2ra-439/18 — Încasarea salariului restant, penalitătii, prejudiciului cauzat

Dosarul nr. 2ra–439/18

Instanța de fond: A. Miron

Instanța de apel: M. Anton, G. Dașchevici, Iu. Cotruță

Î N C H E I E R E

21 martie 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

În componența:

Președintele completului, Svetlana Filincova,

Judecători Dumitru Visternicean, Nicolae Craiu

Examinând admisibilitatea recursului declarat de către Grosu Ghenadie,

în cadrul cauzei civile intentate la cererea de chemare în judecată depusă de

Grosu Ghenadie către IP ”Serviciul Național Locuință”, cu privire la compensarea

pierderilor cauzate de neachitarea la timp a salariului și a penalității,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 26 iulie 2016, prin care a fost

admisă cererea de apel depusă de IP ”Serviciul Național Locuință”, casată

hotărârea Judecătoriei Rîșcani, mun. Chișinău din 21 decembrie 2015 și emisă o

nouă hotărâre de respingere a acțiunii,

c o n s t a t ă:

La data de 24 iunie 2015, reclamantul Grosu Ghenadie s-a adresat cu cerere

de chemare în judecată împotriva IP „Serviciului Național Locuință”, cu privire la

încasarea salariului reținut, compensarea pierderii la salariul neachitat la timp și

încasarea penalității.

În motivarea acțiunii reclamantul Grosu Ghenadie a indicat că la 17.04.2012 a

fost angajat în cadru IP „Serviciului Național Locuință” în funcția de jurist cu

salariul de funcție de 4400 lei, iar la 17.09.2012 a fost demis din funcția ocupată

conform cererii personale.

Reclamantul a invocat că, pe perioada de muncă pârâtul i-a achitat parțial

salariul, și anume:

pentru perioada de muncă 17.04.2012 - 31.05.2012, salariul a fost achitat în

luna iunie 2012.

pentru perioada 01.06.2012 - 30.06.2012 salariul a fost achitat în luna

decembrie 2013;

pentru perioada 01.07.2012 - 31.07.2012 salariul a fost achitat în luna aprilie

2015;

pentru perioada 01.08.2012 - 17.09.2012 salariul nu a fost achitat.

La data de 11 martie 2015, reclamantul a expediat în adresa pârâtului o

solicitare cu cerința de a-i achita salariul pe toată perioada de muncă, reținut

nemotivat, inclusiv de a compensa pierderile cauzate de neachitarea la timp a

salariului, potrivit art. 145 Codul muncii, și penalitatea conform art.330 Codul

muncii, iar prin răspunsul nr. 151/17 din 17 martie 2015 pârâtul a recunoscut faptul

reținerii salariului, obligându-se să achite salariul, ignorând cerințele sale privind

compensarea pierderilor cauzate, a penalităților și prezentarea actelor solicitate.

Considera reclamantul că în temeiul art. 145, 330 Codul muncii și Hotărârea

Guvernului nr. 535 din 07.05.2003, pârâtul are obligația de a-i achita salariul

neachitat în mărime de 6600 lei, pierderile cauzate de pârât în mărime de 2320,20

lei și prejudiciul în mărime de 13213,20 iei, iar în total suma de 22133,40 lei.

Reclamantul a solicitat în instanță încasarea din contul pârâtului a salariului

restant neachitat în sumă de 6600 lei, compensarea pierderii la salariul neachitat la

timp în mărime de 2320 lei și prejudiciul cauzat pentru reținerea salariului în

mărime de 13213 lei.

Ulterior, reclamantul a renunțat la capătul de cerere privind încasarea

salariului, menționând că după depunerea cererii în judecată salariul i-a fost achitat

de pârât.

Prin încheierea judecătoriei Rîșcani, mun. Chișinău din 21 decembrie 2015, s-

a admis renunțarea reclamantului Grosu Ghenadie la pretenția de încasare a

salariului în sumă de 6600 lei.

Prin hotărârea judecătoriei Rîșcani, mun. Chișinău din 21 decembrie 2015, s-a

admis cererea de chemare în judecată depusă de Grosu Ghenadie împotriva IP

„Serviciului Național Locuință” și s-a dispus încasarea din contul IP „Serviciului

Național Locuință” în beneficiul lui Grosu Ghenadie compensarea pierderi: la

salariul neachitat la timp în sumă de 2320 lei, a penalității în mărime de 13213 lei,

iar în total suma de 15533 lei, cu încasarea din contul pîrîtului a taxei de stat în

mărime de 466 lei.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 26 mai 2016, s-a admis apelul IP

„Serviciului Național Locuință”, a fost casată hotărârea judecătoriei Rîșcani, mun.

Chișinău din 21 decembrie 2015 și emisă o nouă hotărâre prin care acțiunea a fost

respinsă.

La data de 09 noiembrie 2017 (prin intermediul oficiului poștal), Grosu

Ghenadie a depus cerere de recurs împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din

26 mai 2016, solicitând repunerea în termenul de declarare a recursului din motiv

că a aflat despre decizia recurată la data de 13 septembrie 2017, casarea acesteia cu

menținerea hotărârii instanței de fond.

În motivarea recursului declarat, Grosu Ghenadie a reiterat motivele de fapt

ale cauzei și a invocat că instanța de apel la pronunțarea deciziei a apreciat în mod

arbitrar probele.

La data de 16 martie 2018, IP „Serviciului Național Locuință” (în lichidare) a

depus o referință la cererea de recurs, solicitând să fie considerat inadmisibil

recursul declarat de Grosu Ghenadie.

Analizând temeiurile invocate în cererea de recurs, referință, în raport cu

materialele pricinii și prevederile legale, Completul Colegiului civil, comercial și

de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră recursul

declarat de către Grosu Ghenadie, neîntemeiat și care urmează a fi declarat

inadmisibil, din considerentele ce urmează.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) al Codului de procedură civilă, părțile și

alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural prevăzute de art. 432 alin. (2), (3) și (4) al Codului de

procedură civilă.

În conformitate cu art. 433 lit. a) al Codului de procedură civilă, cererea de

recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) al Codului de procedură civilă.

În conformitate cu art. 440 alin. (1) al Codului de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din

3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

Dat fiind faptul că temeiurile de declarare a recursului împotriva deciziei

curții de apel, prin prisma prevederilor secțiunii a 2-a a capitolului XXXVIII al

Codului de procedură civilă, sunt strict delimitate de art. 432, Completul reține că

reieșind din prevederile art. 437 alin.(1) lit. f) al Codului de procedură civilă, în

sarcina recurentului este impusă obligația delimitării esenței, temeiului și

argumentării acelei/acelor încălcări esențiale și/sau a acelor circumstanțe ce indică

la aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural, și care ar dicta

necesitatea declarării recursului ca fiind admisibil.

În speță, însă criticile invocate de Grosu Ghenadie, nu pot duce la

admisibilitatea recursului, ori acestea nu pot fi reținute prin prisma art. 432 al

Codului de procedură civilă, în condițiile în care se insistă în mod exclusiv asupra

reaprecierii circumstanțelor cauzei, în detrimentul evidențierii ilegalității soluției

instanței de apel.

Acest fapt denotă caracterul declarativ al recursului, fiind lipsit de esență, care

evidențiază simplul fapt al dezacordului recurentului cu soluția dată de instanța de

apel, precum și lipsa temeiurilor legale de declarare a recursului, având în vedere

faptul că, rolul exclusiv al recursului este de a asigura efectuarea unui control de

legalitate a deciziei atacate în baza temeiurilor legale de declarare a recursului

strict prevăzute de art. 432 alin. (2), (3) și (4) al Codului de procedură civilă.

Or, nu este suficientă simpla expunere a circumstanțelor faptice ale cauzei,

fiind necesară motivarea recursului cu indicarea amănunțită a motivelor de

nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor. Motivarea recursului

înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de actul de dispoziție pronunțat în

apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții,

instanța a pronunțat o hotărâre neîntemeiată. Aderent, recursul nu se poate limita la

o simplă indicare a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor de

recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, o

minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe

care se bazează.

Abordarea recurentului, în speță, însă evidențiază în mod clar dezacordul

acestuia cu soluția dată de instanța de apel, iar argumentele recursului nu permit

identificarea omisiunilor sau erorilor care ar impune declararea recursului ca fiind

admisibil.

Prin prisma jurisprudenței CtEDO, recursul trebuie să fie efectiv, adică să fie

capabil să ofere îndreptarea situației prezentate în cerere, să posede puterea de a

îndrepta în mod direct starea de lucruri, trăsătură distinctivă care nu este

evidențiată în cererea de recurs declarată de Grosu Ghenadie.

Astfel, Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție constată lipsa temeiurilor care ar dicta necesitatea

declarării recursului ca fiind admisibil.

În conformitate cu art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) al

Codului de procedură civilă, Completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție,

d i s p u n e:

Se consideră inadmisibil recursul declarat de către Grosu Ghenadie.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului Svetlana Filincova,

Judecători Dumitru Visternicean,

Nicolae Craiu