Decizie nr. 130 din 19.11.2020

Pe 21 iunie 2018, dna Nadejda Leahovcenco a formulat o cerere privind contestarea unor acte emise de executorul judecătoresc.

În motivarea cererii, dna Nadejda Leahovcenco a susținut că, pe 12 iunie 2018, a luat cunoștință de încheierea executorului judecătoresc emisă în cadrul procedurii de executare a titlului executoriu nr. 906/2013 din 4 martie 2013 privind încasarea de la dl Vladmir Leahovcenco, în beneficiul dlui Artur Cucer, o datorie în sumă de 12 000 euro și aplicarea interdicției la înstrăinarea unor mijloace de transport.

De asemenea, în cerere se menționează că încheierea executorului judecătoresc privind aplicarea sechestrului asupra bunurilor care constituie proprietatea personală este nejustificată, pentru că bunurile asupra cărora s-a aplicat interdicția au fost procurate după încheierea contractului matrimonial.

Pe 11 noiembrie 2019, Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani, a respins cererea depusă de dna Nadejda Leahovcenco.

Nefiind de acord cu încheierea instanței de judecată, dna Nadejda Leahovcenco a formulat o cerere de recurs.

În procesul examinării cererii de recurs, dl avocat Maxim Sidorenco, în interesele dnei Nadejda Leahovcenco, a ridicat excepția de neconstituționalitate a textului „În cazul neexecutării acestei obligații, soțul debitor răspunde pentru obligațiile sale indiferent de conținutul contractului” din articolul 32 alin. (1) din Codul familiei.

Prin Încheierea din 26 martie 2020, Curtea de Apel Chișinău a admis ridicarea excepției și a sesizat, în acest sens, Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile contestate din articolul 32 alin. (1) din Codul familiei sunt neconstituționale, pentru că nu prevăd în mod clar procedura înștiințării creditorilor de către soți despre încheierea contractului matrimonial. De asemenea, autorul consideră că realizarea dreptului la informarea creditorului nu are nicio legătură cu efectele juridice produse de contractul matrimonial privind stabilirea regimului de proprietate personală a soților asupra bunurilor ce vor fi dobândite după semnarea contractului matrimonial. În viziunea autorului, prin aplicarea prevederilor contestate după semnarea contractului matrimonial poate fi diminuată averea personală dobândită de soțul care nu este debitor. Totodată, autorul excepției reține că dispozițiile contestate pot crea situații de abuzuri din partea creditorilor, care vor pretinde nu doar la averea soțului debitor, dar și la averea dobândită de soțul care nu este debitor.

Potrivit autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile contestate sunt contrare articolelor 1 alin. (3), 23, 46 și 54 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a Codului familiei, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de către reprezentantul reclamantei (a se vedea § 1

Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie textul: „În cazul neexecutării acestei obligații, soțul debitor răspunde pentru obligațiile sale indiferent de conținutul contractului” din articolul 32 alin. (1) din Codul familiei, care reglementează garanțiile de care beneficiază creditorii soțului debitor în cazul încheierii, modificării și rezilierii contractului matrimonial.

Curtea admite că norma contestată ar putea fi aplicată de instanța de judecată în cauza în care a fost ridicată (a se vedea §§ 3-7

Curtea notează că prevederile contestate sub aspectul invocat de autorul excepției nu au făcut anterior obiect al controlului de constituționalitate.

Curtea reține că o altă condiție obligatorie pentru ca excepția de neconstituționalitate să poată fi examinată în fond este incidența unui drept din Constituție în cauza concretă din fața instanțelor de judecată. Astfel, Curtea va analiza, prin prisma argumentelor autorului sesizării, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerință într-un drept fundamental (a se vedea DCC nr. 38 din 7 aprilie 2020, § 18; DCC nr. 56 din 2 iunie 2020, § 21; DCC nr. 61 din 11 iunie 2020, § 35; DCC nr. 107 din 29 septembrie 2020, § 25; DCC nr. 125 din 22 octombrie 2020, § 22).

Curtea observă că autorul excepției a pretins că prevederile contestate sunt contrare articolelor 1 alin. (3)

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 1 alin. (3) din Constituție, care se referă la principiul preeminenței dreptului, Curtea a notat în jurisprudența sa că acesta are un caracter general și poate fi invocat, în general, dacă se constată aplicabilitatea sa cu alte dispoziții din Constituție (a se vedea,

În ceea ce privește pretinsa încălcare a articolelor 23 și 54 din Constituție, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că acestea nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile aceste articole, autorul sesizării trebuie să demonstreze existența unor ingerințe în drepturile fundamentale (a se vedea,

În speță, Curtea observă că autorul excepției, prin argumentele prezentate, ridică problema unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate privată garantat de articolul 46 din Constituție.

În prezenta cauză, Curtea reține că prevederile contestate nu ridică o problemă de constituționalitate din perspectiva articolului 46 alin. (1) din Constituție. Totodată, cu referire la argumentele sesizării în partea în care ridică problema unei eventuale aplicări a prevederilor contestate de o manieră care să conducă la încălcarea dreptului de proprietate în cazul urmăririi bunurilor soțului debitor, Curtea notează că asemenea aspect nu poate fi analizat într-un proces din fața Curții Constituționale, care efectuează controlul constituționalității actelor normative. Această problemă rămâne de competența instanțelor de drept comun, care trebuie să aplice legea infraconstituțională care reglementează conținutul și limitele exercitării atributelor dreptului de proprietate.

Curtea reamintește că aspectele legate de interpretarea și de aplicarea legii nu țin de competența Curții Constituționale (a se vedea DCC nr. 48 din 5 aprilie 2019, § 15; DCC nr. 91 din 19 septembrie 2019, § 19; DCC nr. 106 din 7 octombrie 2019, § 25; DCC nr. 97 din 6 august 2020, § 31). Această competență le revine, prin definiție, instanțelor de judecată. De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că rolul decizional conferit instanțelor de judecată urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (

În baza celor menționate

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.