3ra-1353/17 — contestarea actului administrativ

3ra-1353/17 — contestarea actului administrativ (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

prima instanță: R. Pulbere dosarul nr. 3ra-1353/17

instanța de apel: A. Bostan, V. Negru, A. Pahopol

Î N C H E I E R E

13 decembrie 2017 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președintele completului, judecătorul Iulia Sîrcu

Judecătorii Luiza Gafton, Mariana Pitic

examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către

Serviciul Fiscal de Stat,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată a lui Vasile Tacu împotriva

Inspectoratului Fiscal de Stat pe municipiul Chișinău cu privire la contestarea

actului administrativ,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 20 iunie 2017, prin care a fost

admis apelul declarat de către Vasile Tacu, casată integral hotărârea Judecătoriei

Botanica, mun. Chișinău din 22 iulie 2016 și emisă o nouă hotărâre de admitere

parțială a acțiunii,

c o n s t a t ă:

La data de 24 aprilie 2016, Vasile Tacu a depus cerere de chemare în

judecată împotriva Inspectoratului Fiscal de Stat pe municipiul Chișinău cu privire

la contestarea actului administrativ.

În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că, în urma controlului fiscal cu

privire la corectitudinea calculării, achitării impozitului pe venit și prezentării

declarației persoanei fizice cu privire la impozitul pe venit pentru perioada fiscală

2011, efectuat în baza deciziei de inițiere a controlului fiscal nr. 1/S4/11 din 19

ianuarie 2016, a fost întocmit Actul de control nr. 3-544366 din 19 ianuarie 2016,

în care autoritatea de control a indicat prezumata diminuare a venitului impozabil

cu 54 104,73 lei a impozitului pe venit spre plată pentru perioada fiscală 2011 cu

9738, 85 lei cu neachitarea impozitului pe venit, în urma unui contract de schimb a

locuinței de bază ce-i aparține cu drept de proprietate.

Menționează că, nefiind de acord cu concluziile actului de control și-a

exprimat dezacordul cu acesta prezentând organului fiscal probele de rigoare, însă

la data de 09 februarie 2016, Direcția administrare fiscală Botanica a declarat

dezacordul neîntemeiat și l-a citat pentru examinarea cazului de încălcare fiscală.

Invocă că, la data de 15 februarie 2016, Direcția administrare fiscală

Botanica al IFS mun. Chișinău, în baza Actului de control nr. 3-544366 din 19

1

ianuarie 2016 a adoptat decizia nr. 1/S4/11, prin care a fost recunoscut vinovat de

încălcarea prevederilor art. 8 alin. (2) lit. d), e) și art. 87 alin. (1) din Codul fiscal și

pct. 83 al Regulamentului cu privire la determinarea obligațiilor fiscale aferente

impozitului pe venit al persoanelor fizice, care nu practică activitatea de

întreprinzător, aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr. 77/30 ianuarie 2008 prin

diminuarea venitului impozabil cu 54 104,73 lei și a impozitului pe venit spre plată

pentru perioada fiscală 2011 cu 9 738,85 lei, cu neachitarea impozitului pe venit,

fiind sancționat cu amendă în mărime de 2 921,65 lei cu dispunerea încasării

impozitului pe venit diminuat pentru anul 2011 cu 9 738,85 lei și majorării de

întârziere în mărime de 4 426,50 lei.

Relevă că, nefiind de acord cu decizia nr. 1/S4/11 din 15 februarie 2016 și-a

exprimat dezacordul prin depunerea la data de 04 martie 2016 a contestației, prin

care a solicitat anularea acesteia, însă prin decizia nr. 54 din 31 martie 2016,

contestația a fost respinsă ca neîntemeiată.

Consideră că, atât decizia nr. 54 din 31 martie 2016 cât și decizia nr. 1/S4/11

din 15 februarie 2016 sunt nefondate și rezultă din aprecierea subiectivă și

incompletă a legislației și a probelor puse la baza emiterii acestora și urmează a fi

anulate.

Indică că, la examinarea cazului de încălcare fiscal, Direcția administrare

fiscală Botanica și IFS pe mun. Chișinău au invocat ca temei de impunere fiscală,

lipsa vizei de reședință pe adresa XXXXXX, adică lipsa de fapt a ștampilei în

buletinul de identitate seria XXXXXX, eliberat la data de 30 iulie 2002, și din

acest motiv, locuința situată la adresa nominalizată a fost considerată ca nefiind loc

permanent de trai.

Mai indică că, IFS pe mun. Chișinău nu a luat ca bază valorică a locuinței

prețul cadastral în mărime de 254 929 lei dar suma indicată în contractul de

privatizare în mărime de 79 925,55 lei, concluzionând că, schimbul de locuințe s-a

soldat cu creștere de capital supusă impunerii, reieșind din suma încasată de

188135 lei, fapt ce nu corespunde realității. Or, prin prisma valorii estimative

stabilite de organul cadastral, a avut loc pierdere de capital, iar viza de reședință a

fost retrasă în scopul efectuării schimbului de locuințe, el locuind de fapt și de

drept în locuința din str. XXXXXX, fapt ce se confirmă prin achitarea serviciilor

comunale și contractele cu prestatorii de servicii.

Solicită anularea deciziei nr. 1/S4/11 emisă de către Direcția administrare

fiscală Botanica la data de 15 februarie 2016 și deciziei nr. 54 emisă de

Inspectoratul Fiscal de Stat pe mun. Chișinău la data de 31 martie 2016.

Prin hotărîrea Judecătoriei Botanica mun. Chișinău din 22 iulie 2016 a fost

respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Respingând acțiunea prima instanță și-a argumentat concluzia prin faptul că,

la momentul încheierii contractului de schimb nr. 1164 din 23 februarie 2011 între

Vasile Tacu și Veaceslav Tacu, apartamentului nr. XXXXXX nu constituia

domiciliul de bază a reclamantului, astfel, nu a putut beneficia de facilitatea

prevăzută de art. 41 alin. (3) din Codul fiscal.

2

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 20 iunie 2017 a fost admis apelul

declarat de către Vasile Tacu, casată hotărârea primei instanțe și emisă o nouă

hotărâre, prin care acțiunea a fost admisă parțial și a fost anulată decizia

Inspectoratului Fiscal de Stat pe mun. Chișinău, Direcția administrare fiscală

Botanica nr. 1/S4/11 din 15 februarie 2016. În rest acțiunea a fost respinsă.

Instanța de apel anulând decizia nr. 1/S4/11 din 15 februarie 2016 și-a

argumentat concluzia prin faptul că, lui Vasile Tacu nejustificat și eronat i s-a

impus achitarea impozitului pentru perioada anului 2011, prin prisma unor

presupuneri, care nu au fost probate prin probe pertinente și concudente, or,

conform contractului de schimb din 23 februarie 2011 a fost schimbat apartamentul

nr. XXXXXX, în valoare de 188 135 lei cu apartamentul nr. XXXXXX, în valoare

de 254 299 lei fără plată suplimentară.

De asemenea, instanța de apel a reiterat și faptul că, conform buletinului de

identitate a lui Vasile Tacu, una din adresele înscrise în rubrica domiciliu, este

indicată și adresa din str. XXXXXX. Astfel, faptul domicilierii unei persoane la o

adresă sau alta, precum și existența vizei de reședință pe o adresă sau alta, nu poate

fi echivalat cu constatarea faptului existenței dreptului de proprietate asupra unui

bun imobil.

La data de 08 septembrie 2017, Serviciul Fiscal de Stat a declarat recurs

împotriva deciziei instanței de apel, solicitând admiterea recursului, casarea

integrală a deciziei instanței de apel și menținerea hotărârii primei instanțe.

În motivarea recursului a indicat că, nu este de acord cu decizia instanței de

apel, deoarece au fost aplicate eronat normele de drept material și, anume, a fost

interpretată în mod eronat legea.

Menționează că, instanța de apel neîntemeiat a calificat ca eronată concluzia

primei instanțe precum că, la momentul schimbului bunului imobil, apartamentul

nr. XXXXXX de către Vasile Tacu, nu constituia domiciliu de bază, prin urmare

nu a putut beneficia de facilitatea prevăzută de art. 41 alin. (3) din Codul fiscal,

motivând că, conform fișei de locuință nr. 16 eliberată de APLP nr. 51/353 la 12

iulie 2016, Vasile Tacu a sosit în locuința din str. XXXXXX, iar la data de 23

februarie 2011, a fost întocmit contractul de schimb, conform căruia ap. XXXXXX

situat în XXXXXX a fost schimbat cu bunul imobil din XXXXXX.

Or, conform înscrisurilor din fișa de însoțire a buletinului de identitate seria

XXXXXX eliberat la 30 iulie 2002, Vasile Tacu are stabilit domiciliul nou din data

de 29 septembrie 2010 pe adresa XXXXXX.

Astfel, susține că, la momentul înstrăinării bunului imobil cu nr. cadastral

XXXXXX în baza contractului de schimb nr. 1164 din 23 februarie 2011 de către

Vasile Tacu, acesta nu constituia domiciliul de bază a contribuabilului. Respectiv,

intimatul nu a putut beneficia de facilitatea prevăzută de art. 41 alin. (3) din Codul

Fiscal.

Relevă că, conform prevederilor art. 41 alin. (3) din Codul fiscal, mărimea

creșterii de capital, supusă impunerii, pentru orice locuință se micșorează cu suma

de 10000 lei pentru fiecare din anii ce urmează după anul 1997, pe parcursul căruia

(sau cărora) contribuabilul a fost proprietarul acestei proprietăți și a folosit-o ca

3

locuință de bază. Această prevedere nu se aplică în cazul locuinței de bază a cărei

bază valorică este valoarea estimată în modul stabilit, iar conform art. 41 alin. (2)

din Cod, se consideră locuință de bază a contribuabilului locuința care s-a aflat în

proprietatea lui în decurs de 3 ani, perioadă care expiră la data înstrăinării acestei

locuințe, și care i-a servit pe tot parcursul acestei perioade drept domiciliu de bază.

Indică că, conform pct. 47 din Regulamentul cu privire la determinarea

obligațiilor fiscale aferente impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu

practică activitatea de întreprinzător, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 77 din

30 ianuarie 2008, domiciliu de bază se consideră locul de trai permanent al

contribuabilului, unde are viză de domiciliu (reședință), cu excepția vizei

temporare.

Notează că, nu este de acord cu concluzia instanței de apel precum că, faptul

domicilierii unei persoane la o adresă sau alta, faptul existenței vizei de reședință

pe o adresă sau alta, nu poate fi echivalat cu constatarea faptului existenței

dreptului de proprietate a cetățeanului respectiv, asupra careva imobil.

Or, pentru a beneficia de facilitatea reglementată de prevederile art. 41 alin.

(2) și (3) din Codul fiscal, contribuabilul urma să demonstreze că a fost

proprietarul bunului imobil și l-a folosit ca locuință de bază în decurs de 3 ani,

perioadă care expiră la data înstrăinării acestei locuințe și care i-a servit pe

parcursul acestei perioade drept domiciliu de bază.

Susține că, intimatul nu a putut beneficia de facilitatea reglementată de

prevederile art. 41 alin. (2) și (3) din Codul fiscal, din considerentul că, anterior

încheierii contractului de schimb din 23 februarie 2011 și-a retras viza de domiciliu

din apartamentul nr. XXXXXX înregistrându-și domiciliu în apartamentul nr.

XXXXXX.

Afirmă că, intimatul nu s-a încadrat în norma stabilită de legiuitor pentru a

beneficia de facilitate la impozitul pe venit, iar concluziile instanței de apel,

precum că, Vasile Tacu ar fi respectat prevederile art. 41 alin. (3) din Codul fiscal

sunt neîntemeiate și vin în contradicție cu prevederile normei de drept material.

Invocă că, proprietatea privată (bunul imobil) nefolosită în activitatea de

întreprinzător, conform art. 37 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal, se consideră activ de

capital, iar creșterea de capital, conform art. 18 lit. e) din Cod, reprezintă o sursă de

venit impozabilă care se include în venitul brut.

Cu referire la prevederile art. 37 alin. (5), 38 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal,

menționează că, suma creșterii de capital în anul fiscal, de la care se calculează

impozitul pe venit este egală cu 50% din mărimea creșterii de capital stabilită

potrivit art. 37 alin. (7) din Cod.

Astfel, conform contractului de schimb a bunurilor imobile (apartamente)

nr. 1164 încheiat la data de 23 februarie 2011 între Tacu Veaceslav și Tacu Vasile,

ultimul a înstrăinat la prețul de 188 135 lei apartamentul nr. XXXXXX, care a fost

procurat la prețul de 79 925,55 lei conform contractului nr. 5226 din 14 decembrie

2006, iar ca urmare a obținut venit impozabil sub formă de creștere de capital în

mărime de 108 209,45 lei.

4

Prin referința depusă la data de 04 decembrie 2017 Vasile Tacu a solicitat

respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul

se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau deciziei

integrale.

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție consideră că, recursul a fost declarat în termen, or, din

materialele cauzei rezultă că, recurentul a recepționat copia deciziei instanței de

apel la data de 10 august 2017 (f. d. 141), iar cererea de recurs a fost depusă de

către acesta la data de 08 septembrie 2017 (f. d. 133).

Examinând temeiurile recursului în raport cu materialele cauzei civile,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că, recursul este inadmisibil din următoarele motive.

În conformitate cu art. 432 din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural.

Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care instanța judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

c) a interpretat în mod eronat legea;

d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care:

a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la

judecarea ei;

b) pricina a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a

comunicat locul, data și ora ședinței de judecată;

c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare

a procesului;

d) instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane care nu au fost

implicate în proces;

e) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată;

f) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.

Săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de

declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi

putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care instanța de recurs

consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară,

sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Temeiurile prevăzute la alin. (3) se iau în considerare de către instanță din

oficiu și în toate cazurile.

5

În conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de

recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4);

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție consideră că, recursul declarat de către Serviciul Fiscal

de Stat nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) CPC.

Prin urmare, argumentele invocate în recursuri nu denotă încălcarea esențială

sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept

procedural de către instanța de apel, respectiv, nu constituie temei de casare a

deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secțiunii a II-a are caracter devolutiv numai

asupra problemelor de drept material și procedural, verificându-se numai

legalitatea deciziei, dar nu și temeinicia ei în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție menționează și faptul că, procedura

admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se

încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) și (4) CPC.

Totodată, completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție relevă că, conform jurisprudenței CEDO, recursurile

trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situației prezentate

în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea

de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul

declarat de către Serviciul Fiscal de Stat, asemenea aspecte nu se regăsesc.

Astfel, din considerentele menționate, completul Colegiului civil, comercial

și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a

considera recursul declarat de către Serviciul Fiscal de Stat ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 269-270, 431 alin. (2), 433 lit. a), art. 440 alin. (1)

CPC, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție,

d i s p u n e:

Recursul declarat de către Serviciul Fiscal de Stat se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, Iulia Sîrcu

judecătorul

judecătorii Luiza Gafton

Mariana Pitic

6