Decizie nr. 6 din 14.01.2019

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituțională pe 10 ianuarie 2019, în baza articolelor 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, 25 lit. i) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. i) din Codul jurisdicției constituționale, de către dl Mihail Cotorobai, Avocat al Poporului (Ombudsman), pentru controlul constituționalității textului „subiectul declarării este obligat să depună declarația în formă electronică” de la articolul 7 alin. (1) și a textului „începând cu 1 ianuarie 2018, subiecții declarării vor fi obligați să-și depună declarațiile exclusiv în formă electronică” de la articolul 24 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale.

Motivele sesizării, așa cum au fost formulate de către autorul acesteia, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe de o parte, Legea le conferă persoanelor posibilitatea de a renunța la numărul de identificare de stat și la evidența automatizată în Registrul de stat al populației, fiindu-le eliberat, în acest sens, un buletin de identitate provizoriu [articolul 3 alin. (1

Totodată, în contextul declarării averilor și intereselor personale, Legea stabilește că declarația poate fi depusă doar în formă electronică, iar pentru depunerea acesteia, subiectul declarării trebuie să completeze numărul de identificare (IDNP-ul) [articolele 7 alin. (1), 24 alin. (2) teza a II-a, precum și anexa nr. 1 la Legea nr. 133 din 17 iunie 2016].

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale sunt următoarele:

Autorul sesizării menționează că, la data reglementării obligației de a depune declarația în formă electronică pentru subiectele care trebuie să-și declare averea și interesele personale, legislatorul nu a ținut cont de persoanele care au renunțat la numărul de identificare de stat (IDNP) din motive religioase. Astfel, persoanele în discuție nu pot semna declarația prin intermediul semnăturii electronice și nu pot depune declarația în formă electronică, deoarece nu posedă un IDNP.

În acest sens, autorul sesizării susține că obligarea persoanelor care au renunțat la IDNP de a depune declarația sub formă electronică instituie o ingerință în dreptul acestora la libertatea conștiinței.

Potrivit autorului sesizării, dispozițiile contestate sunt contrare articolelor 16, 28, 31 alin. (1), 39 și 43 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea observă că, deși autorul sesizării invocă mai multe texte din Constituție, problema de constituționalitate din prezenta sesizare are la bază o pretinsă încălcare a dreptului la libertatea conștiinței, garantat de articolul 31 alin. (1) din Constituție. Aplicabilitatea celorlalte drepturi invocate ar fi posibilă doar dacă se constată incidența acestui articol.

În continuare, Curtea trebuie să verifice incidența drepturilor invocate de către autorul sesizării. Astfel, dacă răspunsul la această întrebare este negativ, atunci controlul de constituționalitate încetează, iar prevederile normative contestate sunt considerate constituționale. Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci Curtea trebuie să procedeze la aplicarea testelor calității legii și proporționalității ingerințelor contestate (a se vedea HCC nr. 26 din 30 octombrie 2018, § 15).

Cu privire la incidența dreptului la libertatea conștiinței, Curtea observă că autorul sesizării consideră că posibilitatea persoanei de a renunța la numărul de identificare de stat este protejat de articolul 31 alin. (1) din Constituție [libertatea conștiinței], dacă renunțarea în discuție s-a bazat pe motive religioase. Având la bază această prezumpție, autorul sesizării consideră că în prezenta cauză legislatorul a omis să concilieze, pe de o parte, dreptul persoanei de a renunța la numărul de identificare, iar pe de altă parte, obligația subiectelor care trebuie să-și declare averea și interesele personale să-și depună declarația în formă electronică.

Curtea va interpreta articolul 31 alin. (1) din Constituție prin prisma jurisprudenței Curții Europene relative la articolul 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum o prevede articolul 4 din Constituție.

Curtea Europeană a reținut, în jurisprudența sa, că articolul 9 protejează sfera convingerilor personale și a credințelor religioase, așa-numitul forum internum. De asemenea, articolul 9 protejează acțiunile care sunt intim legate de aceste atitudini, cum ar fi procesiunile de cult, care reprezintă aspecte ale practicării unei religii sau a unei credințe într-o formă general recunoscută. Totuși, protejând această sferă personală, articolul 9 din Convenția Europeană nu garantează întotdeauna dreptul de a te comporta în sfera publică de o manieră dictată de o asemenea credință. Termenul de „practici” din articolul 9 nu acoperă orice act motivat sau influențat de o religie sau de o convingere. Atunci când acțiunile persoanelor nu exprimă, de fapt, o convingere, nu se poate considera că acestea sunt protejate, per se, de articolul 9 § 1 din Convenție, chiar dacă sunt motivate sau influențate de această convingere [Schilder v. Olanda (dec.), 16 octombrie 2012, § 18].

Curtea reține că prin instituirea obligației de a poseda un număr de identificare pentru depunerea declarațiilor electronice de avere și de interese personale nu are loc o ingerință în dreptul la libertatea conștiinței. Această obligație reprezintă o măsură legislativă generală aplicată într-un mod neutru, fără vreo legătură cu convingerile personale ale persoanei. Lipsa incidenței dreptului la libertatea conștiinței în contextul unor măsuri legislative generale și neutre a fost constatată și de către Curtea Europeană, în jurisprudența sa.

Astfel, în cazul Skugar și alții v. Rusia (dec.), 3 decembrie 2009, reclamanții s-au plâns în fața Curții Europene de faptul că li s-au atribuit numere fiscale împotriva voinței lor, de vreme ce, potrivit acestora, acceptarea unui astfel de număr era incompatibilă cu convingerile religioase împărtășite de ei și protejate de articolul 9 din Convenție. Cu privire la aceste susțineri, Curtea Europeană a menționat, în primul rând, că legislația generală aplicată în mod neutru, fără nicio legătură cu convingerile personale ale reclamantului, nu poate fi considerată, de principiu, o ingerință în drepturile garantate de articolul 9 din Convenție. De asemenea, Curtea Europeană a menționat că statul nu poate fi obligat să aibă în vedere, la conceperea și la punerea în aplicare a procedurilor sale interne, modul în care le poate interpreta fiecare cetățean, prin prisma convingerilor sale religioase. Faptul că există o pretinsă incompatibilitate între aranjamentele interne ale autorităților și convingerile reclamanților nu constituie decât un efect accidental al dispozițiilor legale care au o aplicabilitate generală și neutră.

Tot în Skugar și alții, Curtea Europeană a reținut că conținutul documentelor oficiale sau al bazelor de date nu poate depinde de dorințele persoanelor enumerate în acestea. Este evident că intrările dintr-o bază de date trebuie stabilite în baza aceluiași model, atât din motive tehnice, cât și din considerente juridice. Dacă persoanele ar putea să scoată sau să adauge informațiile pe care le doresc sau le consideră necorespunzătoare, în funcție de capriciile proprii, ar fi afectate uniformitatea necesară domeniului administrativ și filosofia sa fundamentală. În fine, Curtea Europeană a considerat că modul prin care statul și-a organizat baza de date privind impozitarea, care implică utilizarea numerelor fiscale, nu a constituit o ingerință în dreptul reclamanților la libertatea conștiinței, garantată de articolul 9 din Convenție.

Și peste ocean, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a reținut, în Bowen v. Roy, 476 U.S. 693 (1986), un caz în care părinții unei copile de doi ani s-au plâns că utilizarea unui număr de asigurare socială pentru identificarea fiicei lor i-ar „răpi acesteia sufletul” și i-ar încălca convingerile religioase, următoarele:

Având în vedere aceste aspecte, Curtea consideră că în prezenta cauză nu există o ingerință în dreptul la libertatea conștiinței, garantat de articolul 31 alin. (1) din Constituție. Constituția nu garantează un drept de a renunța la numărul de identificare și, prin urmare, sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate.

Se declară inadmisibilă sesizarea depusă de către dl Mihail Cotorobai, Avocat al Poporului (Ombudsman), pentru controlul constituționalității textului „subiectul declarării este obligat să depună declarația în formă electronică” de la articolul 7 alin. (1) și a textului „începând cu 1 ianuarie 2018, subiecții declarării vor fi obligați să-și depună declarațiile exclusiv în formă electronică” de la articolul 24 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.