2rac-45/19 — Încasarea penalității.

2rac-45/19 — Încasarea penalității. (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 2rac-45/19

Prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Centru (A. Cucerescu)

Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (Iu. Cimpoi, I. Secrieru și A. Danilov)

ÎNCHEIERE

6 februarie 2019 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecătorul Valeriu Doagă

judecătorii Svetlana Filincova

Nicolae Craiu

examinînd admisibilitatea recursului declarat de către Agenția

Medicamentului și Dispozitivelor Medicale,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de către Agenția

Medicamentului și Dispozitivelor Medicale împotriva Societății cu Răspundere

Limitată „Imunotehnomed” cu privire la încasarea penalității,

împotriva deciziei din 18 septembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin

care a fost respins apelul declarat de către Agenția Medicamentului și

Dispozitivelor Medicale, a fost admis apelul declarat de către Societatea cu

Răspundere Limitată „Imunotehnomed”, casată hotărârea din 19 martie 2018 a

Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, fiind emisă o nouă hotărâre,

c o n s t a t ă:

Agenția Medicamentului și Dispozitivelor Medicale a depus cerere de

chemare în judecată la 22 februarie 2017 împotriva Societății cu Răspundere

Limitată „Imunotehnomed” cu privire la încasarea penalității.

Reclamanta în motivarea pretențiilor a indicat că la 3 februarie 2016 a

încheiat cu Societatea cu Răspundere Limitată „Imunotehnomed” contractul de

achiziții publice nr. 15/02875 cu privire la procurarea substituenților proteici

necesari tratamentului nutritiv al pacienților cu fenilcetonurie în scopul realizării

programului special în sănătate „Combaterea maladiilor rare” pentru anul 2016.

La 22 februarie 2016, contractul a fost înregistrat la Agenția Achiziții Publice,

dată de la care obligațiile contractuale asumate de către părți au devenit exigibile.

S-a precizat că prin reclamația nr. A07.PS-01.Rg02-546 din 8 februarie 2017

reclamanta a solicitat pârâtei stingerea penalităților în sumă de 325 626,90 de lei

pentru livrarea cu întârziere a bunurilor, sau prezentarea probelor care ar

demonstra intervenirea unei forțe majore.

Prin răspunsul nr. 214-ex din 16 februarie 2017 Societatea cu Răspundere

Limitată „Imunotehnomed” a informat Agenția Medicamentului și Dispozitivelor

Medicale că pretenția privind încasarea penalității ce rezultă dintr-un contract care

a fost executat la 31 decembrie 2016, nu poate fi înaintată.

1

Reclamanta a specificat că în baza pct. 6.1. lit. a) din contractul de achiziții

publice, pârâta s-a obligat să livreze bunurile în condițiile stabilite în acest act

juridic.

Potrivit specificației la contractul nr. 15/02875 din 3 februarie 2016, bunurile

urmau să fie livrate până la 31 mai 2016, însă conform facturii nr. FB9334756

acestea au fost livrate la 20 iunie 2016.

Agenția Medicamentului și Dispozitivelor Medicale a precizat că potrivit pct.

9.9 din contractul de achiziții publice, pentru livrarea cu întârziere a bunurilor

prevăzute în contract, vânzătorul poartă răspundere materială în valoare de 0,1 %

din suma bunurilor nelivrate pentru fiecare zi de întârziere, dar nu mai mult de 50

% din suma totală a contractului, care se încasează unilateral de către cumpărător

din garanția pentru buna executare a contractului.

A solicitat Agenția Medicamentului și Dispozitivelor Medicale încasarea din

contul Societății cu Răspundere Limitată „Imunotehnomed”, în beneficiul său a

penalității în sumă de 325 626,90 de lei.

Prin hotărârea din 19 martie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru

cererea de chemare în judecată depusă de către Agenția Medicamentului și

Dispozitivelor Medicale împotriva Societății cu Răspundere Limitată

„Imunotehnomed” cu privire la încasarea penalității, a fost admisă parțial.

S-a dispus încasarea din contul Societății cu Răspundere Limitată

„Imunotehnomed” în beneficiul Agenției Medicamentului și Dispozitivelor

Medicale penalitatea în urnă de 160 000 de lei.

Sa dispus încasarea din contul Societății cu Răspundere Limitată

„Imunotehnomed” în beneficiul statului a sumei de 4 800 de lei – cu titlu de taxă

de stat. În rest, pretențiile au fost respinse (f.d. 107,115-118, ).

Nefiind de acord cu hotărârea primei instanțe, la 20 martie 2018 Societatea cu

Răspundere Limitată „Imunotehnomed” a contestat-o cu apel.

Ulterior, la 13 aprilie 2018 Agenția Medicamentului și Dispozitivelor

Medicale a contestat cu apel hotărârea instanței de fond.

Prin decizia 18 septembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, a fost respins

apelul declarat de către Agenția Medicamentului și Dispozitivelor Medicale, a fost

admis apelul declarat de către Societatea cu Răspundere Limitată

„Imunotehnomed”, casată hotărârea din 19 martie 2018 a Judecătoriei Chișinău,

sediul Centru, fiind emisă o nouă hotărâre după cum urmează:

Cererea de chemare în judecată depusă de către Agenția Medicamentului și

Dispozitivelor Medicale împotriva Societății cu Răspundere Limitată

„Imunotehnomed” cu privire la încasarea penalității, a fost respinsă ca tardivă.

S-a dispus încasarea din contul Agenția Medicamentului și Dispozitivelor

Medicale în beneficiul Societății cu Răspundere Limitată „Imunotehnomed” a

sumei de 3 600 de lei – cu titlu de taxă de stat pentru declararea apelului (f.d. 158,

159-164).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a concluzionat că prima instanță nu a

elucidat toate circumstanțele pricinii, nu a apreciat obiectiv și sub toate aspectele

probele administrate la dosar și în consecință a fost emisă o soluție incorectă.

Invocînd ilegalitatea deciziei instanței de apel, Agenția Medicamentului și

Dispozitivelor Medicale, la 9 noiembrie 2018 a contestat-o cu recurs, solicitînd

admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel, cu remiterea cauzei pentru

rejudecare în instanța de apel.

2

În motivarea recursului s-a invocat că instanța de apel, nu a constatat toate

circumstanțele importante pentru soluționarea corectă a cauzei, fiind încălcate

normele de drept procedural și aplicate eronat normele de drept material.

Recurenta a specificat că la emiterea deciziei recurate instanța de apel a

interpretat eronat prevederile art. 268 lit. a) Cod civil, precum că termenul de

prescripție pentru încasarea penalităților a expirat.

În acest sens s-a precizat că termenul de 6 luni de zile este un termen special

de prescripție extinctivă și se aplică pe perioada de 6 luni pentru calcularea

penalității și nicidecum nu poate fi interpretat ca un termen special în interiorul

căruia persoana poate să-și apere, pe calea intentării unei acțiuni în instanță de

judecată, dreptul încălcat.

Potrivit art. 434 Cod de procedură civilă, recursul se declară în termen de 2

luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale. Termenul de 2 luni

este termen de decădere și nu poate fi restabilit.

Instanța de recurs constată că la dosar este atașată scrisoarea Curții de Apel

Chișinău din 15 octombrie 2018, prin care a fost expediată în adresa părților copia

deciziei instanței de apel (f.d. 165), însă la dosar nu sunt anexate probe care ar

certifica data recepționării de către recurentă a copiei deciziei recurate.

Prin urmare, Colegiul constată că recursul declarat de către Agenția

Medicamentului și Dispozitivelor Medicale, la 9 noiembrie 2018, a fost depus în

termen.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) Cod de procedură civilă, după parvenirea

dosarului un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității recursului,

dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre

necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii

acestuia.

Copia recursului a fost expediată în adresa intimatei la 7 decembrie 2018, însă

pînă la data stabilită pentru examinarea admisibilității recursului, în adresa Curții

Supreme de Justiție nu a parvenit referința prin care intimata să-și expună poziția

față de temeiurile invocate în recurs.

Examinând temeiurile de admisibilitate ale recursului în raport cu materialele

cauzei civile, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că recursul este inadmisibil.

În favoarea concluziei enunțate se invocă următoarele argumente.

În conformitate cu art. 439 alin. (3) Codul de procedură civilă, judecătorul

raportor a verificat dacă recursul este formulat de persoana în drept să-l declare,

dacă este depus în termen și dacă nu a fost examinat anterior, și a făcut un raport

verbal în fața completului de judecată instituit în mod legal.

Materialele cauzei certifică faptul că recursul nu a fost examinat anterior,

fiind respectate, totodată, dispozițiile art. 430 din Codul de procedură civilă.

Audiind raportul verbal al judecătorului-raportor și verificând încadrarea în

dispozițiile art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă a temeiurilor

invocate în recurs, precum și având în vedere poziția formulată în referință,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție constată existența temeiului prevăzut la art. 433 lit. a) Cod de

procedură civilă, din următoarele considerente.

Ab initio, în conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

părțile și alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se

3

invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural. În cazul respectiv, judecarea recursului exercitat

conform Secțiunii a II-a, Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, are un

caracter devolutiv și privește doar problemele de drept material și procedural,

verificându-se doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în fapt.

În același context, instanța de judecată subliniază că un stat care dispune de

instanțe de recurs are obligația să se asigure că justițiabilii săi se bucură de

principiile unui proces echitabil garantate de articolul 6 parag. (1) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special, de

dreptul de acces la o instanță și de dreptul de a fi auzit (a se vedea, de exemplu,

Erfar – Avef v. Grecia, 27 martie 2014, parag. 39 – 40; Lebedinschi v. Republica

Moldova, 16 septembrie 2015, parag. 32).

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la

un tribunal al unei persoane poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității

contestațiilor înaintate prin intermediul căilor de atac, pentru că prin însăși natura

sa, recursul trebuie reglementat de către stat, care se bucură în această privință de o

anumită marjă de apreciere. În acest sens, condițiile pentru autorizarea unei cereri

introduse pe o cale de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite

pentru o cale de atac ordinară (a se vedea, inter alia, Marc Brauer v. Germania, 1

septembrie 2016, parag. 34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, parag. 64;

Samardžić v. Croația, 20 iulie 2017, parag. 28).

Astfel, în conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă,

cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se

încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4).

În aceeași ordine de idei, alin. (2) și (3) ale art. 432 din Codul de procedură

civilă prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material

sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alineatul (4)

stabilește că săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei

de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar

fi putut conduce la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs

consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară

sau în cazul în care erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Prin urmare, reglementările referitoare la formalitățile și termenele impuse de

articolele 433 și 432 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă sunt formulate

suficient de clar și urmăresc protejarea interesului părții, dar și competența

asigurării interpretării unitare a legii de către Curtea Supremă de Justiție. Aceste

limitări urmăresc un scop legitim, îndeplinind cerințele securității juridice și bunei-

administrări a justiției (a se vedea, mutatis mutandis, Beniamin Nersesyan v.

Armenia, 19 ianuarie 2010, parag. 22; Erfar – Avef, ibidem, parag. 41, Marc

Brauer, ibidem, parag. 35; Miessen, ibidem, parag. 67; Trevisanato v. Italia, 16

decembrie 2016, parag. 36 – 37, Sturm v. Luxemburg, 27 iunie 2017, parag. 36).

Din perspectiva acestor drepturi garantate de Convenția Europeană, completul

Colegiului de control judiciar își propune să verifice esența și temeiurile recursului,

inclusiv dacă argumentele recurentei referitoare la ilegalitatea deciziei atacate, în

limitele în care au fost formulate, întrunesc condițiile necesare pentru a declara

admisibilă cererea acestuia.

4

În speță, instanța observă că recurenta Agenția Medicamentului și

Dispozitivelor Medicale a criticat decizia Curții de Apel Chișinău din 18

septembrie 2018 în baza articolului 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură

civilă, așa cum este prevăzut, în mod obligatoriu, la articolul 437 alin. (1), lit. f)

din același cod.

Din analiza minuțioasă a conținutului cererii de recurs în raport cu decizia

contestată/procedura în ansamblu, reiese în mod cert că recurenta a reluat criticile

formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel s-a

pronunțat detaliat.

Pe baza celor prezentate, completul Colegiului constată că observațiile

recurentei Agenția Medicamentului și Dispozitivelor Medicale nu dezvăluie nici o

aparență a încălcării normelor de drept material sau procedural, dar nici a încălcării

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Prin urmare, temeiurile inserate în cererea de recurs nu pot fi calificate ca

esențiale și nu ar putea obliga instanța de recurs să primească cererea de recurs

spre examinare în fond și, eventual, să caseze/modifice hotărârea judecătorească

contestată. În mod corespunzător, punctele de vedere al recurentei nu sunt

compatibile cu cerințele prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de

procedură civilă, iar, în consecință, recursul dedus judecății nu corespunde

condiției de a fi „efectiv” (a se vedea, de exemplu, Petrovic v. Luxemburg, 17

februarie 2011, parag. 31 – 33, Sturm v. Luxemburg, ibidem, parag. 32).

Din aceste raționamente, instanța de judecată reține existența temeiului

prevăzut la art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă. În atare situație,

conjunctura stabilită mai sus confirmă lipsa unui formalism excesiv și respectarea

unui raport rezonabil de proporționalitate dintre scopul urmărit și mijloacele

folosite, iar, în opinia instanței, însăși substanța dreptului de acces la instanță nu a

fost afectată.

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi audiat”, garantat de art. 6 parag. 1

din Convenție, instanța notează că obligația de a motiva o hotărâre judecătorească

poate varia în funcție de natura deciziei în cauză (a se vedea, inter alia, Helle v.

Finlanda, 19 decembrie 1997, parag. 55; Latourniere v. Franța, 10 decembrie 2002,

parag. 2; Hansen v. Norvegia, 2 octombrie 2014, parag. 71 – 74). De fapt, în

concepția instanței europene, art. 6 parag. (1) nu impune motivarea detaliată a

deciziei unei instanțe de recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice,

respinge un recurs ca fiind „lipsit de șanse de succes”, ceea ce s-a constatat în

prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), 13

ianuarie 2009, parag. 24; Beniamin Nersesyan, ibidem, parag. 23 – 24; Akaki

Tchaghiashvili, ibidem, parag. 34 sau Papaioannou v. Grecia, 2 iunie 2016, parag.

45).

În conformitate cu art. 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din

3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

Astfel, având în vedere circumstanțele stabilite supra, completul Colegiului

civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție decide

în mod unanim că recursul declarat de către Agenția Medicamentului și

5

Dispozitivelor Medicale nu ridică probleme de drept și nu poate fi acceptat spre

examinare în fond, urmând a fi considerat inadmisibil.

În conformitate cu art. 269-270, 432, 433 lit. a), 440 alin. (1) Cod de

procedură civilă al RM, completul Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

dispune:

Recursul declarat de către Agenția Medicamentului și Dispozitivelor

Medicale se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, judecătorul Valeriu Doagă

judecătorii Svetlana Filincova

Nicolae Craiu

6