2ra-242/22 — anularea ordinului de concediere, repunerea în functie, s.a.

2ra-242/22 — anularea ordinului de concediere, repunerea în functie, s.a. (Curtea Supremă de Justiție, 2022)

Dosarul nr. 2ra-242/22

2-19190773-01-2ra-25022022

Prima instanță - (Judecătoria Chișinău, sediul Centru) jud: D. Sîrbu

Instanța de apel - (Curtea de Apel Chișinău) jud: A. Pahopol, O. Cojocaru, R. Pulbere

ÎNCHEIERE

13 aprilie 2022 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Dumitru Mardari

judecătorii Mariana Pitic

Victor Burduh

examinând admisibilitatea recursului declarat de avocatul Lilia Dobre în numele

și interesele lui Vasile Condrea,

în cauza civilă intentată la cererea de chemare în judecată depusă de Vasile

Condrea împotriva Societății Comerciale „Gara Nord” Societate pe Acțiuni cu privire

la anularea ordinului, restabilirea în funcția anterior deținută, încasarea salariului

pentru lipsa forțată de la muncă, repararea prejudiciului moral și compensarea

cheltuielilor de judecată,

împotriva deciziei din 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău,

c o n s t a t ă:

La 29 noiembrie 2019, Vasile Condrea a depus cerere de chemare în judecată

împotriva SC „Gara Nord” SA, prin care a solicitat: anularea ordinului de nr. 62 din

30 august 2019 cu privire la aplicarea sancțiunii disciplinare sub formă de concediere,

restabilirea în funcția deținută anterior concedierii, încasarea salariului pentru lipsa

forțată de la muncă în mărime de 177 741,06 lei, încasarea sumei de 10 000 cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul moral și compensarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a indicat că în luna martie 2005 a fost angajat

la serviciu la SC „Gara Nord” SA, iar începând cu anul 2007 a deținut funcția de Șef

Serviciul Pază.

În luna iulie 2019 comitetul sindical al SC „Gara Nord” SA i-a propus o foaie de

tratament la sanatoriul „Nufărul Alb” din orașul Cahul pentru perioada 18 iulie 2019 -

5 august 2019.

Aproximativ la începutul lunii august 2019 a aflat de la colegi că, conducerea a

angajat temporar, pe perioada de concediului său, o altă persoană în funcția deținută

de acesta.

La momentul ieșirii din concediu el a prelungit să-și îndeplinească obligațiunile

de funcție, în care intrau nu numai securitatea internă a gării, dar și Secția gospodărie,

pe care administrația i-a încredințat-o în urma concedierii altei persoane.

1

Situația respectivă a durat până la 29 august 2019, când a făcut cunoștință cu

ordinul nr.77-p din 29 august 2019 din care reieșea că a fost delegat din funcția de Șef

Serviciu Pază în secția de dirijare a procesului tehnologic, în funcția de controlor de

bilete, începând cu 30 august 2019.

Cu ordinul dat nu a fost de acord despre ce a informat administrația și a făcut o

mențiune în ordin.

Reclamantul a susținut că la 30 august 2019, a fost prezent la locul de muncă și a

lucrat până seara, însă, în jurul orei 17:00 a fost invitat la administrație, unde i s-a

adus la cunoștință ordinul de concediere nr.62 din 30 august 2019, din motiv că a

lipsit de la serviciu mai mult de 4 ore.

A menționat că potrivit ordinului nr.77-p din 29 august 2019, a fost deplasat în

altă funcție, pentru executarea unor obligații care nu intrau în obligațiile sale de

serviciu și, prin urmare, față de el nu putea fi aplicată procedura de concediere.

Mai mult, a fost încălcată însăși procedura de concediere, or, procesul-verbal de

constatare a faptului de absență fără motive întemeiate de la lucru din 30 august 2019,

este semnat de doi reprezentanți ai angajatorului și nu de către un reprezentant al

angajatorului și un reprezentant al salariatului, după cum indică legislația în vigoare.

În acest sens, a evidențiat că Irina Sîrbu, persoana care a semnat în calitate de

reprezentant al angajatului este de fapt șefa secției personal și apără interesele

angajatorului și nicidecum ale salariatului.

Din acest motiv, consideră că ordinul de concediere este ilegal și deoarece

lipsește acordul comitetului sindical.

La fel, Vasile Condrea a menționat că ordinul de concediere nr. 62 din 30 august

2019, prevede că a fost concediat din funcția de controlor de bilete, însă, el activa la

întreprinderea respectivă în calitate de șef al Serviciului Pază.

În concluzie, reclamantul a invocat că prin acțiunile menționate SC „Gara Nord”

SA a încălcat grav legislația muncii și i-a cauzat prejudicii considerabile materiale și

morale.

Prin hotărârea din 7 iulie 2021 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, s-a respins

cererea de chemare în judecată depusă de Vasile Condrea împotriva SC „Gara Nord”

SA cu privire la anularea ordinului, restabilirea în funcția anterior deținută, încasarea

salariului pentru lipsa forțată de la muncă, repararea prejudiciului moral și

compensarea cheltuielilor de judecată.

La 7 august 2021, avocatul Lilia Dobre, în interesele lui Vasile Condrea, a depus

cerere de apel împotriva hotărârii din 7 iulie 2021 a Judecătoriei Chișinău, sediul

Centru, solicitând casarea ei și emiterea unei decizii noi.

Prin decizia din 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău, s-a respins apelul

declarat de avocatul Lilia Dobre în interesele lui Vasile Condrea și s-a menținut

hotărârea din 7 iulie 2021 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

În motivarea deciziei emise, Colegiul instanței de apel a conchis că, cererea de

apel este neîntemeiată, iar hotărârea atacată este legală și motivată.

Instanța de apel a reținut că este neîntemeiat argumentul apelantului că a fost

concediat dintr-o altă funcție decât cea deținută la momentul concedierii, or actele

cauzei, relevă altă situație.

Și anume, prin ordinul SC „Gara Nord” SA nr.77-p din 29 august 2019 cu privire

la deplasarea în interes de serviciu, Vasile Condrea, șef Serviciul pază, a fost delegat

pe un termen de 60 de zile calendaristice în Secția de dirijare a procesului tehnologic,

2

în funcția de controlor de bilete, începând cu data de 30 august 2019, cu menținerea

salariului mediu și a garanțiilor de la art. 175 din Codul muncii. Ordinul menționat a

fost adus la cunoștință lui Vasile Condrea, fapt confirmat prin moțiunea acestuia

aplicată pe ordinul dat.

La fel, Colegiul a constatat că delegarea lui Vasile Condrea în Secția de dirijare a

procesului tehnologic, în funcția de controlor de bilete, începând cu data de 30 august

2019, s-a dispus în mod legal, iar ultimul nu a contestat acest ordin, situație ce denotă

că începând cu 30 august 2019, reclamantul urma să se prezinte la noul loc de muncă,

adică în Secția de dirijare a procesului tehnologic, ce nu a fost îndeplinit de angajatul

Vasile Condrea, fapt confirmat prin graficul de serviciu al controlorilor de bilete pe

luna august 2019, unde se atestă faptul că vizavi de numele apelantului este înscris

„Nu sunt de acord” (f.d.64).

Prin urmare, în urma absenței de la serviciu, angajatorul SC „Gara Nord” SA a

emis ordinul nr. 62 din 30 august 2019 cu privire la aplicarea sancțiunii disciplinare,

s-a aplicat controlorului de bilete, Condrea Vasile, sancțiune disciplinară sub formă de

concediere, conform art. 206 alin. (1) lit. d) din Codul muncii (f.d.6).

Instanța de apel a menționat că inscripția pe ordinul nr.77-p din 29 august 2019

„Nu sunt de acord”, nu poate fi considerată ca contestare în modul stabilit.

Prin urmare, a conchis că instanța de fond corect a stabilit circumstanțele de fapt

și de drept, fiind cu certitudine evidențiat faptul că Vasile Condrea a fost concediat în

corespundere cu prevederile legale.

La 18 februarie 2022, avocatul Lilia Dobre, acționând în numele și interesele lui

Vasile Condrea, a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând

admiterea acestuia, casarea deciziei și a hotărârii, cu emiterea unei decizii noi prin

care acțiunea să fie admisă integral.

În motivarea recursului, reprezentantul recurentului a invocat că decizia este

nemotivată, arbitrară și pasibilă de a fi casată în baza temeiurilor art. 432 alin. (2) lit.

a), c) și d) din Codul de procedură civilă.

A susținut că, conform prevederilor Hotărârii Plenului CSJ nr. 9 din 22

decembrie 2004, modificarea unilaterală de către angajator a altor clauze ale

contractului individual de muncă decât cele arătate este posibilă numai în cazurile și

în condițiile prevăzute de legislația muncii. Luând în considerare conținutul art.50

Codul muncii, angajatorul nu are dreptul să ceară salariatului efectuarea unei munci

care nu este stipulată în contractul individual de muncă, cu excepția cazurilor

prevăzute de art. 73 din Codul muncii. Angajatorul poate modifica temporar locul și

felul muncii, fără consimțământul salariatului, în cazul unor situații de forță majoră

sau ca măsură de protecție a salariatului, în cazurile și în condițiile prevăzute de

Codul muncii.

Conform art.104 alin.(2) din Codul muncii, atragerea la muncă suplimentară

poate fii dispusă de angajator fiară acordul salariatului: a) pentru efectuarea lucrărilor

necesare pentru apărarea țării, pentru preîntâmpinarea unei avarii de producție ori

pentru înlăturarea consecințelor unei avarii de producție sau a unei calamități naturale;

b) pentru efectuarea lucrărilor necesare înlăturării unor situații care ar putea periclita

buna funcționare a serviciilor de aprovizionare cu apă și energie electrică, de

canalizare, poștale, de telecomunicații și informatică, a căilor de comunicație și a

mijloacelor de transport în comun, a instalațiilor de distribuire a combustibilului, a

unităților medico-sanitare.

3

Iar din câte se vede din speță, ordinul nr. 77-p din 29 august 2019 nu-si regăsește

motivarea în temeiul prevederilor art. 104 din Codul muncii.

Conform prevederilor Hotărârii Plenului CSJ nr. 9 din 22 decembrie 2014

privind practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii,

modificării și încetării contractului individual de muncă, absența de la lucru mai mult

de patru ore în cursul zilei de muncă, ce-i dă dreptul angajatorului să rezilieze

contractul de muncă din acest temei, se consideră aflarea nemotivată a salariatului în

afara teritoriului unității, cu care se află în raport de muncă, sau în afara teritoriului

obiectului, unde el trebuie să îndeplinească lucrul încredințat în conformitate cu

obligațiunile de muncă. Iar din probele anexate la dosar, precum și din explicațiile

date de către reprezentantul pârâtului-intimat, cu certitudine reiese, că Vasile Condrea

la data de 30 august 2019 se afla în incinta întreprinderii SA „Gara Nord”.

Mai mult, conform prevederilor aceleiași Hotărâri a Plenului CSJ nr. 9 din 22

decembrie 2014, nu se consideră absență nemotivată neprezentarea la serviciul la care

salariatul a fost transferat cu încălcarea legii.

Referitor la argumentul instanțelor de judecată că, Vasile Condrea nu a contestat

ordinul nr.77-p din 29 august 2019, prin care a fost dispusă delegarea salariatului în

termenul stabilit de legislație, consideră că această concluzie contravine situației de

fapt și de drept din speță.

Or, ordinul nr. 62 de sancționare prin concediere a salariatului Vasile Condrea

este emis în data de 30 august 2019, adică imediat în ziua următoare după emiterea

ordinului nr.77-p din 29 august 2019, prin care a fost dispusă delegarea apelantului.

Respectiv, contestând ordinul nr.62 din 30 august 2019, Vasile Condrea contestă

și ordinul nr.77-p din 29 august 2019, deoarece acesta a stat la baza emiterii ordinului

de concediere.

Iar ordinul de concediere a fost contestat în termenii stabiliți de către normele

legislației în vigoare.

În conformitate cu art. 434 din Codul de procedură civilă, recursul se declară în

termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă legea nu

prevede altfel. Termenul de 2 luni este termen de decădere și nu poate fi restabilit.

Materialele cauzei atestă că copia deciziei integrale a instanței de apel a fost

comunicată recurentului și reprezentatului acestuia la 11 ianuarie 2022, prin

intermediul poștei electronice (f.d.173-173 verso), iar cererea de recurs a fost depusă

la 18 februarie 2022, în termen.

În conformitate cu art. din 439 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, după

parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității

recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre

necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii acesteia.

Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor

invocate în recurs și face un raport verbal în fața completului de judecată instituit în

conformitate cu alin. (2).

Curtea Supremă de Justiție a comunicat SA „Gara Nord” cererea de recurs la 25

februarie 2022, informând despre necesitatea depunerii obligatorii a referinței. Însă,

până la data examinării admisibilității recursului, referință nu a fost depusă.

Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție reține următoarele.

4

Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4)

din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de recurs

se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4).

Astfel, instanța de recurs reține că examinarea chestiunii privind admisibilitatea

recursului presupune verificarea conformității temeiurilor invocate în cererea de

recurs cu temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă.

La caz, Colegiul constată că argumentele invocate în cererea de recurs nu se

încadrează în limitele stabilite de norma indicată, respectiv nu constituie temei de

casare a deciziei recurate, or, motivele recursului sunt similare celor invocate în

cadrul judecării cauzei, asupra căror instanța de apel s-a pronunțat.

Dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel, nu constituie temei de

casare a deciziei recurate, or, recursul exercitat conform Secțiunii a II-a din

Capitolul XXXVIII Codul de procedură civilă, are caracter devolutiv numai asupra

problemelor de drept material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei,

dar nu și temeinicia în fapt.

Totodată, Colegiul reține că, potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din

Capitolul XXXVIII Codul de procedură civilă, instanța de recurs nu verifică modul de

apreciere a probelor de către instanța de fond și de apel. Forța atribuită unei probe sau

alteia, coraportul dintre probe, suficiența probelor și concluziile făcute în urma

probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

Prin prisma art. 432 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanța de recurs

poate interveni în materia probațiunii doar sub aspect procedural, și anume, dacă se

invocă că instanța judecătorească a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând regulile

de apreciere a probelor stabilite în art. 130 Codul de procedură civilă, sau în cazul în

care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului.

Din recursul declarat nu rezultă că instanța a apreciat arbitrar probele.

În acest sens CtEDO în jurisprudența sa constantă statuează că, dreptul de acces

la instanța de judecată nu este absolut. Există limitări implicit admise [cauza Golder

împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 230]. Acesta

este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși

natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privință

de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei, pct. 85). Condițiile de

admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (Levages

Prestations Services împotriva Franței, pct. 45).

Curtea a mai reiterat că, modul de aplicare a articolului 6 CEDO procedurilor în

fața instanțelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor

respective; trebuie ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept național și

de rolul instanțelor ierarhic superioare în acest sistem. (a se vedea Botten împotriva

Norvegiei, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996-I, p. 141, § 39).

La fel, conform jurisprudenței Curții, procedurile cu privire la admisibilitatea căii

de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de fapt, pot

fi conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (Helmers împotriva Suediei 9 octombrie

1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).

5

În conformitate cu art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului.

Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu conține nici o referire cu

privire la fondul recursului.

Având în vedere cele expuse, Colegiul consideră că recursul declarat de avocatul

Lilia Dobre în numele și interesele lui Vasile Condrea nu se încadrează în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă și, drept urmare,

este inadmisibil.

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Se declară inadmisibil recursul înaintat de avocatul Lilia Dobre în numele și

interesele lui Vasile Condrea.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Dumitru Mardari

judecătorii Mariana Pitic

Victor Burduh

6