători constituționali. Din contră, legitimitatea și calitatea jurisprudenței tribunalelor constituționale sporesc atunci când în componența acestora ajung specialiști din toate sferele sociale, fie că sunt fie judecători de carieră, profesori de drept sau politicieni.

Având în vedere omisiunea semnalată de autorul sesizării, Curtea reține că Legea Supremă stabilește condiții pentru numirea în funcția de judecător constituțional: (i) pregătire juridică superioară; (ii) înaltă competență profesională; (iii) vechime de cel puțin 15 ani în activitatea juridică, în învățământul juridic sau în activitatea științifică (a se vedea articolul 138). În același timp, Constituția a prevăzut explicit obligația persoanei care ocupă funcția de judecător constituțional să nu dețină nici o „altă funcție publică sau privată retribuită, cu excepția activității didactice și științifice" (articolul 139).

Totodată, Curtea observă că, având competența de a reglementa prin lege organică organizarea și funcționarea Curții Constituționale, legislatorul a prevăzut în mod explicit că judecătorul constituțional: (i) nu are dreptul să desfășoare activitate politică; și nici (ii) nu poate fi membru al unui partid politic (articolul 18 alin. (2) din Legea nr. 74/2025). Pentru a asigura îndeplinirea acestor obligații, legislatorul a prevăzut că în cazul în care persoana numită în funcția de judecător constituțional deținea calitatea de membru al unui partid politic, ea trebuie, printr-un acord prealabil semnat în formă scrisă, să-și asume angajamentul ca până la depunerea jurământului să înceteze calitatea de membru al partidului politic.

Așadar, Curtea constată că legislatorul a reglementat situațiile juridice referitoare la calitatea de membru al unui partid politic. Prin urmare, Curtea reține că Legea cu privire la Curtea Constituțională conține mecanisme apte să întrerupă eventualele legături ale judecătorilor constituționali cu partidele politice."

Având în vedere că argumentele autorilor sesizării referitoare la neconstituționalitatea articolelor 9 alin. (1) și 13 alin. (3) din Legea cu privire la Curtea Constituțională sunt identice cu argumentele autorului sesizării din DCC nr. 170 din 17 septembrie 2025 și că ele au fost abordate de către Curte în mod definitiv, Curtea va respinge aceste două capete ale sesizării.

Autorii sesizării atacă, în primul rând, întreaga Lege cu privire la Curtea Constituțională, pentru că nu ar fi fost respectată procedura legislativă. Curtea reamintește care sunt condițiile care pot declanșa un control de constituționalitate din această perspectivă. În HCC nr. 14 din 27 aprilie 2021, Curtea a reținut, la §§ 53-54, că Parlamentul este suveran în materia reglementării procedurii de adoptare a legilor. Totuși, suveranitatea Parlamentului nu este absolută, ea fiind limitată de principiile constituționale în această materie. În acest sens, atât la reglementarea procedurilor parlamentare, cât și la aplicarea lor,

Autorii sesizării au susținut nerespectarea procedurii de către Ministerul Justiției și și-au raportat criticile la norme infraconstituționale (

Cu privire la argumentele autorilor sesizării referitoare la existența unor neconcordanțe dintre proiectul de lege prezentat în limba română cu cel prezentat în limba rusă, Curtea reține că, potrivit articolului 13 alin. (1) din Constituție limba de stat a Republicii Moldova este limba română, fapt care incumbă obligația de a folosi limba română în activitatea tuturor autorităților publice din țară, dar și de către toți funcționarii publici și persoanele cu demnitate publică în exercitarea funcțiilor. Nici o normă constituțională nu impune verificarea constituționalității unei norme juridice în funcție de redactarea făcută într-o altă limbă.

Prin urmare, Curtea constată că autorii sesizării nu au adus critici de nerespectare a procedurii în procesul de adoptare a Legii cu privire la Curtea Constituțională de către Parlament raportate la prevederi constituționale.

Așadar, Curtea declară inadmisibil acest capăt al sesizării.

În continuare, Curtea va trece la analiza punctuală a celorlalte articolele și texte din Lege contestate de către autorii sesizării.

Autorii sesizării contestă competența Curții de a verifica constituționalitatea tratatelor internaționale la care Republica Moldova intenționează să devină parte, stabilită de articolele 4 alin. (1) lit. a) și 38 alin. (1) lit. a) din Lege.

Ei afirmă că există o disonanță între textul constituțional și textul legal, iar rezolvarea acestei disonanțe nu poate fi lăsată pe seama cetățeanului, prin studierea jurisprudenței, ci trebuie să fie responsabilitatea instituțiilor competente: Curtea și Parlamentul.

Curtea subliniază că, potrivit articolului 8 alin. (1) din Constituție, Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional. În jurisprudența sa Curtea a menționat că intrarea în vigoare a unui tratat internațional conținând dispoziții contrare Constituției va trebui precedată de o revizuire a acesteia. În cazul în care o asemenea revizuire nu a avut loc, tratatul internațional intrat în vigoare devine executoriu (DCC nr. 5 din 24 septembrie 2002; DCC nr. 17 din 7 noiembrie 2013, § 49).

Potrivit articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională „exercită, la sesizare, controlul constituționalității [...] tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte". Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că tratatele internaționale pot fi contestate în fața ei de către subiecții cu drept de sesizare între momentul exprimării consimțământului Republicii Moldova de a fi legată prin tratat și momentul intrării în vigoare a tratatului (a se vedea HCC nr. 24 din 9 octombrie 2014, §§ 28-29; DCC nr. 17 din 7 noiembrie 2013, § 50). Prin urmare, tratatele internaționale care au devenit executorii pentru Republica Moldova nu pot fi verificate sub aspectul constituționalității, pentru că statul nu și-ar putea executa angajamentele care rezultă din tratat, contrar principiului pacta sunt servanda (DCC nr. 5 din 24 septembrie 2002; DCC nr. 17 din 7 noiembrie 2013, §§ 32, 60; DCC nr. 1 din 15 martie 2010; HCC. nr. 12 din 7 mai 2020, §§ 29, 30).

Astfel, este de neconceput, din perspectiva Constituției, ca Curtea Constituțională să declare neconstituțional un tratat internațional la care Republica Moldova este parte. Mai mult, așa cum a observat Comisia de la Veneția în opinia sa CDL-AD(2025)005, la § 25, controlul constituțional

Având în vedere prevederile articolelor 8 alin. (1) și 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, în lumina jurisprudenței Curții Constituționale, Curtea nu poate reține spre examinare aceste capete ale sesizării și le declară inadmisibile.

Autorii sesizării contestă și competența Curții de a rezolva excepțiile de neconstituționalitate, la sesizarea instanțelor judecătorești, așa cum prevăd articolele 4 alin. (1) lit. g), 30 alin. (3) și 38 alin. (1) lit. e) din Lege.

Din această perspectivă, Curtea reamintește că prin punctul 1 din dispozitivul Hotărârii nr. 2 din 9 februarie 2016 a hotărât că:

În prezenta cauză, autorii sesizării nu au prezentat argumente care să declanșeze analiza Curții în vederea revizuirii jurisprudenței menționate. Curtea reiterează că rolul său nu constă în conceperea de argumente în sprijinul unei soluții preferate de către autorii sesizării, pentru că ar deține o dublă calitate: de parte și de judecător în același proces. Un asemenea procedeu este contrar preeminenței dreptului.

Autorii sesizării susțin că limita de vârstă stabilită la 65 de ani la data accederii în funcția de judecător constituțional, prevăzută de articolul 13 alin. (1) din Lege, este disproporționată și contravine principiului nediscriminării și dreptului la muncă și la libera alegere a ocupației.

Autorii sesizării nu au menționat care sunt categoriile de persoane care trebuie comparate și nu au motivat în ce ar consta pretinsul tratament discriminatoriu. Din acest motiv, Curtea respinge acest capăt al sesizării ca inadmisibil.

Autorii sesizării au afirmat că extinderea termenului de desemnare a candidaților de la 15 zile la 3 luni înainte de expirarea mandatului unui judecător în funcție, așa cum prevede articolul 13 alin. (2) din Lege, permite intervenții politice și manipulări cu scopul menținerii în funcție a unor judecători fideli anumitor grupuri de interese, contrar articolelor 1 alin. (3) și 6 din Constituție.

La § 61 din Opinia sa CDL-AD(2025)005, Comisia de la Veneția califică drept o „abordare binevenită" aranjamentele procedurale necesare pentru numirea unui nou judecător care pot fi inițiate cu mult timp înainte. Asemenea aranjamente reduc la minim riscul existenței unor posturi vacante. În acest sens, Curtea nu vede cum ar fi afectate articolele din Constituție invocate de autorii sesizării. Din contră, articolul 13 alin. (2) din Lege asigură continuitatea activității Curții, aspect care este indispensabil pentru protecția efectivă a Constituției.

Așadar, Curtea respinge ca inadmisibil acest capăt al sesizării.

Autorii sesizării contestă articolul 20 alineatele (2) și (5) din Legea cu privire la Curtea Constituțională. Potrivit autorilor, prevederile contestate contravin principiilor transparenței, echității și legalității, care trebuie să guverneze activitatea Curții Constituționale. Aceste prevederi ar favoriza o protecție specială pentru anumite persoane și ar slăbi încrederea publicului în imparțialitatea și corectitudinea procesului de numire. Autorii menționează că prevederile contestate ridică serioase probleme de constituționalitate. Ei nu fac trimitere la un articol concret din Constituție care ar fi încălcat.

În circumstanțele unor sesizări motivate la modul abstract, fără trimiteri exacte la prevederi constituționale și fără oferirea unor argumente concrete, Curtea subliniază că nu îi poate înlocui pe autorii sesizării. Astfel, Curtea este nevoită să declare inadmisibil acest capăt al sesizării.

Autorii sesizării afirmă că Constituția stabilește la articolul 136 alin. (1) că durata mandatului judecătorilor constituționali este de 6 ani. Faptul că un judecător al cărui mandat a expirat își poate exercita, în continuare, funcția până la depunerea jurământului de către succesorul său ar încălca acest articol din Constituție.

Sub acest aspect, Comisia de la Veneția a menționat în Opinia sa CDL-AD(2025)005, la §§ 61, 62 și 63, că a recomandat anterior ca, pentru a se asigura continuitatea în componența Curții Constituționale, un judecător al cărui mandat a expirat trebuie să rămână în funcție până la preluarea funcției de către succesorul său. De asemenea, Comisia a recomandat fie o procedură care să permită judecătorului în exercițiu să își continue activitatea până la numirea oficială a succesorului său, fie o dispoziție care să prevadă că procedura de numire a unui nou judecător ar putea începe cu un anumit timp înainte de expirarea mandatului titularului. Comisia a menționat că mecanismul propus de Lege funcționează doar în cazurile în care mandatul judecătorului a expirat și numai dacă acesta este de acord să-și continue activitatea. În acest context, prevederea care permite unui judecător să rămână în funcție până la numirea succesorului său reprezintă o garanție importantă, deși nu ar trebui privită ca o soluție pe termen lung pentru posibila instabilitate a Curții.

Curtea achiesează la aceste observații ale Comisiei de la Veneția. Mai mult, practica în discuție este aplicată și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit articolului 23 para. (2) teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, judecătorii Curții Europene rămân în funcție până la înlocuirea lor.

În conformitate cu articolul 136 alin. (1) din Constituție, așa cum a fost interpretat în Hotărârea nr. 12 din 12 mai 2016, în vederea evitării obstacolelor care pot interveni în buna funcționare a Curții, judecătorul constituțional al cărui mandat a expirat își exercită atribuțiile până la depunerea jurământului de către succesorul său în funcție. Având în vedere jurisprudența sa clară, Curtea respinge ca inadmisibil acest capăt al sesizării.

În introducerea sesizării lor, autorii menționează, în afară de prevederile pe care le contestă, și faptul că Legea cu privire la Curtea Constituțională nu stabilește circumstanțele care justifică interimatul funcției de Președinte.

Curtea a analizat sesizarea și a observat absența unei minime motivări care să justifice efectuarea controlului de constituționalitate. Simpla menționare a unei pretinse probleme nu reprezintă o motivare de drept constituțional. Curtea nu poate trece la efectuarea controlului de constituționalitate în lipsa unui efort de motivare din partea autorilor sesizării. Așadar, acest capăt al sesizării trebuie declarat inadmisibil.

În concluzie, având în vedere aspectele relevate mai sus, Curtea constată că sesizarea este vădit neîntemeiată și urmează a fi declarată inadmisibilă.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.