2ra-389/22 — obligarea retribuirii muncii suplimentare și de noapte

2ra-389/22 — obligarea retribuirii muncii suplimentare și de noapte (Curtea Supremă de Justiție, 2022)

Dosarul nr. 2ra-389/2022

2-21065976-01-2ra-05042022

prima instanță: Judecătoria Soroca, sediul Central (jud: V. Belous)

instanța de apel: Curtea de Apel Bălți (jud: St. Procopciuc, E. Grumeza, N. Chircu)

D E C I Z I E

05 octombrie 2022 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

lărgit al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele ședinței, judecătorul Svetlana Filincova

judecătorii Maria Ghervas

Dumitru Mardari

Victor Burduh

Galina Stratulat

examinând recursul declarat de Penitenciarul nr. 6-Soroca,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Voinițchi Eduard

împotriva Penitenciarului nr. 6-Soroca cu privire la obligarea retribuirii muncii

suplimentare și de noapte,

împotriva deciziei din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel Bălți,

c o n s t a t ă :

La 05 mai 2021 Voinițchi Eduard s-a adresat în instanță cu cerere de chemare

în judecată împotriva Penitenciarului nr. 6 Soroca privind obligarea retribuirii

muncii suplimentare și de noapte.

În motivarea acțiunii a indicat că a activat în cadrul Penitenciarului nr.6

Soroca în perioada 10 aprilie 2009 – 30 martie 2020.

A menționat că pe tot parcursul activității sale, salariul achitat era același,

indiferent dacă lucra pe timp de zi sau pe timp de noapte, ori peste programul

normal de muncă, angajatorul niciodată nu i-a achitat orele de noapte.

Reclamantul a mai specificat că, în corespundere cu extrasul din tabelele de

evidență a timpului de muncă: în anul 2018 a activat 201 ore suplimentare; în anul

2019 - 250 ore suplimentare, în anul 2020 - 16 ore suplimentare.

Astfel că angajatorul urma să-i achite următoarele ore suplimentare:

-în 2018 - 39 ore în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite

salariatului pe unitate de timp și 162 ore cel puțin în mărime dublă;

-în 2019 - 58 ore în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite

salariatului pe unitate de timp și 192 ore cel puțin în mărime dublă;

-în 2020 - 4 ore în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite salariatului

pe unitate de timp și 12 ore cel puțin în mărime dublă.

A învederat că potrivit extrasului din tabelul de evidență a timpului de muncă,

a prestat munca de noapte, după cum urmează: -în anul 2018 - 536 ore muncă de

noapte;

1

-în anul 2019 - 720 ore muncă de noapte; -în anul 2020 - 88 ore muncă de

noapte.

Astfel, a indicat reclamantul că din informația primită de la angajații

Penitenciarului nr.6 Soroca, la momentul de față acestora li se achită orele de

noapte conform art.159 din Codul muncii, ceea ce generează o situație de

discriminare.

În acest sens, la 18 ianuarie 2021 s-a adresat la Penitenciarul nr.6 Soroca cu

un demers prin care a solicitat achitarea orelor suplimentare și de noapte, însă

potrivit răspunsului nr.3/V-22/21 din 10 februarie 2021, cerințele sale au fost

refuzate.

Totodată consideră că drepturile sale ca angajat au fost grav încălcate prin

neachitarea muncii suplimentare și de noapte.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.7, 8, 9, 95, 103, 104, 157,

159 din Codul muncii, art. 58 din Legea cu privire la sistemul administrației

penitenciare, contractul privind îndeplinirea serviciului în cadrul sistemului

penitenciar nr. 62 din 13 decembrie 2010.

A solicitat, Voinițchi Eduard, obligarea pârâtului la achitarea orelor de muncă

suplimentare: în 2018 - 39 ore în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite

salariatului pe unitate de timp și 162 ore cel puțin în mărime dublă; în 2019 - 58

ore în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite salariatului pe unitate de

timp și 192 ore cel puțin în mărime dublă; în 2020 - 4 ore în mărime de cel puțin

1,5 salarii de bază stabilite salariatului pe unitate de timp și 12 ore cel puțin în

mărime dublă. Obligarea pârâtului la achitarea orelor de noapte în anul 2018 - 536

ore muncă de noapte; în anul 2019 - 720 ore muncă de noapte; în anul 2020 - 88

ore muncă de noapte și compensarea cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea din 10 septembrie 2021 a Judecătoriei Soroca, sediul Central s-

a admis cerere de chemare în judecată depusă de Voinițchi Eduard împotriva

Penitenciarului nr. 6-Soroca cu privire la obligarea retribuirii muncii suplimentare

și de noapte. S-a obligat Penitenciarul nr. 6 Soroca să achite în beneficiul lui

Voinițchi Eduard orele de muncă suplimentară după cum urmează: în 2018 - 39 ore

în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite salariatului pe unitate de timp și

162 ore cel puțin în mărime dublă; în 2019 - 58 ore în mărime de cel puțin 1,5

salarii de bază stabilite salariatului pe unitate de timp și 192 ore cel puțin în

mărime dublă; în 2020 - 4 ore în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite

salariatului pe unitate de timp și 12 ore cel puțin în mărime dublă.

S-a obligat Penitenciarul nr. 6 Soroca să achite în beneficiul lui Voinițchi

Eduard salariul pentru orele de noapte lucrate: în anul 2018 - 536 ore muncă de

noapte; în anul 2019 - 720 ore muncă de noapte; în anul 2020 - 88 ore muncă de

noapte.

Totodată s-a dispus încasarea de Penitenciarul nr.6 Soroca în beneficiul lui

Voinițchi Eduard cheltuielile de judecată pentru asistența juridică în mărime de

4000 de lei.

Invocând netemeinicia hotărârii primei instanțe, la 05 octombrie 2021,

Penitenciarul nr.6 Soroca, a contestat cu apel hotărârea instanței de fond, solicitând

casarea acesteia, cu pronunțarea unei noi hotărâri privind respingerea acțiunii.

Prin decizia din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel Bălți, s-a respins apelul

declarat de Penitenciarul nr.6 Soroca și s-a menținut hotărârea din 10 septembrie

2021 a Judecătoriei Soroca, sediul Central, emisă în cauza civilă la cererea de

chemare în judecată formulată de Voinițchi Eduard împotriva Penitenciarului nr. 6

2

Soroca privind obligarea retribuirii muncii suplimentare și de noapte. S-a încasat

de la Penitenciarul nr. 6 Soroca în beneficiul lui Voinițchi Eduard suma de 1 000

de lei cu titlu de cheltuieli de asistența juridică pentru instanța de apel.

Pentru a decide astfel, prin prisma art. 45, 49 alin. (1) lit. l), 95, 98 alin. 4),

103, 104 alin. (7), 157 alin. (1), 159, 354 din Codul Muncii, art. 58 alin. (1), (2) și

(5) din Legea cu privire la sistemul administrației penitenciare nr. 300 din 21

decembrie 2017, în coroborare cu actele cauzei, Colegiul a constatat că instanța de

fond just a concluzionat asupra temeiniciei acțiunii înaintate de Voinițchi Eduard,

or, din actele cauzei se constată indubitabil că în perioada ianuarie 2018 - martie

2020 Voinițchi Eduard a fost antrenat la muncă suplimentară prestată în afara

duratei normale a timpului de muncă, precum și la muncă pe timp de noapte.

La caz, Colegiul a reiterat poziția instanței de fond, referitor la faptul că

apelantul/pârâtul Penitenciarul nr.6 Soroca nu a prezentat instanței probe pertinente

și concludente în corespundere cu prevederile art. 118 alin. (1), art. 121 și art. 122

alin. (1) Cod de procedură civilă, din care s-ar deduce cert că lui Voinițchi Eduard

i-a fost achitat salariul pentru munca suplimentară și pentru munca prestată pe timp

de noapte. Or, din informația privind plățile salariale anexate la f.d.9-11, nu se

deduce acest fapt, din care considerente instanța de apel a relevat că Penitenciarul

nr.6 Soroca întemeiat a fost obligat să achite lui Voinițchi Eduard pentru perioada

sus menționată orele de muncă suplimentare și cele efectuate pe timp de noapte.

Mai mult, instanța de apel a menționat că, lui Voinițchi Eduard nu-i poate fi

imputat faptul că nu au fost emise ordine de atragere la munca suplimentară, or,

obligația de a emite ordine îi aparține angajatorului, prin urmare, această omisiune

îi este imputabilă administrației Penitenciarului nr. 6 Soroca, iar neemiterea

acestora nu scutește angajatorul de plata orelor de muncă executate efectiv de

angajat.

Colegiul a menționat că, instanța de fond just a admis acțiunea, a determinat

corect raportul juridic dedus judecății, circumstanțele importante pentru

soluționarea pricinii au fost stabilite și elucidate pe deplin, probelor prezentate a

dat apreciere completă, obiectivă și sub toate aspectele, iar hotărârea este legală și

întemeiată, adoptată cu respectarea drepturilor și intereselor legale a participanților

la proces.

La caz, instanța de apel a respins toate argumentele și afirmațiile invocate, ca

fiind lipsite de substanță obiectivă și suport juridic.

La 10 februarie 2022, Penitenciarul nr. 6-Soroca, prin trimitere poștală, a

declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei instanței de apel și hotărârii

primei instanțe cu adoptarea unei noi hotărâri de respingere integrală a acțiunii.

În motivarea recursului s-a indicat că instanțele de judecată ierarhic inferioare

la examinarea cauzei au încălcat esențial și au aplicat eronat normele de drept

procedural și material, ceea ce a dus la adoptarea unei soluții neîntemeiate.

Totodată, s-au invocat aceleași argumente și circumstanțe factologice care au

fost invocate pe parcursul examinării cauzei în instanțele ierarhic inferioare.

În contextul prevederilor art. 434 alin. (1) Cod de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale,

dacă legea nu prevede altfel.

Curtea de Apel Chișinău a pronunțat decizia contestată la 14 decembrie 2021

și a expediat-o participanților la proces la 12 ianuarie 2022 (f.d. 124), care,

conform informației de pe avizul de recepție a corespondenței, a fost recepționată

3

de Penitenciarul nr. 6-Soroca la data de 18 ianuarie 2022, astfel, recursul declarat

la data de 10 februarie 2022, este în termen.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, după

parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității

recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea

despre necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data

primirii acesteia.

Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor

invocate în recurs și face un raport verbal în fața completului de judecată instituit

în conformitate cu alin. (2).

Prin prisma art. 439 alin. (2) din Codul de procedură civilă, la 05 aprilie 2022

instanța de recurs a comunicat intimatului recursul, informând despre necesitatea

depunerii referinței.

Astfel, la 24 mai 2022, Voinițchi Eduard, reprezentat de avocatul Ocerednîi

Roman, a depus referință, prin care a solicitat declararea recursului inadmisibil.

În conformitate cu art. 441 Cod de procedură civilă, în cazul în care recursul

este considerat admisibil, un complet din 5 judecători examinează fondul

recursului.

Prin încheierea din 27 iulie 2022 a Curții Supreme de Justiție completul din 3

judecători a considerat recursul admisibil și a decis examinarea acestuia în fond de

un complet din 5 judecători.

În conformitate cu art. 442 alin. (1) Cod de procedură civilă, judecând

recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanța verifică, în limitele

invocate în recurs și în baza referinței depuse de către intimat, legalitatea hotărârii

atacate, fără a administra noi dovezi.

În conformitate cu art. 444 Cod de procedură civilă, recursul se examinează

fără înștiințarea participanților la proces.

Studiind materialele dosarului, Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție consideră necesar de a admite

recursul, de a casa decizia instanței de apel și a restitui cauza spre rejudecare în

instanța de apel din considerentele ce urmează.

În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. c) Codul de procedură civilă, instanța,

după ce judecă recursul, este în drept să admită recursul, să caseze integral decizia

instanței de apel și să trimită cauza spre rejudecare în instanța de apel în toate

cazurile în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanța de recurs.

Colegiul judiciar consideră necesar să menționeze că nu va formula un

răspuns detaliat pentru fiecare argument al recurentei, ci va analiza doar motivele

decisive pentru soluționarea prezentei cauze (a se vedea cauza Garda Ruiz vs

Spania (Marea Cameră), 21 ianuarie 1999, parag. 26; Moreira Ferreira vs

Portugalia (nr. 2) (Marea Cameră); 11 iulie 2017, parag. 84, 98).

În vederea respectării articolului 432 alin. (5) din Codul de procedură civilă,

Colegiul lărgit nu a identificat niciun indiciu care, la prima vedere, ar putea ridica

probleme de drept specificate la alin. (3) din articolul citat. Mai mult, recurentul nu

a prezentat obiecții în privința acestui aspect procedural.

Esența articolelor 432 și 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă oferă

instanței de recurs competența de a efectua un control al legalității deciziei atacate,

nu și a temeiniciei acesteia. Astfel, se vor reține circumstanțele de fapt, privite în

ansamblu, care au fost prezentate de părți și stabilite de instanțele de judecată în

4

fazele procesual anterioare, cu excepția situației în care constatările lor pot fi

considerate arbitrare sau vădit nerezonabile.

În conformitate cu art. 432 alin. (4) Cod de procedură civilă, săvârșirea altor

încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului

doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea

greșită a cauzei sau în cazul în care instanța de recurs consideră că aprecierea

probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile

comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În conformitate cu art. 118 alin. (3) Cod de procedură civilă, circumstanțele

care au importanță pentru soluționarea justă a cauzei sunt determinate definitiv de

instanța judecătorească pornind de la pretențiile și obiecțiile părților și ale altor

participanți la proces, precum și de la normele de drept material și procedural ce

urmează a fi aplicate.

Art. 239 Cod de procedură civilă, statuează că hotărârea judecătorească

trebuie să fie legală și întemeiată. Instanța își întemeiază hotărârea numai pe

circumstanțele constatate nemijlocit de instanța și pe probele cercetate în ședință de

judecată.

În sensul art. 240 alin. (3) Cod de procedură civilă, instanța judecătorească

adoptă hotărârea în limitele pretențiilor înaintate de reclamant.

În conformitate cu art. 373 alin. (1), (2), (5) Cod de procedură civilă, instanța

de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale referințelor și obiecțiilor înaintate,

legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în ceea ce privește constatarea

circumstanțelor de fapt și aplicarea legii în primă instanță. În limitele apelului,

instanța de apel verifică circumstanțele și raporturile juridice stabilite în hotărârea

primei instanțe, precum și cele care nu au fost stabilite, dar care au importanță

pentru soluționarea cauzei, apreciază probele din dosar și cele prezentate

suplimentar în instanță de apel de către participanții la proces. Instanța de apel este

obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în apel.

În debut, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al

Curții Supreme de Justiție consideră necesar a menționa că instanța de apel

adoptând soluția pe caz, nu a verificat circumstanțele și raporturile juridice stabilite

în hotărârea primei instanțe, nu a elucidat toate circumstanțele esențiale ale cauzei,

ceea ce a dus la adoptarea unei soluții premature, prin ce se impune casarea

deciziei cu trimiterea acesteia spre rejudecare în instanța de apel.

Din recursul declarat rezultă că recurentul își exprimă dezacordul cu soluția

adoptată de către instanțele de judecată, invocând că concluziile instanțelor sunt în

contradicție cu materialele cauzei, precum și contradictorii, mai mult fără a se

expune asupra tuturor argumentelor din apel.

Astfel, Colegiul învederează că înaintând acțiune în instanță împotriva

Penitenciarului nr. 6 Soroca, Voinițchi Eduard, a solicitat achitarea orelor de

muncă suplimentare: în 2018 - 39 ore în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază

stabilite salariatului pe unitate de timp și 162 ore cel puțin în mărime dublă; în

2019 - 58 ore în mărime de cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite salariatului pe

unitate de timp și 192 ore cel puțin în mărime dublă; în 2020 - 4 ore în mărime de

cel puțin 1,5 salarii de bază stabilite salariatului pe unitate de timp și 12 ore cel

puțin în mărime dublă. Obligarea pârâtului la achitarea orelor de noapte în anul

2018 - 536 ore muncă de noapte; în anul 2019 - 720 ore muncă de noapte; în anul

2020 - 88 ore muncă de noapte și compensarea cheltuielilor de judecată.

5

Or, instanțele de judecată examinând cauza au concluzionat în vederea

admiterii acțiunii, motivându-și soluția prin faptul că, din actele cauzei se constată

indubitabil că în perioada ianuarie 2018 - martie 2020 Voinițchi Eduard a fost

antrenat la muncă suplimentară prestată în afara duratei normale a timpului de

muncă, precum și la muncă pe timp de noapte. Totodată au indicat că prin prisma

art. 118 alin. (1), art. 121 și art. 122 alin. (1) Cod de procedură civilă, Penitenciarul

nr.6 Soroca nu a prezentat instanței probe pertinente și concludente din care s-ar

deduce cert că lui Voinițchi Eduard i-a fost achitat salariul pentru munca

suplimentară și pentru munca prestată pe timp de noapte.

În speță, Colegiul învederează că din suportul probator prezent la materialele

cauzei rezultă că, prin contractul privind îndeplinirea serviciului în cadrul

sistemului penitenciar nr. 62 din 13 decembrie 2010, Voinițchi Eduard a fost

angajat la Penitenciarul nr. 6 în funcția de santinelă a serviciului pază și escortă.

Potrivit pct. 7 din contract, pentru colaboratorii sistemului penitenciar se

stabilește ziua de muncă nenormată cu o durată totală a săptămânii de muncă de

lucru de 40 de ore.

Ulterior, la 16 martie 2020, Voinițchi Eduard a înaintat către directorul

interimar al Penitenciarului nr. 6 Soroca raportul privind demisionarea din cadrul

sistemului administrației penitenciare în legătură cu împlinirea vechimii în serviciu

ce acordă funcționarilor publici cu statut special dreptul la pensie, începând cu data

de 31 martie 2020.

Prin ordinul directorului interimar al Penitenciarului nr. 6 Soroca nr. 249ef

din 17 martie 2020, în temeiul art. 82 pct. 2 din Legea cu privire la sistemul

administrației penitenciare nr. 300 din 21 decembrie 2017 și pct. 14 al

Regulamentului de organizare și funcționare al Penitenciarului nr. 6-Soroca,

aprobat prin ordinul Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 9 din 16 mai

2018, s-a dispus încetarea relațiilor de muncă cu Voinițchi Eduard, agent-șef de

justiție, începând cu data de 31 martie 2020, în legătură cu împlinirea vechimii în

serviciu ce acordă funcționarilor publici cu statut special dreptul la pensie, din

funcția de agent principal al secției pază și escortă a Penitenciarului nr. 6-Soroca al

Administrației Naționale a Penitenciarelor.

La 18 ianuarie 2021, Voinițchi Eduard, s-a adresat la Penitenciarul nr.6

Soroca cu un demers prin care a solicitat achitarea orelor suplimentare și de

noapte, însă potrivit răspunsului nr.3/V-22/21 din 10 februarie 2021, cerințele sale

au fost refuzate.

Totodată, se reține că, i s-a comunicat lui Voinițchi Eduard că pentru achitarea

timpului de muncă suplimentar, conform ordinului emis de Ministerul Justiției nr.

321 din 01 septembrie 2020, este necesar ca atragerea la muncă suplimentară să fi

fost efectuată în baza unui ordin, informându-l că în secția financiară a

Penitenciarului nr.6 Soroca nu există ordine care să ateste că Voinițchi Eduard, a

fost atras la muncă suplimentară.

Subsecvent, în corespundere cu extrasul din tabelele de evidență a timpului de

muncă efectuată de Voinițchi Eduard se constată numărul de zile și ore în care

acesta a fost implicat în serviciu în perioada anilor 2018-2020.

Așadar, conform art. 49 alin. (1) lit. l) Codul muncii, conținutul contractului

individual de muncă este determinat prin acordul părților, ținîndu-se cont de

prevederile legislației în vigoare, și include, regimul de muncă și de odihnă,

inclusiv durata zilei și a săptămînii de muncă a salariatului.

6

Conform art. 95 Codul muncii, timpul de muncă reprezintă timpul pe care

salariatul, în conformitate cu regulamentul intern al unității, cu contractul

individual și cu cel colectiv de muncă, îl folosește pentru îndeplinirea obligațiilor

de muncă.

Durata normală a timpului de muncă al salariaților din unități nu poate depăși

40 de ore pe săptămînă.

În situații excepționale legate de declararea stării de urgență, de asediu și de

război sau de declararea stării de urgență în sănătate publică, autoritățile

competente de gestionarea stării respective pot prevedea pentru unele categorii de

salariați o altă durată a timpului de muncă.

Conform art. 85 alin. (1), (2) și (5) din Legea cu privire la sistemul

administrației penitenciare nr. 300 din 21 decembrie 2017, durata normală a

timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămînă.

Programul de muncă al personalului din serviciile a căror activitate impune

prezența în serviciu mai mult de 8 ore se stabilește de către conducătorii

subdiviziunilor respective, în funcție de necesitățile operative, asigurîndu-se

respectarea duratei timpului de muncă săptămînal prevăzut la alin.(1).

Remunerarea muncii prestate peste durata normală a timpului de muncă se

reglementează în conformitate cu Codul muncii.

În temeiul art. 98 alin. (4) Codul muncii, tipul săptămînii de lucru, regimul de

muncă – durata programului de muncă (al schimbului), timpul începerii și

terminării lucrului, întreruperile, alternarea zilelor lucrătoare și nelucrătoare – se

stabilesc prin regulamentul intern al unității și prin contractul colectiv și/sau prin

contractele individuale de muncă.

Conform art. 103 alin. (1) Codul muncii, consideră muncă de noapte munca

prestată între orele 22.00 și 6.00.

Potrivit art. 104 alin. (7) din Codul muncii, atragerea la muncă suplimentară

se efectuează în baza ordinului (dispoziției, deciziei, hotărîrii) motivat al

angajatorului, care se aduce la cunoștința salariaților respectivi sub semnătură.

Conform art. 159 Codul Muncii, pentru munca prestată în program de noapte

se stabilește un adaos în mărime de cel puțin 0,5 din salariul de bază pe unitate de

timp stabilit salariatului.

Mai mult, art. 100 alin. (5) Codul muncii, stabilește că, durata zilnică maximă

a timpului de muncă nu poate depăși 10 ore în limitele duratei normale a timpului

de muncă de 40 de ore pe săptămână.

Art. 1001 alin. (8) din Codul muncii, indică că, formulele flexibile de muncă

se aplică fără a aduce atingere prevederilor art.100.

Reieșind din normele enunțate, este cert faptul că între părțile în litigiu a

existat un raport juridic de muncă, însă nu se poate deduce sigur dacă Voinițchi

Eduard a prestat muncă suplimentară și pe timp de noapte, și dacă i-a fost achitat

salariul pentru munca suplimentară și pentru munca prestată pe timp de noapte.

Mai mult, din fișele salariale personale ale lui Vionițchi Eduard, reiese că

orele de muncă suplimentară și pe timp de noapte i-au fost achitate, însă instanța

nu a stabilit mărimea retribuției acestora pe unitate de timp și dacă achitarea

corespunde Regulamentului intern al unității.

Prin urmare, în speță este cert, că instanța de apel a examinat cauza

superficial, fără a verifica argumentele apelanților și fără a verifica situația de fapt

expusă.

7

Astfel, reieșind din cele supra relatate, Colegiul constată că decizia instanței

de apel a fost adoptată prematur, fără o apreciere a argumentelor și probelor

invocate de apelant și intimat în coroborare cu cumul de probe prezent la dosar, iar

faptul dat indică incontestabil la încălcarea de către instanța de apel a normelor de

drept procedural, precum și la examinarea superficială și evazivă atât a apelului,

cât și a cauzei deduse judecării, fără a fi verificată, în condițiile legii, legalitatea

hotărârii contestate.

În atare condiții, instanța ierarhic inferioară avea obligația rezultând din

prevederile art. 373 alin. (2) Cod de procedură civilă, de a verifica circumstanțele

și raporturile juridice stabilite în hotărârea primei instanțe, precum și cele care nu

au fost stabilite, dar care au importanță pentru soluționarea cauzei. Mai mult,

instanța de apel era obligată de a da un răspuns cert referitor la pertinența unui

înscris sau altuia. Or, instanța de judecată este obligată să reflecte în hotărâre

motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe și respingerea altor probe,

precum și argumentarea preferinței unor probe față de altele, rezultând din

prevederile art. 130 alin. (4) Cod de procedură civilă.

În cazul în care instanța de judecată se abține de a da un răspuns special și

explicit în cele mai importante întrebări, fără a acorda părții care a formulat-o

posibilitatea de a ști dacă acest mijloc de apărare a fost neglijat sau respins, acest

fapt se va considera o încălcare a art. 6 § 1 CEDO (cauza Hiro Balani vs. Spania,

1994). CEDO reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze

hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru

fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61,

seria A nr. 288). Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților,

dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura

hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în baza circumstanțelor cauzei (Hiro

Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27).

Tot aici, este de menționat că în cadrul soluționării cauzei, probele din dosar

se cercetează doar în ansamblul și în interconexiunea acestora, or, instanța de

judecată este obligată să reflecte în hotărâre motivele concluziilor sale privind

admiterea unor probe și respingerea altor probe, precum și argumentarea

preferinței unor probe față de altele.

În conformitate art. 390 alin. (1) lit. e), f) Cod de procedură civilă, decizia

instanței de apel trebuie să conțină motivele concluziilor instanței de apel și

referirea la legea guvernantă și concluziile instanței de apel în urma examinării

apelului.

În sensul art. 6 CEDO, instanțele de judecată trebuie să indice, cu suficientă

claritate, motivele pe care se întemeiază hotărârile, iar având în vedere caracterul

determinant al concluziilor sale, noțiunile ce implică o apreciere a faptelor supuse

examinării. CEDO, în cauza Suominen vs. Finlanda, a reținut că „... o funcție a

unei decizii motivate este să demonstreze părților că ele au fost auzite. Mai mult ca

atât, o hotărâre motivată oferă părții posibilitatea să o conteste, precum și

posibilitatea de a revedea decizia de către instanța de recurs. Doar prin adoptarea

unei decizii motivate poate avea loc un control public a administrării justiției”.

Totodată, în cauza Van de Hurk v. Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, și

cauza Dulaurans v. Franței, Hotărârea din 21 martie 2000, paragraful 33, CEDO a

statuat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă

cererile și observațiile părților sunt într-adevăr „auzite”, adică examinate conform

normelor de procedură de către tribunalul sesizat.

8

Altfel spus, art. 6 impune „tribunalului” obligația de a proceda la o examinare

efectivă a mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel

puțin pentru a le aprecia pertinența”. CEDO nu își propune să garanteze drepturi

teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (cauza Artico v. Italiei,

Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33).

Prin urmare, instanța de apel nu și-a executat în deplină măsură obligația

legală de a motiva hotărârea adoptată.

Dreptul de a fi auzit, a fost încălcat, or dreptul în cauză include nu doar

posibilitatea de a aduce argumente instanței, dar de asemenea o obligație

corespunzătoare a instanței de a arăta, în motivarea sa, motivele pentru care

anumite argumente au fost acceptate sau respinse, ceea ce nu a fost îndeplinit de

instanța de apel.

În consecință, Colegiul, verificând conținutul deciziei contestate, în raport cu

materialele dosarului, argumentele invocate în recurs, conchide că instanța de apel,

s-a referit în mod declarativ la normele dreptului material pe care le-a considerat

aplicabile speței, fără să se expună asupra circumstanțelor concrete ale cauzei și

probelor administrate în cadrul judecării cauzei pe care se întemeiază concluziile

privitoare la aceste circumstanțe și fără a indica motivele pentru care anumite

argumente invocate de părți nu au fost reținute, nefiind nici supuse aprecierii.

Este de menționat că actul judecătoresc trebuie să corespundă tuturor

normelor de drept, să fie clar, înțeles de părțile implicate în litigiu și să răspundă în

mod sigur și expres la toate cererile și obiecțiile formulate de către părți.

Mai mult, hotărârea trebuie să se fondeze pe lege, trebuie să rezolve, într-o

maniera certă, explicit sau implicit, toate cererile invocate de părți, conform

principiului nr. 6 al Recomandării nr. 5 din 1984, adoptată la de Comitetul

Miniștrilor al Consiliului Europei, privind principiile de procedură civilă menite

pentru ameliorarea funcționării justiției, ceea ce în speță lipsește.

Or, în sensul principiului procesului echitabil, garantat de art. 6 CEDO,

motivarea hotărârilor este o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu

atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Analiza pe care judecătorul o face în legătură cu motivele de fapt și de drept

care i-au format convingerea, în sensul unei anumite soluții trebuie să fie clară și

simplă, precisă, concisă și fermă, să aibă putere de convingere. Nemotivarea

hotărârii sau o motivare necorespunzătoare vor atrage casarea ei.

Din considerentele menționate, pornind de la faptul că această eroare admisă

la judecarea cauzei în instanța ierarhic inferioară nu poate fi corectată de instanța

de recurs, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a admite recursul și a casa integral

decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei la rejudecare în instanța de apel, în alt

complet de judecată.

La rejudecarea cauzei, instanța de apel, pentru a concluziona sub aspectul

temeiniciei/netemeiniciei acțiunii, urmează să verifice cerințele prin prisma

argumentelor și probelor atât a părții reclamante, cât și a părții pârâte, rezultând din

prevederile art. 130 alin. (1) Cod de procedură civilă, conform cărora instanța

judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea

multiaspectuală, completă, nepărtinitoare și nemijlocită a tuturor probelor din dosar

în ansamblul și interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege, ca în consecință soluția

adoptată să fie certă și coerentă. Caracterul peremptoriu al concluziei instanței de

9

judecată, urmează a fi stabilit în coraport cu circumstanțele cauzei, probele

administrate și cercetate și normele de drept material aplicabile raportului litigios.

În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. c), art. 445 alin. (3) Cod de procedură

civilă, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție,

d e c i d e :

Se admite recursul declarat de Penitenciarul nr. 6-Soroca.

Se casează decizia din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel Bălți, în cauza

civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Voinițchi Eduard împotriva

Penitenciarului nr. 6-Soroca cu privire la obligarea retribuirii muncii suplimentare

și de noapte, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bălți, în alt

complet de judecată.

Decizia nu se supune nici unei căi de atac.

Președintele ședinței,

judecătorul Svetlana Filincova

judecătorii Maria Ghervas

Dumitru Mardari

Victor Burduh

Galina Stratulat

10