3ra-417/24 — obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil
- Instanță
- Curtea Supremă de Justiție
- Obiect
- obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil
- Temei legal
- recurs vădit neîntemeiat
3ra-417/24 — obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil (Curtea Supremă de Justiție, 2025)
Î N C H E I E R E
cu privire la inadmisibilitatea recursului declarat de avocata Chirilenco
Svetlana în numele și interesele SRL „Cialcris”,
în cauza de contencios administrativ intentată la cererea de chemare în
judecată depusă de SRL „Cialcris” împotriva Primăriei com. Stăuceni, cu
privire la obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil,
împotriva deciziei din 21 februarie 2024 a Curții de Apel Chișinău
(Dosarul nr. 3ra-417/24
NR. PIGD 2-21030857-01-3ra-15052024)
Recursul este vădit neîntemeiat. Art. 246 alin. (2) lit. h) Cod administrativ.
Dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel nu constituie un temei de
casare a ei.
Judecătoria Chișinău, sediul Rîșcani, jud. I. Barbacaru
Curtea de Apel Chișinău, jud. V. Negru, E. Palanciuc, I. Dutca,
30 aprilie 2025
Textul corespunde originalului
Examinând în lipsa părților admisibilitatea recursului declarat de
avocata Chirilenco Svetlana în numele și interesele SRL „Cialcris”,
Curtea Supremă de Justiție, în completul compus din:
Stela Procopciuc, Președinte,
Diana Stănilă,
Ion Malanciuc, judecători,
constată următoarele:
ÎN FAPT
La 1 martie 2022, SRL „Cialcris” a înaintat acțiune împotriva Primăriei
comunei Stăuceni, solicitând obligarea acesteia la emiterea unui act
administrativ individual favorabil pentru prelungirea termenului de valabilitate
a autorizației de construire nr. 51 din 27 septembrie 2019, aferentă terenului cu
nr. cadastral xxxxx, cu suprafață de 0,1019 ha.
Prin cererea de concretizare depusă la 22 iulie 2021, SRL „Cialcris” a
reiterat solicitarea privind recunoașterea caracterului nelegal al refuzului și
obligarea autorității la emiterea actului administrativ individual favorabil,
solicitând suplimentar și emiterea unei ordonanțe provizorii prin care să fie
interzisă crearea de obstacole în exercitarea drepturilor dobândite în baza
contractului de arendă, până la soluționarea definitivă a cauzei.
În motivarea acțiunii, compania reclamantă a invocat că, prin Decizia
Consiliului comunei Stăuceni nr. 7/35 din 11 iulie 2009, s-a aprobat organizarea
unei licitații publice pentru arenda unor terenuri, inclusiv a celui menționat, iar
în urma licitației desfășurate la 14 aprilie 2010, SRL „Cialcris” a fost desemnată
câștigătoare. La 1 iunie 2010 a fost încheiat contractul de arendă pentru o durată
de 50 de ani, vizând edificarea unor obiective de menire socială și comercială.
Contractul a fost înregistrat la ASP la 11 iunie 2010, în temeiul acestuia fiind
emisă autorizația de construcție nr. 25 din 9 iulie 2010.
Ulterior, la 2 aprilie 2019, a fost înregistrat avizul tehnic nr. 48 din 21
martie 2019, care atestă executarea în proporție de 16% a lucrărilor autorizate.
Pe acest temei, la 27 septembrie 2019, a fost emisă o nouă autorizație de
construcție, nr. 51.
În contextul instituirii stării de urgență la nivel național, activitatea
economică a fost sistată, iar la 18 octombrie 2020, SRL „Cialcris” a solicitat
prelungirea termenului de începere și executare a lucrărilor. În lipsa unui
răspuns, a reiterat cererea la 21 decembrie 2020.
La 11 ianuarie 2021, Primăria a transmis răspunsul privind refuzul nr.
02/1-24/947 din 15 octombrie 2020, invocând expirarea termenului prevăzut în
1
autorizație și lipsa calității de proprietar al terenului, în temeiul art. 12 alin. (5¹)
din Legea nr. 163/2010.
La 14 ianuarie 2021, reclamanta a transmis cerere prealabilă de revocare
a refuzului, respinsă prin scrisoarea Primăriei nr. 02/1-24/131 din 2 februarie
Aceasta a fost calificată drept act administrativ individual nelegal, emis
cu ignorarea drepturilor contractuale și a cadrului legal privind autorizarea
construcțiilor.
Reclamanta a arătat că blocajele în exercitarea drepturilor au fost generate
și de o petiție colectivă a locuitorilor comunei Stăuceni, ce a condus la
suspendarea lucrărilor și inițierea unei anchete, clasată prin ordonanța
Procuraturii Anticorupție din 24 noiembrie 2011. A fost invocată Dispoziția
primarului nr. 103-b din 26 aprilie 2011, prin care s-a permis amenajarea unei
zone verzi adiacente, cu interdicția de a efectua lucrări de construcție fără
autorizație.
SRL „Cialcris” a subliniat că, în temeiul art. 15 alin. (3) și (5) din Legea
nr. 163/2010, termenul de începere a lucrărilor putea fi prelungit în cazuri
justificate, în funcție de volumul lucrărilor executate. În plus, Codul civil obligă
autoritatea contractantă să nu creeze impedimente în utilizarea terenului.
POZIȚIA PRIMEI INSTANȚE
Prin hotărârea din 10 aprilie 2023 a Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani,
s-a respins ca neîntemeiată acțiunea înaintată de SRL „Cialcris” împotriva
Primăriei com. Stăuceni cu privire la obligarea emiterii actului administrativ
individual favorabil.
EXERCITAREA CĂII DE ATAC ÎN ORDINE DE APEL
La 13 aprilie 2023, avocata Chirilenco Svetlana în interesele SRL
„Cialcris”, a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, solicitând
admiterea cererii de apel, casarea integrală a hotărârii și emiterea unei hotărâri
noi prin care acțiunea să fie admisă integral.
POZIȚIA INSTANȚEI DE APEL
Prin decizia din 21 februarie 2024 a Curții de Apel Chișinău, s-a respins
apelul declarat de SRL „Cialcris” împotriva hotărârii din 10 aprilie 2023 a
Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani.
În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că refuzul autorității pârâte
de a prelungi autorizația de construcție este conform prevederilor legale, iar
acțiunea formulată de reclamantă este nefondată.
2
Instanța a constatat că, la momentul depunerii cererii de prelungire,
termenul de începere a lucrărilor prevăzut în autorizația de construire nr. 51 din
27 septembrie 2019 era deja expirat, iar potrivit art. 15 alin. (2) și (3) din Legea
nr. 163/2010, autorizația își pierde valabilitatea dacă lucrările nu sunt începute
în termenul indicat. De asemenea, s-a reținut că cererea reclamantei nu viza
exclusiv prelungirea termenului, ci presupunea, în esență, emiterea unei noi
autorizații de construire.
Instanța a subliniat că, deși SRL „Cialcris” deține un contract de arendă
valabil, acest contract nu generează un drept real asupra terenului și nu poate
substitui cerința expresă a legii privind dreptul de proprietate, necesar pentru
emiterea unei autorizații noi.
Totodată, instanța de apel a constatat că autorizația de construire nr. 51
conținea un termen clar de începere a lucrărilor, 6 luni de la data emiterii, iar
nerespectarea acestui termen atrage, de drept, pierderea valabilității autorizației.
În aceste condiții, instanța a apreciat că refuzul autorității pârâte a fost
justificat, fiind conform cu prevederile legii, iar acțiunea reclamantei nu poate
fi admisă, întrucât nu există un temei legal pentru prelungirea autorizației de
construire după expirarea valabilității acesteia.
EXERCITAREA CĂII DE ATAC ÎN ORDINE DE RECURS
La 8 mai 2024, avocata Chirilenco Svetlana în numele și interesele SRL
„Cialcris”, a declarat recurs împotriva deciziei din 21 februarie 2024 a Curții de
Apel Chișinău, solicitând casarea deciziei și a hotărârii, cu pronunțarea unei noi
decizii de admitere a acțiunii.
ARGUMENTELE RECURSULUI
În motivarea recursului, SRL „Cialcris” a invocat că instanțele de fond și
de apel au interpretat în mod eronat cadrul legal aplicabil raportului juridic
dedus judecății, ignorând dispozițiile relevante din Codul civil, Legea nr.
163/2010 și Codul administrativ, precum și natura juridică și efectele
contractului de arendă încheiat anterior intrării în vigoare a noii reglementări.
În context, a susținut, în esență, că refuzul autorității publice de a prelungi
termenul autorizației de construire nr. 51 din 27 septembrie 2019 este
nejustificat și nelegal, deoarece dreptul său de a utiliza terenul pentru edificarea
obiectivului de menire social-comercială derivă dintr-un contract de arendă
valabil încheiat la data de 1 iunie 2010, în urma unei licitații publice, pentru o
perioadă de 50 de ani. Recurenta a subliniat că acest contract, încheiat anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 163/2010, i-a conferit dreptul legitim de a obține
autorizațiile necesare pentru realizarea construcției, și acest drept nu poate fi
anulat prin aplicarea retroactivă a normelor legii noi.
3
A indicat că lucrările de construcție au fost începute în termen, în baza
autorizației din 27 septembrie 2019, iar acest fapt este dovedit de avizul tehnic
nr. 48 din 21 martie 2019, care atestă un grad de executare de 16% din volumul
total al lucrărilor. În acest sens, a invocat art. 15 alin. (6) din Legea nr. 163/2010,
potrivit căruia autorizația de construire își păstrează valabilitatea pe întreaga
durată de executare a lucrărilor începute în termen.
Recurenta a susținut că autoritatea publică nu doar că a refuzat în mod
formal și nemotivat prelungirea termenului autorizației, dar a și împiedicat în
mod activ realizarea obiectivului contractual, prin lipsa de reacție la cererile
adresate, prin ignorarea contextului stării de urgență declarate la nivel național,
precum și prin crearea unor obstacole administrative nejustificate, cum ar fi
emiterea unei dispoziții care condiționa executarea lucrărilor de obținerea unei
noi autorizații, în ciuda faptului că lucrările erau deja în desfășurare.
A invocat și faptul că, ulterior, autoritatea a schimbat în mod unilateral
destinația terenului, din „teren sub construcție” în „parc amenajat” prin Decizia
Consiliului com. Stăuceni nr. 1/30 din 29 ianuarie 2021, ceea ce afectează direct
dreptul său contractual. În opinia recurentei, această măsură nu poate avea efect
retroactiv și nu poate lipsi de efecte juridice un contract de arendă valabil și
opozabil, în temeiul căruia autorizația de construcție fusese deja emisă.
A mai arătat că instanțele de fond au ignorat și prevederile contractului
de arendă care obligă arendatorul să nu împiedice exercitarea dreptului de
folosință și să colaboreze în vederea realizării scopului pentru care terenul a fost
transmis, respectiv construirea unor obiective de interes social și comercial.
Refuzul de prelungire a autorizației și lipsa de reacție din partea autorității
echivalează cu o încălcare a acestor obligații și constituie o formă de îmbogățire
fără justă cauză din partea autorității, care a încasat plata chiriei fără ca terenul
să poată fi utilizat potrivit destinației.
LEGISLAȚIA RELEVANTĂ
Art. 244 alin. (1) Cod administrativ prevede următoarele:
„(1) Hotărârile curții de apel ca instanța de fond, precum și deciziile instanței de apel
pot fi contestate cu recurs.”
Art. 245 Cod administrativ relevă că:
„Recursul se depune la Curtea Supremă de Justiție în termen de două luni de la
pronunțarea hotărârii sau a deciziei motivate, dacă legea nu stabilește un alt termen.”
Art. 2451 din Codul administrativ prevede că:
„(1) Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea sau decizia contestată
este contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție; b) prin admiterea
recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curții Supreme de Justiție; c)
4
hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; d) hotărârea
sau decizia este arbitrară sau se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă
a probelor; e) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv; f) instanța nu a fost compusă
potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.
(2) Temeiurile menționate la alin.(1) lit. c) și d) pot fi invocate în recurs doar dacă au
fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanța de apel.
(3) Aprecierea probelor dată de prima instanță și instanța de apel este obligatorie pentru
instanța de recurs, cu excepția cazului în care se invocă temeiul de la alin.(1) lit. d) sau a
cazului în care Curtea Supremă de Justiție examinează cauza după trimitere la rejudecare. La
examinarea recursului într-o cauză care a fost trimisă anterior la rejudecare pot fi prezentate
probe noi dacă acestea au fost restituite nejustificat sau nu au fost reclamate de către instanța
de judecată contrar prezentului cod.”
Art. 246 alin. (1) și (2) lit. h) Codul administrativ prevede că:
„(1) Curtea Supremă de Justiție examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs.
Dacă recursul este inadmisibil, completul din 3 judecători adoptă o încheiere irevocabilă.
Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele cauzei, motivele
și temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a Curții Supreme de Justiție și
se comunică părților.
Alineatul (2) al aceluiași articol statuează la lit. h) că, recursul se declară inadmisibil în
special când recursul este vădit neîntemeiat.”
MOTIVAREA INSTANȚEI
Referitor la termenul de declarare a recursului, Completul de judecată
atestă că decizia integrală a fost notificată reprezentantei companiei recurente,
în mod electronic, la 15 aprilie 2024 (f.d.59, vol. II), astfel că recursul a fost
declarat cu respectarea prevederilor art. 245 din Codul administrativ.
Din analiza prevederilor legale reținute supra, rezultă că admisibilitatea/
inadmisibilitatea recursului urmează să însușească în condițiile Codului
administrativ exercitarea efectivă a unui control de legalitate veritabil bazat pe
temeiuri concludente și serioase. Astfel, normele citate oferă un drept exclusiv
al instanței de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare
suficient de serioasă.
În această ordine de idei, Completul de judecată al Curții Supreme de
Justiție reține că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv
al recursului, dar și cerința de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor
veritabile și esențiale încălcări de drept procedural și material capabile să
răstoarne deciziile instanței de apel contestate sau, după caz, hotărârile Curții
de Apel ca primă instanță într-o eventuală examinare în fond și invocare ex
officio a erorilor de drept.
Completul Curții Supreme de Justiție notează că pentru a trece testul de
admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conțină o motivare convingătoare și
5
întemeiată în condițiile nominalizate mai sus. În consecutivitate, motivarea
cererii de recurs în circumstanțele expuse se referă la formalitățile pe care
trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului și filtrului de
admisibilitate.
Instanța de recurs atestă că motivele de casare, invocate în recurs, nu
relevă temeiuri justificate care să convingă că există o aparență privind
interpretarea contrară a legii și aplicarea eronată a normelor de drept material
sau procedural sau că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit
nerezonabilă a probelor, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei
recurată.
Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție menționează că
recursul depus conține obiecții de fapt și de drept similare celor expuse în
cererea de chemare în judecată, care au fost analizate de către Curtea de Apel,
fiind apreciate în mod corespunzător. În consecință, nu există aparența unei
încălcări a dreptului recurentului la soluționarea tuturor argumentelor cu privire
la judecarea cauzei în prima instanță, în modul în care este garantat de art. 6 §
1 al Convenției.
Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează faptul că
dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul
arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia
hotărârii/deciziei și care se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din
Codul administrativ.
Nu este suficientă simpla expunere a circumstanțelor faptice ale cauzei,
fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de netemeinicie pe
care se bazează, precum și dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu
doar exprimarea nemulțumirii față de actul de dispoziție pronunțat în apel, ci
expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța
a pronunțat o hotărâre neîntemeiată.
Recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, ci
implică determinarea greșelilor imputate Curții de Apel și o minimă
argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se
bazează aceste critici. Simpla trimitere la un text de lege, fără explicarea
pretinsei interpretări și/sau aplicări eronate a prevederilor legale de către Curtea
de Apel, nu echivalează cu un argument. Dacă ar proceda la examinarea unei
asemenea pretins argument, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție
s-ar substitui autorului recursului, fapt care ar echivala cu un control efectuat
din oficiu.
Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție accentuează că
admisibilitatea recursului trebuie privită și în contextul rolului și funcției legale
a instanței judecătorești supreme care constă, în special, în asigurarea și
6
interpretarea uniformă a legilor la examinarea cauzelor de contencios
administrativ. Astfel, motivarea oricărei cereri de recurs trebuie să țină cont
pentru a trece filtrul de admisibilitate și a avea succes, de aceste însușiri de ordin
legal fundamental.
În acest sens, CtEDO în jurisprudența sa constantă statuează că dreptul
de acces la instanțe nu este absolut. Există limitări implicit admise [Golder
împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 230].
Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât
prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură
în această privință de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei,
pct. 85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât
pentru un apel (Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 45).
Curtea a mai reiterat că modul de aplicare a articolului 6 procedurilor în
fața instanțelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale
procedurilor respective, urmând de ținut cont de totalitatea procedurilor în
sistemul de drept național și de rolul instanțelor ierarhic superioare în acest
sistem. (Botten v. Norway, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996-1, p.
141, § 39). La fel, conform jurisprudenței CtEDO, procedurile cu privire la
admisibilitatea căii de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept,
și nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (a se vedea
Helmers c. Suediei 09 octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).
Din aceste motive, în conformitate cu art. 230 și art. 246 alin.(2) lit. h)
din Codul administrativ,
COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI,
Declară ca inadmisibil recursul depus avocata Chirilenco Svetlana în
numele și interesele SRL „Cialcris”.
Încheierea este irevocabilă.
Președinte Stela Procopciuc
Judecători Diana Stănilă
Ion Malanciuc
7