2ra-154/19 — obligarea delimitării hotarelor terenului proprietate publică

2ra-154/19 — obligarea delimitării hotarelor terenului proprietate publică (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr.2ra-154/19

prima instanță: Judecătoria Orhei, sediul Centru, (Jud: V. Cupcea)

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (Jud: A. Minciuna, V. Sîrbu, V. Mihaila)

ÎNCHEIERE

16 ianuarie 2019 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Tatiana Vieru

Judecătorii Victor Burduh

Nina Vascan

examinând admisibilitatea recursului declarat de către Anatolii Chișenco și

Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria”,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Anatolii Chișenco

și Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria” împotriva Consiliului orășănesc

Orhei, Guvernului Republici Moldova, intervenient accesoriu Întreprinderea de Stat

„Gările și Stațiile Auto” cu privire la obligarea delimitării hotarelor terenului

proprietate publică

împotriva deciziei din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin care s-

a respins apelul depus de Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală „Chișenco

Daria” și s-a menținut hotărârea din 1 februarie 2018 a Judecătoriei Orhei, sediul

Central,

c o n s t a t ă :

La 6 aprilie 2012, Întreprinderea de Stat „Gările și Stațiile Auto” a depus cerere

de chemare în judecată împotriva Consiliului orășănesc Orhei cu privire la

contestarea actului administrativ.

La 30 aprilie 2013, Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală „Chișenco

Daria” au depus cerere de chemare în judecată împotriva Primăriei orașului Orhei și

Oficiului Cadastral Teritorial Orhei cu privire la formarea bunului imobil.

În motivarea acțiunii, reclamanții au indicat că, conform Legii nr.459 din 22

ianuarie 1991 cu privire la proprietate, clădirea autogării Orhei cu suprafața de 306,6

m.2 este proprietatea Statului Republica Moldova. Această clădire a fost înregistrată

la 20 octombrie 2003 în Registrul bunurilor imobile cu nr. cadastral XXXXX.

Reclamanții au menționat că conform legii enunțate, clădirea depozitului cu

suprafața de 122,8 m.2, pe care Auto-Gara Orhei o utilizează în procesul activității

este proprietatea Statului și a fost înregistrată cu nr. cadastral XXXXX.

Totodată reclamanții au notat că, conform Legii nr. 981 din 11 mai 2000 privind

terenurile proprietate publică și delimitarea lor, terenul funciar cu suprafața de

1

1,3072 ha a fost înregistrat la 20 octombrie 2003 ca proprietatea Statului Republica

Moldova cu nr. cadastral XXXXX.

În acest sens, reclamanții au accentuat că, la momentul înregistrării acestor

obiecte și anume la 20 octombrie 2003, pe terenul cu suprafața de 1,3072 ha a fost

construit și dat în exploatare magazinul care aparține lui Anatolii Chișenco.

Astfel reclamanții au relatat că acest magazin a fost construit în anul 2001-

2002, în baza acordului Ministerului Transportului nr.02-01-07/659 din 3 octombrie

2011, potrivit căruia lui Anatolii Chișenco i-a fost acordat dreptul să construiască

magazin comercial.

Conform certificatului de urbanism nr.147 din 1 august 2002, autorizației de

construcție nr.68 din 5 august 2002 a fost construit magazinul comercial, iar în baza

procesului - verbal nr.21 din 12 mai 2003 acest magazin a fost dat în exploatare.

La 15 mai 2003, magazinul comercial a fost înregistrat ca proprietatea a lui

Anatolii Chișenco și Daria Chișenco cu nr. cadastral XXXXX, amplasat pe terenul

funciar cu suprafața de 26,5 m.2.

Reclamanții au menționat că, conform certificatului din Registrul bunurilor

imobile, depozitul cu nr. cadastral XXXXXși clădirea cu nr. XXXXXse află în gestiunea

economică a Întreprinderii de Stat „Gările și Stațiile Auto”.

Conform deciziei Consiliului orășenesc Orhei nr.2.12.2 din 3 martie 2012, a

fost decisă delimitarea terenului cu nr. cadastral XXXXX și a fost aprobate hotarele

terenului care se află în proprietatea statului.

La 24 august 2012, Anatolii Chișenco a depus cerere în adresa Primăriei

orașului Orhei, prin care a solicitat procurarea terenului pe care este amplasat

magazinul comercial, iar prin răspunsul nr.03-7-957 din 12 septembrie 2012

Primăria orașului Orhei a refuzat, invocând drept motiv examinarea în Judecătoria

Orhei a litigiului intentat la cererea de chemare în judecată depusă de Întreprinderea

de Stat „Gările și Stațiile Auto” privind delimitarea terenului.

Reclamanții au susținut că s-au adresat cu cerere privind delimitarea terenului

pentru a concretiza proprietarul terenului pe care este amplasat magazinul comercial

ce aparține cu drept de proprietatea lui Anatolii Chișenco și Daria Chișenco și pentru

a planifica relațiile funciare în viitor.

Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria” au indicat că

conform art. 11 din Legea nr. 91 din 4 mai 2007, privind terenurile proprietate

publică și delimitarea lor, guvernul, autoritățile administrației publice locale vor

aproba listele terenurilor din domeniul public și ale celor din domeniul privat.

Reclamanții au menționat că coproprietarii ai terenului sunt Statul și autoritățile

administrației publice locale fără indicarea cotelor – părți.

Astfel reclamanți au indicat că această situație creează neclaritate în folosința

terenului. Conform deciziei nr.2.12.2 din 3 martie 2012 a Consiliului orășenesc

Orhei a fost decisă delimitarea și coordonarea suprafeței de 0,6835 ha și hotarele

terenului aferent clădirilor în care își desfășoară activitatea Întreprinderea de Stat

„Gările și Stațiile Auto”, ca proprietate a statului.

Totodată reclamanții au menționat că ei au interes ca această delimitare să fie

efectuată cât mai urgent și să fie înregistrată în Registrul bunurilor imobile, deoarece

ei doresc să cumpere terenul cu suprafața de 26,5m.2, pe care este amplasat

magazinul.

2

Reclamanții au solicitat corectarea înscrisului din Registrul bunurilor imobile

nr. XXXXX, la pct.2.1 în ceea ce ține de numele proprietarului cu indicarea în calitate

de proprietar, organul de administrație locală, iar în calitate de temei Legea nr.252-

XVI din 21 octombrie 2005 și obligarea Organului Cadastral Teritorial Orhei să

formeze obiectul imobil - terenul funciar (6401307061) conform Legii nr.91 din 5

aprilie 2007 în baza actului de delimitare a hotarelor terenului funciar, aprobat prin

decizia nr.2.13.2 din 3 martie 2012 a Consiliului orășenesc Orhei.

Prin încheierea din 2 iulie 2013 a Judecătoriei Orhei, cauza civilă la cererea de

chemare în judecată depusă de, Întreprinderea de Stat „Gările și Stațiile Auto”

împotriva Consiliului orășănesc Orhei cu privire la contestarea actului administrativ

și cererea de chemare în judecată depusă de către Anatolii Chișenco și Întreprinderea

Individuală „Chișenco Daria” împotriva Primăriei orașului Orhei și Oficiului

Cadastral Teritorial Orhei cu privire la formarea bunului imobil, au fost conexate

pentru a fi examinate întrun singur proces (f.d. 36, vol. I).

La 15 iulie 2017, Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală „Chișenco

Daria” au depus cerere de concretizare a cerințelor împotriva Consiliului orășănesc

Orhei, Guvernului Republici Moldova, prin care au solicitat radierea înregistrării

dreptului de proprietate al Republicii Moldova asupra terenului funciar nr. cadastral

XXXXX în subcapitolul II înscris 2.1 în Registrul bunurilor imobile (f.d. 149, vol. I).

Prin încheierea din 23 decembrie 2016 a Judecătoriei Orhei a fost dispusă

disjungarea într-un proces aparte a cauzei civile la cererea de chemare în judecată

depusă de, Întreprinderea de Stat „Gările și Stațiile Auto” împotriva Consiliului

orășănesc Orhei cu privire la contestarea actului administrativ și cererea de chemare

în judecată depusă de către Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală

„Chișenco Daria” împotriva Primăriei orașului Orhei și Oficiului Cadastral

Teritorial Orhei cu privire la formarea bunului imobil (f.d. 37, vol. I).

La 17 ianuarie 2018, Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală „Chișenco

Daria” au depus cerere de concretizare a cerințelor împotriva Consiliului orășănesc

Orhei, Guvernului Republici Moldova, intervenient accesoriu Întreprinderea de Stat

„Gările și Stațiile Auto”, solicitând obligarea pârâților de a delimita hotarele

terenului proprietate publică din str. M. Sadoveanu 50, mun. Orhei în conformitate

cu decizia Consiliului orășenesc Orhei nr. 2.13.2 din 3 februarie 2012, fără a aplica

deciziile Consiliului orășenesc Orhei nr. 3.41, nr.3.42 din 11 mai 2015 și nr.9.25 din

9 decembrie 2006 (f.d.207-208, vol. I).

Prin hotărârea din 1 februarie 2018 a Judecătoriei Orhei, sediul Central, s-a

respins acțiunea depusă de Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală

„Chișenco Daria” ca fiind neîntemeiată (f.d. 222, 229-231, vol. I).

Prin decizia din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, s-a respins apelul

depus de Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria” și s-a

menținut hotărârea din 1 februarie 2018 a Judecătoriei Orhei, sediul Central (f.d. 78-

88, vol. II).

La 12 noiembrie 2018, Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală

„Chișenco Daria” au depus recurs împotriva deciziei din 3 octombrie 2018 a Curții

de Apel Chișinău, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel

cu remiterea cauzei la rejudecare în instanță de apel.

3

Recurenții Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria”,

în motivarea recursului, au indicat că instanța de apel la adoptarea deciziei contestate

a aplicat și interpretat eronat normele dreptului material aplicabile raportului juridic

litigios.

Recurenții au menționat că disjungarea cauzelor civile a fost efectuată cu

încălcarea normelor dreptului procesual, întrucât nu au fost efectuate copii la

procesele-verbale ale ședințelor de judecată, care au avut loc până la procesul de

disjungare. În acest context, recurenții au indicat că procesele-verbale a ședințelor

de judecată din 2012-2013 nu au fost semnate, procesul-verbal din 23 octombrie 213

nu este complet și nu a fost semnat de judecător, totodată lipsesc procesele-verbale

ale ședințelor de judecată și actele procesuale din perioada 15 iulie 2014-31 martie

2017.

Anatolii Chișenco și Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria” au afirmat că

nu corespunde realității constatarea instanței de apel că, terenul pe care este amplasat

magazinul este proprietatea statului, deoarece conform certificatului de urbanism nr.

147 din 1 august 2002, s-a stabilit că terenul enunțat constituie proprietate a

administrației publice locale.

De asemenea recurenții au indicat că nu corespunde realității faptul că

magazinul comercial este o construcție provizoriu, deoarece aceasta a fost

înregistrată în Registru bunurilor imobile.

La 12 decembrie 2018, în conformitate art. 439 alin. (2) din Codul de procedură

civilă, Curtea Supremă de Justiție i-a comunicat cererea de recurs Consiliului

orășănesc Orhei, Guvernului Republici Moldova și Întreprinderii de Stat „Gările și

Stațiile Auto”, informându-i că referința se depune în termen de o lună de la data

primirii scrisorii. În mod corespunzător, dacă referința nu a fost prezentată în

termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia.

La data stabilită pentru examinarea cauzei, Consiliul orășănesc Orhei,

Guvernul Republici Moldova și Întreprinderea de Stat „Gările și Stațiile Auto” nu

au înaintat referință la cererea de recurs depusă de Întreprinderea Individuală

„Chișenco Daria” și Anatolii Chișenco, prin care să-și exprime opinia referitor la

recursul declarat.

Analizând admisibilitatea recursului, conform art. 440 din Codul de procedură

civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră inadmisibilă cererea de recurs formulată de

Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria” și Anatolii Chișenco, din următoarele

motive.

În conformitate cu art. 439 alin. (3) Codul de procedură civilă, judecătorul

raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs și

face un raport verbal în fața completului de judecată instituit în conformitate cu

alin.(2).

În conformitate cu art. 434 alin. (1) Codul de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale.

Astfel, prin prisma dispoziției citate, completul Colegiului civil, comercial și

de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție constată în termen recursul

declarat de Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria” și Anatolii Chișenco la 28

noiembrie 2018, împotriva deciziei din 3 octombrie 2018.

4

În continuare, audiind raportul verbal al judecătorului-raportor și verificând

încadrarea în dispozițiile art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă a

temeiurilor invocate în recurs, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție constată existența temeiului prevăzut la

art. 433 lit. a) CPC, din următoarele considerente.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural. Temeiurile declarării recursului sunt enumerate

exhaustiv în alineatele (2), (3) și (4) ale acestui articol.

Rațiunea acestor dispoziții legale fundamentează ideea potrivit căreia judecarea

recursului exercitat conform Secțiunii II-a, Capitolul XXXVIII din Codul de

procedură civilă, are un caracter devolutiv și privește doar problemele de drept

material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în

fapt. În aceste condiții, trebuie observat caracterul extraordinar al aceste căi de atac,

la care se poate recurge doar în cazurile excepționale enunțate de dispozițiile art. 432

alin. (2), (3), (4) din Codul de procedură civilă.

Din acest punct de vedere, completul Colegiului își propune să verifice esența

și temeiurile recursului, precum și argumentele privind caracterul nelegal al deciziei

atacate, în limitele în care au fost formulate și prin prisma drepturilor garantate de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).

Instanța subliniază că în materie civilă Convenția nu garantează un drept de

recurs, dar că o eventuală procedură de examinare a admisibilității acestuia face

incident articolul 6 (a se vedea, inter alia, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), 13 ianuarie

2009, para. 24; Akaki Tchaghiashvili v. Georgia, 2 septembrie 2014, para. 34).

În plus, un stat care dispune de astfel de instanțe de recurs are obligația să se

asigure că justițiabilii se bucură de principiile unui proces echitabil garantate de art.

6 alin. (1), în special de dreptul de acces la o instanță și de dreptul de a fi audiat. (a

se vedea, de exemplu, Erfar – Avef v. Grecia, 27 martie 2014, para. 39 – 40;

Lebedinschi v. Republica Moldova, 16 septembrie 2015, para. 32).

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la un

tribunal al unei persoane poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității

contestațiilor înaintate prin intermediul căilor de atac, întrucât însăși natura sa

solicită o reglementare specială din partea statului, care beneficiază de o anumită

marjă de apreciere. În acest sens, condițiile pentru autorizarea unei cereri introduse

pe o cale de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o

cale de atac ordinară (a se vedea, inter alia, Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie

2016, para. 34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, para. 64).

În același timp, în jurisprudența sa consecventă, Curtea Europeană a precizat

că interpretarea normelor de procedură reprezintă o chestiune de drept intern și ține,

în principiu, de competența instanțelor să evalueze motivele de admisibilitate a unei

cereri de acest tip (a se vedea, de exemplu, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), ibidem,

para. 25; Vučković și alții v. Serbia (excepții preliminare), 25 martie 2014, para. 80;

Miessen v. Belgia, ibidem, para. 70).

5

Astfel, în conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea

de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4).

În același context, alin. (2) și (3) ale art. 432 din Codul de procedură civilă

prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de

drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alineatul (4) stabilește că

săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare

a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar fi putut

conduce la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs consideră

că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară sau în cazul

în care erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului.

Prin urmare, reglementările referitoare la formalitățile și termenele impuse de

articolele 433 și 432 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă urmăresc protejarea

interesului părții, precum și competența asigurării interpretării unitare a legii de către

Curtea Supremă de Justiție. Aceste limitări urmăresc un scop legitim, îndeplinind

cerințele securității juridice și a bunei-administrări a justiției (a se vedea, mutatis

mutandis, Beniamin Nersesyan v. Armenia, 19 ianuarie 2010, para. 22; Erfar – Avef,

ibidem, para. 41, Marc Brauer, ibidem, para. 35; Miessen, ibidem, para. 67;

Trevisanato v. Italia, 16 decembrie 2016, para. 36 - 37).

În speță, instanța constată că cererea de recurs declarată de către

Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria” și Anatolii Chișenco este formulată în

baza art. 432 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Completul judiciar notează că-i revine obligația de a verifica dacă argumentele

recurenților întrunesc condițiile necesare pentru a declara admisibil cererea acestora,

inclusiv dacă normele de drept invocate în favoarea punctului lor de vedere sunt

incidente la soluționarea fondului cauzei. Cu toate acestea, trebuie subliniat că din

succesiunea actelor dosarului reiese că recurenții au reluat criticile formulate în faza

procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin urmare, Colegiul constată că încălcările invocate, exprimate sub forma

unor enunțuri generale, fără a fi aprofundate, nu permit încadrarea lor în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de procedură civilă. Deci, în mod

evident, lipsește o formulare suficientă și adecvată în ceea ce privește chestiunea de

drept pusă în discuție pentru a identifica esența și temeiul cererii de recurs, impuse

de art. 437 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă.

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi audiat”, garantat de Convenție,

instanța notează că obligația de a motiva o hotărâre judecătorească poate varia în

funcție de natura deciziei în cauză (a se vedea, inter alia, Helle v. Finlanda, 19

decembrie 1997, para. 55; Latourniere v. Franța, 10 decembrie 2002, para. 2;

Hansen v. Norvegia, 2 octombrie 2014, para. 71 – 74). De fapt, în concepția instanței

europene, art. 6 alin. (1) nu impune motivarea detaliată a deciziei unei instanțe de

recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice, respinge un recurs, ca fiind

„lipsit de șanse de succes” (a se vedea, mutatis mutandis, Kukkonen v. Finlanda (nr.

2), ibidem, para. 24; Beniamin Nersesyan, ibidem, para. 23 – 24; Akaki

Tchaghiashvili, ibidem, para. 34 sau Papaioannou v. Grecia, 2 iunie 2016, para. 45).

6

Mai mult, instanța observă că recurenții Întreprinderea Individuală „Chișenco

Daria” și Anatolii Chișenco au formulat prezenta cerere după ce au avut posibilitatea

de a fi audiați de o instanță de fond și de o instanță de apel, care au fost competente

de a examina toate chestiunile de fapt și de drept relevante litigiului (a se vedea,

mutatis mutandis, Levages Prestations Services v. Franța, 23 octombrie 1996, para.

48; A. Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, para. 59; Akaki

Tchaghiashvili, ibidem, para. 34).

În sfârșit, în limitele impuse de art. 439 alin. (3) din Codul de procedură civilă,

instanța conchide că recursul dedus judecății nu corespunde cerinței de a fi „efectiv”,

adică nu s-a bazat exclusiv pe chestiuni de drept, care ar cuprinde încălcări esențiale

sau aplicări eronate din partea instanței judecătorești ierarhic inferioară a normelor

de drept material sau a normelor de drept procedural. Din aceste raționamente,

completul Colegiului constată existența temeiului prevăzut la art. 433 lit. a) din

Codul de procedură civilă, fiind respectat, în viziunea instanței, raportul rezonabil

de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În conformitate cu art. 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

Astfel, având în vedere circumstanțele stabilite supra, completul Colegiului

civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție decide

în mod unanim că recursul declarat de către Întreprinderea Individuală „Chișenco

Daria” și Anatolii Chișenco nu ridică probleme de drept și nu poate fi acceptat spre

examinarea în fond, urmând a fi considerat inadmisibil.

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Recursul declarat de către Întreprinderea Individuală „Chișenco Daria” și

Anatolii Chișenco se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, judecătorul Tatiana Vieru

Judecătorii Victor Burduh

Nina Vascan

7