3ra-362/19 — contestarea actului administrativ.

3ra-362/19 — contestarea actului administrativ. (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 3ra-362/19

Prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Rîșcani (L. Holevițcaia)

Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (M. Anton, V. Cotorobai, A. Panov)

Î N C H E I E R E

24 aprilie 2019 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecătorul Valeriu Doagă

Judecătorii Mariana Pitic

Nina Vascan

examinând admisibilitatea recursului declarat de către Stoicev Dumitru,

în cauza de contencios administrativ intentată la cererea de chemare în judecată depusă

de către Stoicev Dumitru împotriva Procuraturii Generale a Republicii Moldova cu privire

la anularea ordinului de eliberare din funcție,

împotriva deciziei din 04 octombrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin care s-a

respins apelul declarat de către Stoicev Dumitru și s-a menținut hotărârea din 02 martie

2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani

c o n s t a t ă:

La 21 aprilie 2017, Stoicev Dumitru a depus cerere de chemare în judecată împotriva

Procuraturii Generale a Republicii Moldova cu privire la anularea ordinului de eliberare din

funcție.

În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că prin ordinul Procurorului General nr.

326-p din 21 martie 2017, în temeiul art. 58 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din Legea cu privire

la Procuratură nr. 3 din 25 februarie 2016, a fost eliberat din funcție.

A susținut că respectivul ordin împreună cu Hotărârea Consiliului Superior al

Procurorilor nr. 12-21/7 din 02 martie 2017 și Hotărârea Colegiului de disciplină și etică al

Consiliului Superior al Procurorilor nr. 13-3/16 (III) din 22 decembrie 2016 privind

aplicarea față de el a sancțiunii disciplinare sub formă de eliberare din funcție, le-a contestat

la Curtea Supremă de Justiție.

Prin încheierea din 19 aprilie 2017 a Curții Supreme de Justiție, cererea sa privind

anularea ordinului Procurorului General nr. 326-p din 21 martie 2017, a fost scoasă de pe

rol din motiv că acesta urmează a fi contestat în instanța de judecată de drept comun în

ordine contencioasă.

A invocat reclamantul că ordinul nr. 326-p din 21 martie 2017 „Cu privire la eliberarea

din funcție”, a fost emis de către Procurorul General ilegal și neîntemeiat, din următoarele

motive.

Astfel, conform art. 58 alin. (1) lit. d) din Legea cu privire la Procuratură nr. 3 din 25

februarie 2016, procurorul, procurorul-șef și adjunctul Procurorului General sunt eliberați

din funcție în cazul aplicării sancțiunii disciplinare de eliberare din funcția de procuror în

momentul în care aceasta a devenit irevocabilă, ceea ce la cazul speței nu se atestă, deoarece

1

Hotărârea Consiliului Superior al Procurorilor nr. 12-21/16 din 02 martie 2017, în baza

căreia a fost emis ordinul nr. 326-p din 21 martie 2017, la data semnării acestuia, nu era

irevocabilă din motiv că a fost contestată de către el la Curtea Supremă de Justiție.

Totodată, potrivit art. 58 alin. (3) din aceeași Lege, eliberarea din funcție a

procurorului, procurorului-șef sau a adjunctului Procurorului General în temeiurile

prevăzute la alin. (1) lit. b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l), m) și n) se face în termen de 5

zile lucrătoare de la intervenirea sau aducerea la cunoștința Procurorului General a cazului

respectiv, printr-un ordin al Procurorului General, care este comunicat procurorului vizat în

termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, însă anterior datei eliberării din funcție, ceea ce în

cazul dat nu a fost respectat, dat fiind faptul că Hotărârea Consiliului Superior al

Procurorilor nr. 12-21/16 din 02 martie 2017, a fost adusă la cunoștința Procurorului

General încă la data de 02 martie 2017, care este membru al Consiliului Superior al

Procurorilor, precum și a participat nemijlocit în cadrul ședinței din data respectivă și a

semnat hotărârea nominalizată.

A declarat reclamantul că reieșind din prevederile art. 206 alin. (5) din Codul muncii,

la aplicarea sancțiunii disciplinare, angajatorul trebuie să țină cont de gravitatea abaterii

disciplinare comise și de alte circumstanțe obiective, ceea ce în litigiu a fost ignorat de către

pârâtă, deoarece la emiterea ordinului nr. 326-p din 21 martie 2017, nu s-a ținut cont de

gradul de gravitate a abaterii disciplinare incriminate lui, cât și alte circumstanțe obiective

ce vizează presupusa abatere disciplinară.

A reținut că în pct. 2 al ordinului nr. 326-p din 21 martie 2017, se menționează faptul

demisionării lui, ce impune juridic necesitarea referirii de către emitent la prevederile art.

85 din Codul muncii, ce reglementează procedura de demisie a angajatului, dar nu la

prevederile art. 58 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din Legea cu privire la Procuratură, ce

reglementează modul privind aplicarea sancțiunii disciplinare de eliberare din funcția de

procuror.

La fel, prin ordinul contestat au fost aplicate concomitent două temeiuri de eliberare

din funcție – prin sancționare și prin demisie, fapt ce demonstrează ilegalitatea respectivului

ordin.

Totodată, conform art. 208 alin. (1) din Codul muncii, până la aplicarea sancțiunii

disciplinare, angajatorul este obligat să ceară în scris salariatului o explicație scrisă privind

fapta comisă. Explicația privind fapta comisă poate fi prezentată de către salariat în termen

de 5 zile lucrătoare de la data solicitării. Refuzul de a prezenta explicația cerută se

consemnează într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului și un

reprezentant al salariaților.

A susținut că aceste prevederi legale sunt obligatorii și pentru Procuratură conform art.

2 alin. (1) din Codul muncii, care prevede expres că prezentul cod se aplică și raporturilor

de muncă reglementate prin alte legi organice, deci inclusiv prin Legea cu privire la

Procuratură, care au fost ignorate la emiterea ordinului nr. 326-p din 21 martie 2017,

deoarece la aplicarea sancțiunii disciplinare organul emitent era obligat să ceară de la el

explicație scrisă privind fapta comisă, pe care urma să o prezinte în termen de 5 zile

lucrătoare de la data solicitării.

Conform art. 209 alin. (1) din Codul muncii, sancțiunea disciplinară se aplică, de

regulă, imediat după constatarea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de o lună din ziua

constatării ei, fără a lua în calcul timpul aflării salariatului în concediul anual de odihnă, în

concediul de studii sau în concediul medical.

2

Însă pârâta, după constatarea abaterii disciplinare prin Hotărârea Colegiului de

disciplină și etică al Consiliului Superior al Procurorilor nr. 13-3/16 (III) din 22 decembrie

2016, au trecut nu o lună, ci trei luni calendaristice (22 decembrie 2016 – 21 martie 2017).

Concomitent, pârâta la emiterea ordinului contestat a încălcat prevederile art. 209 alin.

(2) din Codul muncii, care prevede că sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată după

expirarea a 6 luni din ziua comiterii abaterii disciplinare, iar în urma reviziei sau a

controlului activității economico-financiare – după expirarea a 2 ani de la data comiterii, or,

de la presupusele abateri disciplinare (martie-mai 2016) presupuse a fi comise de către el au

trecut mai mult de 6 luni, fapt ce exclude aplicarea sancțiunii disciplinare.

Afară de aceasta, la emiterea ordinului contestat, pârâta a ignorat prevederile art. 210

alin. (1) din Codul muncii, care stipulează că sancțiunea disciplinară se aplică prin ordin

(dispoziție, decizie, hotărâre), în care se indică în mod obligatoriu: a) temeiurile de fapt și

de drept ale aplicării sancțiunii; b) termenul în care sancțiunea poate fi contestată; c)

organul în care sancțiunea poate fi contestată.

Or, în ordinul menționat pârâta nu a specificat temeiul de fapt și de drept al aplicării

sancțiunii disciplinare, termenul de contestare al acestuia, precum și organul în care

sancțiunea poate fi contestată.

A notat reclamantul că pârâta în ordinul nr. 326-p din 21 martie 2017 a invocat ca

temei pentru emiterea acestuia Hotărârea Consiliului Superior al Procurorilor nr. 12-21/16

din 02 martie 2017 și Acordul Asociației Sindicale de Ramură a Angajaților Organelor

Procuraturii RM din 09 martie 2017, ceea ce de fapt contravine legislației în vigoare.

În contextul expus, a cerut Stoicev Dumitru anularea ordinului nr. 326-p din 21 martie

2017 „Cu privire la eliberarea din funcție” emis de către Procurorul General al Republicii

Moldova.

Prin hotărârea din 02 martie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani, acțiunea a

fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia din 04 octombrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, s-a respins apelul

declarat de către Stoicev Dumitru și s-a menținut hotărârea din 02 martie 2018 a

Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani.

Ambele instanțe de judecată ierarhic inferioare și-au motivat soluțiile prin faptul că în

speță procurorul Stoicev Dumitru a fost sancționat disciplinar în baza Hotărârii Colegiului

de disciplină și etică nr. 13-3/16 din 22 decembrie 2016, prin care i s-a aplicat sancțiune

disciplinară sub formă de eliberare din funcție. Legalitatea și temeinicia acestei hotărâri a

fost confirmată prin Hotărârea Consiliului Superior al Procurorilor din 02 martie 2017 și

hotărârea Curții Supreme de Justiție din 19 aprilie 2017.

Au conchis instanțele de judecată ierarhic inferioare că ordinul nr. 326-p din 21 martie

2017 „Cu privire la eliberarea din funcție”, a fost emis de către Procurorul General cu

respectarea legii materiale și a celei procedurale, iar alegațiile reclamantului precum că

sancțiunea aplicată prin Hotărârea Colegiului de disciplină și etică din 22 decembrie 2016

nu era irevocabilă la data de 21 martie 2017, au fost apreciate critic, or, potrivit art. 58 alin.

(3) din aceeași Lege, eliberarea din funcție a procurorului, procurorului-șef sau a

adjunctului Procurorului General în temeiurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), d), e), f), g),

h), i), j) , k), l), m) și n) se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea sau aducerea

la cunoștința Procurorului General a cazului respectiv, printr-un ordin al Procurorului

General, care este comunicat procurorului vizat în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere,

însă anterior datei eliberării din funcție, în acest context pârâtul a explicat că emiterea

ordinului în termen de 5 zile nu era posibilă pe motiv că reclamantul s-a aflat în concediul

3

medical, din care cauză acest termen a fost suspendat pe perioada aflării ultimului în

concediul medical.

Au reținut instanțele de judecată, că ordinul de eliberare din funcție a fost emis după

încheierea oficială a concediului medical și adus la cunoștința lui Stoicev Dumitru, care a

avut posibilitatea de a da explicații în fața Inspecției procurorilor, Colegiului de disciplină și

etică, precum și Consiliului Superior al Procurorilor.

Referitor la argumentul reclamantului precum că pârâta în ordinul contestat a indicat

două temeiuri de eliberare din funcție, instanțele de judecată l-au considerat declarativ, or,

în acesta a fost indicat doar un singur temei de sancționare disciplinară prevăzut de art. 39

alin. (1) lit. e) din Legea cu privire la Procuratură – eliberarea din funcția de procuror,

reieșind din gravitatea încălcărilor admise, iar art. 58 din aceiași Lege, reglementează

cazurile de eliberare din funcție a procurorilor, inclusiv și în baza aplicării a unei sancțiuni

disciplinare.

La 04 ianuarie 2019, Stoicev Dumitru a declarat recurs împotriva deciziei instanței de

apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei din 04 octombrie 2018 a Curții de Apel

Chișinău și a hotărârii din 02 martie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani, cu

emiterea unei hotărâri noi de admitere a acțiunii.

În susținerea recursului Dumitru Stoicev a invocat ilegalitatea și netemeinicia deciziei

instanței de apel, declarând că Curtea de Apel Chișinău a examinat superficial prezenta

speță, cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material.

La 15 februarie 2019, în adresa Procuraturii Generale a Republicii Moldova a fost

expediată copia recursului declarat de către Dumitru Stoicev, cu înștiințarea despre

necesitatea depunerii referinței.

La 27 februarie 2019, Procuratura Generală a Republicii Moldova a depus referință,

solicitând să fie considerat ca inadmisibil recursul declarat de către Stoicev Dumitru, cu

menținerea deciziei din 04 octombrie 2018 a Curții de Apel Chișinău și a hotărârii din 02

martie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani, pe care le consideră legale și

întemeiate, invocând că instanțele de judecată ierarhic inferioare au verificat minuțios toate

circumstanțele, care au importanță pentru soluționarea justă a prezentei spețe, dând o

apreciere corectă suportului probatoriu al cauzei.

Examinând temeiurile recursului în raport cu materialele cauzei civile și obiecțiile din

referința depusă, completul de admisibilitate al Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de către Stoicev

Dumitru este inadmisibil, din motivele ce succed.

În debut, Colegiul învederează că, în data de 01 aprilie 2019 a intrat în vigoare Codul

administrativ al Republicii Moldova, aprobat prin Legea nr. 116 din 19 iulie 2018, fapt ce

rezultă din art. 257 alin. (1) al acesteia.

Conform art. 195 din Codul administrativ, procedura acțiunii în contenciosul

administrativ se desfășoară conform prevederilor prezentului cod. Suplimentar se aplică

corespunzător prevederile Codului de procedură civilă, cu excepția art. 169-171.

Potrivit art. 258 alin. (3) din Codul administrativ, procedurile de contencios

administrativ inițiate până la intrarea în vigoare a prezentului cod se vor examina în

continuare, după intrarea în vigoare a prezentului cod, conform prevederilor prezentului

cod. Prin derogare, admisibilitatea unei astfel de acțiuni în contenciosului administrativ se

va face conform prevederilor în vigoare până la intrarea în vigoare a prezentului cod.

Prevederile prezentului aliniat se vor aplica corespunzător pentru procedurile de apel, de

recurs și de contestare cu recurs a încheierilor judecătorești.

4

Prin urmare, condițiile de admisibilitate a recursurilor declarate împotriva deciziilor

pronunțate de curțile de apel, în calitate de instanțe de apel, cât și hotărârile pronunțate de

curțile de apel, în cauzele de contencios administrativ, vor fi verificate prin prisma normelor

în vigoare până la intrarea in vigoare a Codului administrativ, și respectiv încă valabile la

momentul depunerii cererii de recurs.

Astfel, conform art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul se declară în

termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă legea nu

prevede altfel.

Din materialele dosarului rezultă că copia deciziei din 04 octombrie 2018 a Curții de

Apel Chișinău a fost expediată în adresa lui Stoicev Dumitru la 06 noiembrie 2018 (f.d.

134), însă nu se atestă date când a fost recepționată de către acesta.

În această ordine de idei, se constată, că în speță, calea de atac a fost demarată în

interiorul termenului legal, deoarece cererea de recurs a fost depusă la 04 ianuarie 2019.

Totodată, în conformitate cu art. 432 din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea

esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept

procedural.

(2) Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în

cazul în care instanța judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

b1) a aplicat o lege care a fost declarată neconstituțională;

c) a interpretat în mod eronat legea;

d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

(3) Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în

cazul în care:

a) cauza a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea

ei;

b) cauza a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat

locul, data și ora ședinței de judecată;

c) în judecarea cauzei au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare a

procesului;

d) instanța a soluționata problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate

în proces;

e) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată;

f) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.

(4) Săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de

declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la

soluționarea greșită a cauzei sau în cazul în care instanța de recurs consideră că aprecierea

probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise

au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

(5) Temeiurile prevăzute la alin. (3) se iau în considerare de către instanță din oficiu.

Conform art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se consideră

inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432

alin. (2), (3) și (4).

In concreto motivelor inserate în cererea de recurs, completul de admisibilitate le

apreciază ca fiind lipsite de substanță și care nu pot fi acceptate.

5

Or, conform prevederilor art. 437 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă, cererea

de recurs trebuie să fie dactilografiată și trebuie să cuprindă esența și temeiurile recursului,

argumentul ilegalității deciziei atacate, solicitările recurentului, propunerile respective.

Analizând cuprinsul cererii de recurs depusă de către Stoicev Dumitru, completul de

admisibilitate evocă faptul că argumentele invocate în recurs, în esență, sunt similare

alegațiilor inserate în cererea de apel, asupra cărora Curtea de Apel Chișinău s-a pronunțat

deja în modul corespunzător.

Astfel, se deduce că cererea de recurs de facto este o transpunere a motivelor din

cererea de apel.

Prin urmare, acestea nu pot fi reținute de către completul de admisibilitate, deoarece

recursul împotriva deciziei instanței de apel este o cale de atac de drept, vizând în

exclusivitate legalitatea actului de dispoziție contestat.

La acest capitol, instanța de recurs atestă că recurentul nu a evidențiat în cererea de

recurs formulată memoriul ilegalități și netemeiniciei deciziei recurate, limitându-se doar la

reiterarea unor circumstanțe care au fost supuse examinării în ordine de apel.

În acest sens, urmează a se evidenția faptul că nu este suficientă simpla expunere a

circumstanțelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea

motivelor de ilegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor. Motivarea

recursului însemnând nu doar exprimarea nemulțumirii față de actul de dispoziție pronunțat

în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a

pronunțat o hotărâre neîntemeiată. Aderent, recursul nu se poate limita la o simplă indicare

a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea

greșelilor anume imputate instanței de apel, o minimă argumentare a criticii în fapt și în

drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

Astfel, este de menționat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare

corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind

motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera ilegalitatea hotărârii.

În această ordine de idei, instanța de recurs constată că, argumentele invocate în

cererea de recurs, după esența lor, pot fi încadrate în temeiul prevăzut de art. 386 alin.(1) lit.

b) din Codul de procedură civilă, aplicabil doar procedurii de apel și nu se regăsesc în art.

432 din Codul de procedură civilă, aplicabil recursului.

Mai mult ca atât, acestea au fost deja supuse examinării și aprecierii de către instanța

de apel prin prisma art. 130 din Codul de procedură civilă, fiindu-le oferite concluziile de

rigoare și, prin urmare, nu urmează a fi reiterate în ordine de recurs.

Ipotezele relevate certifică în mod clar caracterul lipsit de substanță al recursului

declarat, deoarece Stoicev Dumitru nu a invocat niciun argument plauzibil în vederea

justificării ilegalități deciziei instanței de apel.

Astfel, se evidențiază caracterul declarativ al recursului, deoarece este lipsit de

conținut și desprinde simplul fapt al dezacordului recurentului cu soluția dată de către

instanțele de judecată ierarhic inferioare, precum și lipsa temeiurilor legale de declarare a

recursului.

În acest sens, completul reamintește că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a

precizat că dreptul de a fi auzit în combinație cu dreptul la un recurs efectiv sunt în primul

rând chestiuni de reglementare în dreptul intern și este în principiu, competența instanțelor

să evalueze motivele de admisibilitate a unei cereri de acest tip (cauza Doorson împotriva

Olandei, 26 martie 1996, §67).

La acest capitol instanță de recurs reține că recursul declarat de către Stoicev Dumitru

nu s-a bazat exclusiv pe chestiuni de drept, ce ar cuprinde încălcări esențiale sau aplicarea

6

eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural, iar ca urmare nu

corespunde cerinței de a fi „efectiv”, fiind lipsit de șanse de succes și nu este capabil să

ofere îndreptarea situației din decizia recurată.

Subsidiar, completul de admisibilitate relevă că prezenta cerere de recurs a fost depusă

după ce Stoicev Dumitru a avut posibilitatea de a fi auzit de o instanță de fond și de o

instanță de apel, fiecare dintre care a avut deplină jurisdicție (a se vedea mutatis mutandis

„Levages Prestations Services” împotriva Franței, cererea nr.21920/93 din 23 octombrie

1996, §48-50).

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că recurentului i-a fost asigurat dreptul de

acces la o instanță și dreptul de a fi auzit combinat cu dreptul la un recurs efectiv.

De fapt, în cazul când nu există suspiciuni privind încălcarea echitații procedurii din

perspectiva art. 6 §1 din CEDO, rezultă că participanții au reușit să pună în discuție în fața

instanțelor toate observațiile și raționamentele pe care le considerau necesare în vederea

apărării punctului său de vedere (Blücher împotriva Cehiei, cererea nr.58580/00 din 11

aprilie 2005, §65-67)

Din considerentele menționate și având în vedere faptul, că instanțele de judecată

ierarhic inferioare au examinat cauza sub toate aspectele, au verificat și au apreciat corect

probele prezentate, au aplicat și au interpretat elocvent normele de drept material și

procedural, iar argumentele invocate în recurs nu se încadrează în temeiurile prevăzute de

art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă, completul de admisibilitate al

Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție, în

unanimitate, ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de către Stoicev Dumitru

împotriva deciziei din 04 octombrie 2018 a Curții de Apel Chișinău în baza art. 433 lit. a)

din Codul de procedură civilă, ca fiind inadmisibil.

În conformitate cu art. 195 și 258 alin. (3) din Codul administrativ și art. 433 lit. a) și

art. 440 din Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Recursul declarat de către Stoicev Dumitru împotriva deciziei din 04 octombrie 2018 a

Curții de Apel Chișinău, se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Valeriu Doagă

Judecătorii Mariana Pitic

Nina Vascan

7