3ra-420/19 — contestarea actului administrativ, obligarea achitării indemnizatiei pentru cresterea copilului

dosarul nr.3ra-420/19

prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Centru (judecătorul: D. Sîrbu)

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (judecătorii: L. Bulgac, D. Dașchevici, S. Gîrbu)

ÎNCHEIERE

8 mai 2019 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componență:

Președintele completului, judecătorul Mariana Pitic

judecătorii Iurie Bejenaru

Nicolae Craiu

examinând admisibilitatea recursului depus de Serviciul de Protecție și Pază de

Stat,

în cauza de contencios administrativ la cererea de chemare în judecată depusă

de către Victoria Oanța împotriva Serviciului de Protecție și Paza de Stat cu privire la

contestarea actului administrativ, obligarea achitării indemnizației pentru creșterea

copilului,

împotriva deciziei din 1 noiembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău prin care a

fost respins apelul declarat de Serviciul de Protecție și Pază de Stat, fiind menținută

hotărârea din 3 august 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru,

constată:

La 27 iulie 2018, Victoria Oanța a depus cerere de chemare în judecată împotriva

Serviciului de Protecție și Pază de Stat cu privire la contestarea actului administrativ,

obligarea achitării indemnizației pentru creșterea copilului.

În motivarea acțiunii a indicat că, la 24 septembrie 2016 a înregistrat căsătoria

cu Ștefan Oanța. Din căsătorie, la 18 ianuarie 2018 s-a născut fiul Xxxxx xxxx

confirmat prin certificatul de naștere eliberat la 22 ianuarie 2018, de către Primăria

satului Ghidighici, mun. Chișinău.

A menționat, că deoarece nu este angajată în câmpul muncii și se află la

întreținerea soțului, care activează în cadrul Serviciului de Protecție și Pază de Stat

s-a adresat către conducerea respectivă cu o cerere prin care a solicitat stabilirea și

achitarea îndemnizației lunare pentru creșterea copilului până la vârsta de 3 ani în

mărime de 30 % din salariul soțului începând cu 18 ianuarie 2018.

Prin răspunsul cu nr. 2/1044 din 11 iulie 2018 Serviciul de Protecție și Pază de

Stat a refuzat în achitarea indemnizației solicitate pe motiv că pentru achitarea

concediului parțial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani urmează să

se adreseze către Casa Teritorială de Asigurări Sociale.

Ca urmare, reclamanta a considerat că, prin refuzul Serviciului de Protecție și

Pază de Stat de a achita îndemnizația lunară pentru creșterea copilului până la vârsta

de 3 ani, au fost încălcate prevedrile art. 124 alin. (1) și alin. (2) Codul Muncii, art.

18 alin. (1) și alin. (6) al Legii cu privire la indemnizațiile pentru incapacitatea

1

temporară de muncă și alte prestații de asigurări sociale nr. 289 din 22 iulie 2004, art.

40 alin. (8) al Legii nr. 134 din 13 iunie 2008 cu privire la Serviciul de Protecție și

Pază de Stat, art. 49 alin. (1) din Constituția RM și art. 46 din Convenția Europeană

pentru Drepturile Omului.

A reținut că, deși norma generală menționează că indemnizația se achită din

sistemul public de asigurări sociale, Legea specială spune că în cazul ofițerului de

protecție, aceasta se achită la locul de muncă din bugetul de stat.

Victoria Oanța a solicitat recunoașterea ca fiind ilegal răspunsul Serviciului de

Protecție și Pază de Stat cu nr. 2/1044 din 11 iulie 2018; obligarea Serviciului de

Protecție și Pază de Stat de a-i achita lunar indemnizația pentru concediul parțial plătit

pentru îngrijirea copilului Xxxxx xxxx, de la naștere și până la atingerea vârstei de

3 ani, în mărime de 30 % din venitul mediu lunar realizat de către soțul Ștefan Oanța,

ce constituie suma de 2 393 lei, 04 bani și încasarea cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea din 3 august 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, acțiunea

a fost admisă. A fost recunoscut ca ilegal refuzul Serviciului de Protecție și Pază de

Stat nr. 2/1044 din 11 iulie 2018. A fost obligat Serviciul de Protecție și Pază de Stat

de a-i achita reclamantei Victoria Oanța, indemnizația pentru îngrijirea copilului

minor Xxxxx xxxx, a.n 18 ianuarie 2018, începând cu data de 19 martie 2018 și până

la împlinirea vârstei de 3 ani, în mărime de 30% din venitul mediu lunar al soțului

Ștefan Oanța, în sumă de 2 393,04 de lei.

Invocând ilegalitatea acestei hotărâri, la 9 august 2018 Serviciul de Protecție și

Pază de Stat, a declarat apel solicitând, admiterea apelului, casarea hotărârii instanței

de fond și emiterea unei noi hotărâri prin care acțiunea înaintată de către Victoria

Oanța să fie respinsă, ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia din 1 noiembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău a fost respins apelul

declarat de Serviciul de Protecție și Pază de Stat și menținută hotărârea din

3 august 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

Instanțele de judecată și-au motivat soluția prin faptul că Victoria Oanța,

neangajată în câmpul muncii, neasigurată social și aflată la întreținerea soțului, are

dreptul la plata lunară a indemnizației pentru creșterea copilului minor Xxxxx xxxx,

născut la 18 ianuarie 2018, până la împlinirea vârstei de 3 ani de la locul de serviciu

al soțului Ștefan Oanța, colaborator al Serviciul Informații și Securitate al RM, din

bugetul de stat.

La fel, instanțele au subliniat că în condițiile în care Victoria Oanța se află la

întreținerea soțului, anume angajatorului Serviciul Informații și Securitate al RM, al

cărui angajat este soțul reclamantei, Ștefan Oanța, îi revine obligațiunea de a-i stabili,

calcula și achita indemnizația lunară pentru creșterea copilului minor, până la

atingerea vârstei de 3 ani, deoarece prin efectul legii, atât angajații Serviciul

Informații și Securitate al RM, asigurați în sistemul public obligatoriu de la bugetul

de stat, cât și soțiile aflate la întreținerea acestora, beneficiază de indemnizația pentru

creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 3 ani, de la locul de muncă a soților,

din bugetul de stat.

Totodată, instanța de apel a considerat neîntemeiat argumentul apelantului

precum că, soțul intimatei Victoriei Oanța - Ștefan Oanța, în conformitate cu ordinul

Serviciului de Protecție și Pază de Stat nr. 236 din 24 august 2018, a demisionat din

funcția ocupată din 02 septembrie 2018 or, potrivit certificatului nr. 2/958 din

26 iunie 2018, Ștefan Oanța este angajat al Serviciului de Protecție și Pază de Stat din

noiembrie 2016. La fel, instanța a specificat că potrivit prevederilor p. 37 din HG

2

nr. 1478 din 15 noiembrie 2002 cu privire la indemnizațiile adresate familiilor cu

copii, baza de calcul al indemnizației lunare pentru creșterea copilului pînă la

împlinirea vîrtei de 3 ani o constituie venitul mediu lunar asigurat realizat în ultimele

12 luni calendaristice premergătoare lunii nașterii copilului, venit din care au fost

calculate contribuțiile individuale de asigurări sociale.

La 11 februarie 2019, Serviciul de Protecție și Pază de Stat a depus recurs

împotriva deciziei din 1 noiembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, solicitând casarea

parțială acesteia și pronunțarea unei noi hotărâri prin care cererea de chemare în

judecată depusă de către Victoria Oanța să fie admisă parțial în partea achitării

indemnizației pentru îngrijirea copilului minor, Xxxxx xxxx începând cu

19 martie 2018 până la 2 septembrie 2018.

În motivarea recursului a subliniat că, Ștefan Oanța soțul Victoriei Oanța în

conformitate cu ordinul SPPS nr. 236 din 24 august 2018 a demisionat din funcția

ocupată din 2 septembrie 2018, în baza art. 34 (demisia) din Legea nr. 134/2008, cu

rezilierea contractului de îndeplinire a serviciului special în Serviciul de Protecție și

Pază de Stat.

Totodată a susținut că, indiferent de faptul dacă solicitantul acestor indemnizații

este angajat în câmpul muncii sau nu, cererea pentru stabilirea îndemnizației unice la

nașterea copilului și îndemnizației lunare pentru creșterea-îngrijirea copilului până la

vârsta de 3 ani va fi depusă la Casa Teritorială de Asigurări Sociale, deoarece decizia

cu privire la stabilirea indemnizațiilor specificate în Regulament se adoptă de

conducătorul casei teritoriale.

Examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului, completul Colegiului

civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție

menționează următoarele.

Prin Legea nr. 116 din 19 iulie 2018 a fost adoptat Codul administrativ al

Republicii Moldova.

În conformitate cu art. 257 alin. (1) din Codul administrativ, prezentul cod intră

în vigoare la 1 aprilie 2019.

În conformitate cu art. 258 alin. (3) din Codul administrativ, procedurile de

contencios administrativ inițiate până la intrarea în vigoare a prezentului cod se vor

examina în continuare, după intrarea în vigoare a prezentului cod, conform

prevederilor prezentului cod. Prin derogare, admisibilitatea unei astfel de acțiuni în

contenciosul administrativ se va face conform prevederilor în vigoare până la intrarea

în vigoare a prezentului cod. Prevederile prezentului alineat se vor aplica

corespunzător pentru procedurile de apel, de recurs și de contestare cu recurs a

încheierilor judecătorești.

Din sensul normei de drept enunțate urmează că, legiuitorul a optat pentru

principiul aplicării imediate a noilor reglementări procedurale.

Prin urmare, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție va aprecia condițiile de admisibilitate a recursului în

conformitate cu prevederile art. 258 alin. (3) din Codul administrativ, adică conform

reglementărilor anterioare intrării în vigoare a Codului administrativ.

În conformitate cu prevederile art. 434 alin.(1) Cod de procedură civilă, recursul

se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale,

dacă legea nu prevede altfel.

După cum denotă din actele cauzei copia deciziei integrale a instanței de apel

din 1 noiembrie 2018 (f.d.52-58), a fost expediată participanților la proces la

3

7 decembrie 2018 sub nr.12748, fapt confirmat prin scrisoarea de expediere, (f.d.59),

însă, la materialele cauzei careva dovezi în vederea recepționării copiei deciziei

lipsesc.

Astfel, instanța de recurs consideră că recurentul Serviciul de Protecție și Pază

de Stat s-a conformat prevederilor legale și a depus recursul la 11 februarie 2019, în

termen. (f.d. 63-65)

Examinând temeiurile recursului declarat de Serviciul de Protecție și Pază de

Stat, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră recursul drept inadmisibil din următoarele

considerente.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) Cod de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor

de drept procedural.

Alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd exhaustiv cazurile în care se

consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau

aplicate eronat, iar alin. (4) stabilește că săvârșirea altor încălcări decât cele indicate

la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care

acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea greșită a cauzei sau în cazul în care

instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a

fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

În temeiul prevederilor art. 433 lit. a) Cod de procedură civilă, cererea de recurs

se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile

prevăzute la art.432 alin.(2), (3) și (4) Cod de procedură civilă.

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de Serviciul de Protecție și Pază de

Stat, nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4) Cod de

procedură civilă.

Astfel, argumentele invocate în recursul declarat se referă la dezacordul

recurentului cu soluția pronunțată de către instanța de apel, însă nu relevă încălcarea

esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material, respectiv nu constituie

temei de casare a deciziei recurate.

Totodată, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție reține că recursul exercitat conform secțiunii II-a are

caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material și procedural,

verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu și temeinicia ei în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție reiterează că procedura admisibilității

constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele

prevăzute în art. 432. alin.(2), (3) și (4) Cod de procedură civilă.

În această ordine de idei, completul Colegiului precizează că, în contextul

normelor procedurale din Secțiunea a II-a, Capitolul XXXVIII Cod de procedură

civilă, instanța de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanțele

de fond și de apel. Forța atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe,

suficiența probelor și concluziile făcute în urma probațiunii sunt în afara controlului

instanței de recurs.

4

Prin prisma art. 432 alin.(4) Cod de procedură civilă, instanța de recurs poate

interveni în materia probațiunii doar sub aspect procedural și anume dacă se invocă

faptul că instanța de apel a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând în mod flagrant

regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 Cod de procedură civilă, însă din

recursul declarat nu rezultă argumente privind încălcarea flagrantă a regulilor de

apreciere a probelor.

În acest sens CtEDO în jurisprudența sa a constatat că, dreptul de acces la

instanța de judecată nu este absolut. Există limitări implicit admise [cauza Golder

împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 230]. Acesta

este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși

natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privință

de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei, pct. 85).

Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel

(Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 45). Curtea a mai reiterat că,

modul de aplicare a articolului 6 CEDO procedurilor în fața instanțelor ierarhic

superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor respective; trebuie

ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept național și de rolul instanțelor

ierarhic superioare în acest sistem. (a se vedea Botten împotriva Norvegiei, hotărâre

din 19 februarie 1996, Reports 1996-I, p. 141, § 39).

La fel, conform jurisprudenței Curții, procedurile cu privire la admisibilitatea

căii de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de fapt,

pot fi conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (Helmers împotriva Suediei

9 octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).

În circumstanțele menționate, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a

considera inadmisibil recursul depus de Serviciul de Protecție și Pază de Stat.

În conformitate cu art.193, 195, 230 și 258 alin. (3) din Codul administrativ și

art. 270 din Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție

dispune:

Se declară inadmisibil recursul depus de Serviciul de Protecție și Pază de Stat.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Mariana Pitic

judecătorii Iurie Bejeneru

Nicolae Craiu

5