Decizia nr. 71 din 18 mai 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Georgiana Toader, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.882/97/2024.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a dispus, în Dosarul nr. 1.882/97/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind: Dacă, în aplicarea Deciziei nr. 61 din 17 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul unităţilor sanitare publice pentru care s-a transferat managementul asistenţei medicale către autorităţile administraţiei publice locale şi către Primăria Municipiului Bucureşti, conform Hotărârii Guvernului nr. 529 din 2 iunie 2010, se realizează în raport cu art. 1 sau art. 2 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Sesizarea a fost înregistrată la 18 martie 2026 cu nr. 553/1/2026. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Anexa nr. VII – Reglementări specifice personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului Capitolul I – Salarii de bază ” Art. 1. – Salariile de bază ale personalului de execuţie din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului sunt diferenţiate după nivelul studiilor. (…) Art. 2. – Salariile de bază ale personalului de execuţie din instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice locale, sunt diferenţiate după nivelul studiilor. (…)”

Hotărârea Guvernului nr. 529/2010 pentru aprobarea menţinerii managementului asistenţei medicale la autorităţile administraţiei publice locale care au desfăşurat faze-pilot, precum şi a Listei unităţilor sanitare publice cu paturi pentru care se menţine managementul asistenţei medicale la autorităţile administraţiei publice locale şi la Primăria Municipiului Bucureşti şi a Listei unităţilor sanitare publice cu paturi pentru care se transferă managementul asistenţei medicale către autorităţile administraţiei publice locale şi către Primăria Municipiului Bucureşti (Hotărârea Guvernului nr. 529/2010). III. Expunerea succintă a procesului

În Cauza nr. 1.882/97/2024, înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul ŞFC a chemat în judecată pârâtul Spitalul Orăşenesc Haţeg, arătând, în esenţă, că este angajat al pârâtului conform Contractului de muncă nr. (…) din 11.11.2002, având funcţia de consilier juridic, şi că, prin Actul adiţional nr. (…) din 29.09.2023 la contractul individual de muncă, salariul său a fost stabilit cu începere de la data de 1.10.2023, în conformitate cu prevederile art. 1 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, încadrare efectuată pentru întreg personalul TESA al pârâtului, în urma unei înţelegeri amiabile concretizate prin Hotărârea de Comitet director nr. 5/2023, fiind emisă Decizia managerului nr. (…) din 29.09.2023.

A menţionat că la data de 29.02.2024 a fost emisă o nouă decizie de manager prin care se revine la încadrarea pe dispoziţiile art. 2 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, încadrare mai mică decât cea prevăzută de art. 1, decizie pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, învederând că drepturile salariale achitate reclamantului au fost acordate în mod legal, respectiv conform dispoziţiilor art. 2 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum s-a stabilit prin sentinţă civilă, şi că la data emiterii Deciziei nr. (…) din 29 februarie 2024 de către managerul Spitalului Orăşenesc Haţeg s-a abrogat tacit decizia anterioară a acestuia privind pe reclamant.

Reclamantul a precizat acţiunea, solicitând: (i) obligarea pârâtului la stabilirea salariului de bază, la plata acestuia şi a sporurilor cuvenite, în conformitate cu art. 1 şi art. 3 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 1.11.2022, precum şi la încheierea unui act adiţional la contractul de muncă; (ii) obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale rezultate din stabilirea salariului de bază conform art. 1 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 1.11.2022, şi până la încheierea unui act adiţional prin care să se stabilească salariul de bază în aceste condiţii; (iii) obligarea la plata acestor sume rezultate, actualizate cu rata indicelui de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data scadenţei fiecărei plăţi şi până la data achitării efective; (iv) anularea Deciziei nr. (…) din 29.02.2024 şi a Actului adiţional nr. (…) din 29.02.2024 emise de instituţia pârâtă şi revenirea la situaţia anterioară, respectiv reîncadrarea salariului pe art. 1 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017; (v) obligarea pârâtului să îi plătească diferenţele salariale cuvenite, rezultate din restabilirea salariului de bază avut anterior deciziei atacate, începând cu februarie 2024 raportat la această decizie şi până la data încheierii actului adiţional prin care să se stabilească salariul de bază în aceste condiţii, sume care să fie actualizate cu rata indicelui de inflaţie şi cu dobânda penalizatoare, calculate de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată şi până la data achitării efective; (vi) obligarea pârâtului la încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă, în sensul celor cerute mai sus; (vii) obligarea pârâtului la reîncadrarea, respectiv restabilirea şi plata salariului cu includerea tuturor elementelor de salarizare în favoarea şi pentru funcţia sa, conform art. 1 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, prin egalizarea la nivel maxim a salariului de bază, cu luarea în considerare a hotărârilor judecătoreşti definitive la nivelul aceleiaşi categorii profesionale. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de trimitere a arătat că, la nivelul Tribunalului Hunedoara, precum şi al altor instanţe, drepturile salariale ale personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul unităţilor sanitare publice pentru care s-a transferat managementul asistenţei medicale către autorităţile administraţiei publice locale au fost stabilite prin raportare fie la art. 1, fie la art. 2 din capitolul I din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017. De asemenea, a învederat că toate hotărârile judecătoreşti s-au raportat, fără deosebire, la faptul că problema dedusă judecăţii a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 61 din 17 octombrie 2022.

Prin urmare, în ceea ce priveşte modul de salarizare a personalului nonmedical, care se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, având în vedere dispoziţiile legale incidente, precum şi Decizia nr. 61 din 17 octombrie 2022, instanţa de trimitere a apreciat că este necesar să sesizeze instanţa supremă pentru a stabili dacă salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul unităţilor sanitare publice pentru care s-a transferat managementul asistenţei medicale către autorităţile administraţiei publice locale se realizează potrivit art. 1 sau art. 2 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017. VI. Punctul de vedere al părţilor

Reclamantul a arătat că nu este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât drepturile salariale au fost în mod corect stabilite, fiind vorba de aceleaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale. Arată că sunt aplicabile speţei considerentele Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi principiul nediscriminării şi al egalităţii ce rezultă din considerentele acestei decizii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării:

Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 2 alin. (1) lit. d) şi art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008, respectiv art. 190, art. 199 şi art. 201 alin. (3) şi alin. (9) din Legea nr. 95/2006, în sensul de a se stabili dacă, în înţelesul prevederilor menţionate, spitalul judeţean de urgenţă în privinţa căruia a operat transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale are calitatea de instituţie sau serviciu public de interes judeţean din subordinea consiliului judeţean, în sensul art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. În ipoteza unui răspuns afirmativ la prima chestiune, să se stabilească dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, nomenclatorul la care se referă această dispoziţie legală este aplicabil şi funcţiilor deţinute de personalul tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul unui asemenea spital.”

Decizia nr. 61 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1172 din 7 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost admisă sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că: ” În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii, se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.”

Decizia nr. 79 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1328 din 31 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: ” În aplicarea dispoziţiilor art. 1 din anexa nr. VII a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabilirea nivelului de salarizare a personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii, nu trebuie să se realizeze la nivelul maxim al anului 2022. În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, dar care nu se află în subordinea Ministerului Sănătăţii, se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În prealabil, se va examina dacă sesizarea este admisibilă din perspectiva mecanismului prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ special care se completează cu dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, aşa cum trimite în mod expres art. 4 din ordonanţa de urgenţă.

Din coroborarea dispoziţiilor relevante cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 cu cele ale Codului de procedură civilă rezultă că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pe temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul procesului, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; b) cauza să fie în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Nu există nicio îndoială că primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Într-adevăr, prezenta sesizare vizează un litigiu care face parte din cele limitativ prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului salarizat din fonduri publice, fiind pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Hunedoara, care judecă în primă instanţă.

Referitor la cea de-a treia condiţie de admisibilitate, trebuie analizat dacă cererea priveşte o chestiune dificilă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel cum s-a conturat deja în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept dificile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, această cerinţă se referă la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În acest sens, s-a statuat în mod constant că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, pentru înlăturarea oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015).

Prin urmare, chestiunile dificile de drept, în sensul paragrafului 9 din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sunt acelea care, prin natura, gradul lor de complexitate sau alte circumstanţe, prezintă un aspect dificil şi neclar asupra căruia instanţa de trimitere solicită clarificări.

În concret, instanţa de trimitere solicită stabilirea, în lumina Deciziei nr. 61 din 17 octombrie 2022, a modului de salarizare a personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul unităţilor sanitare publice pentru care s-a transferat managementul asistenţei medicale către autorităţile administraţiei publice locale şi către Primăria Municipiului Bucureşti, conform Hotărârii Guvernului nr. 529/2010, respectiv dacă acesta se realizează în raport cu art. 1 sau art. 2 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că, în general, dacă norma juridică aplicabilă este suficient de clară şi nu lasă loc unor interpretări contradictorii sau ambigue, sesizarea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este inadmisibilă.

În plus, completul de dezlegare a chestiunilor de drept nu este chemat să stabilească faptele unui caz concret, ci să interpreteze o normă juridică în sens general. Dacă întrebarea adresată completului implică, în concret, analiza unor aspecte factuale specifice, aceasta este inadmisibilă.

Instanţele de drept comun au obligaţia de a analiza şi soluţiona litigiile deduse judecăţii în baza faptelor şi normelor aplicabile. Această operaţiune intră şi rămâne în atribuţia exclusivă a instanţelor de judecată, care nu pot delega funcţia jurisdicţională de a soluţiona litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă] şi nici pe aceea de a identifica şi aplica statuările cu caracter de principiu care prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei.

Aceste observaţii subliniază importanţa delimitării clare între problemele de drept (care pot fi dezlegate pe calea acestui mecanism) şi problemele de fapt (care sunt de competenţa instanţei de trimitere).

În raport cu aceste consideraţii de ordin general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de trimitere nu urmăreşte interpretarea unei chestiuni de drept, ci doreşte lămuriri privind aplicarea unor norme clare la situaţia litigioasă în cauză, întrucât în această situaţie aplicarea legii depinde mai mult de circumstanţele cauzei, ceea ce sugerează o evaluare de fapt.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că din conţinutul întrebării adresate instanţei supreme reiese că se tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecăţii) către instanţa supremă, îndrituită legal să dea exclusiv dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme normele de drept incidente în vederea rezolvării raportului juridic litigios.

Astfel, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele particulare ale cauzelor deduse judecăţii, atribut care intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţelor de drept comun.

O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi apoi de „preluare”, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din jurisprudenţa evidenţiată la pct. VIII din prezenta decizie, se constată că instanţa supremă a statuat anterior, în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu privire la salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii.

Chiar dacă nu au fost dezlegate chestiuni de drept identice celor ce fac obiectul sesizării de faţă, existenţa unor dezlegări anterioare are relevanţă pentru condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept (a cărei trăsătură definitorie este caracterul său veritabil, potrivit celor deja expuse).

Or, în cazul modului de încadrare/reîncadrare salarială a personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul unităţilor sanitare publice pentru care s-a transferat managementul asistenţei medicale către autorităţile administraţiei publice locale, corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin mecanismul hotărârii prealabile nu prezintă dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante şi de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanţele particulare ale cauzei.

În mod particular, Decizia nr. 79 din 18 noiembrie 2024 este edificatoare în contextul sesizării de faţă. Prin această decizie, instanţa supremă a statuat că salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, dar care nu se află în subordinea Ministerului Sănătăţii, se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017. Or, întrucât art. 1 din anexa nr. VII la legea anterior menţionată acoperă instituţiile din subordinea sau coordonarea administraţiei publice centrale, iar art. 2 din aceeaşi anexă le acoperă pe cele din subordinea ori coordonarea organelor de specialitate ale administraţiei publice locale, delimitarea dintre cele două norme este înscrisă în chiar textul legii şi nu reclamă o dezlegare interpretativă suplimentară din partea instanţei supreme. Coroborând Decizia nr. 61 din 17 octombrie 2022 cu Decizia nr. 79 din 18 noiembrie 2024, instanţa de trimitere dispune de reperele necesare pentru a stabili, în funcţie de raportul juridic de subordonare concret al unităţii sanitare, care dintre cele două articole este incident în cauza dedusă judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, în plus, o contradicţie internă în argumentarea instanţei de trimitere. Prin încheierea de sesizare se afirmă că toate hotărârile judecătoreşti în materie s-au raportat „fără deosebire” la Decizia nr. 61 din 17 octombrie 2022 ca la o dezlegare de principiu deja pronunţată de instanţa supremă. Or, dacă instanţa de trimitere apreciază că problema juridică a fost deja tranşată prin Decizia nr. 61 din 17 octombrie 2022, atunci este de competenţa acestei instanţe să aplice criteriile generale stabilite prin deciziile anterioare la circumstanţele particulare ale cauzei – ceea ce reprezintă atributul jurisdicţional specific instanţelor de drept comun, care nu poate fi transferat instanţei supreme prin mecanismul hotărârii prealabile.

Privirea de ansamblu asupra jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în unificarea practicii demonstrează că instanţa de trimitere dispune de reperele necesare aplicării legii la situaţia de fapt, iar instanţa supremă nu constată că ar exista vreun motiv pentru care ar trebui să fie lămurite în continuare dispoziţiile legale.

Nu în ultimul rând, un argument suplimentar în susţinerea caracterului inadmisibil al sesizării de faţă rezultă din împrejurarea, esenţială pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii, că drepturile salariale ale reclamatului au fost deja stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă – Sentinţa civilă nr. 1.362 din 25.10.2022 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 692/97/2022 -, prin care pârâtul Spitalul Orăşenesc Haţeg a fost obligat să stabilească salariul de bază al reclamantului în conformitate cu dispoziţiile capitolului I articolul 2 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017. În aceste condiţii, problema juridică reală cu care se confruntă instanţa de trimitere nu este una de interpretare, ci una de aplicare concretă a legii, constând în determinarea raportului de prioritate dintre autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pe de o parte, şi efectele unor hotărâri prealabile pronunţate de instanţa supremă, pe de altă parte. Or, o atare chestiune nu poate fi rezolvată prin mecanismul hotărârii prealabile, sesizarea fiind, prin urmare, inadmisibilă şi din această perspectivă, nefiind de natură a conduce la dezlegarea efectivă a cauzei.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că întrebarea adresată de către Tribunalul Hunedoara nu relevă o chestiune de drept veritabilă, concluzie dedusă atât din conţinutul normativ clar al dispoziţiilor vizate de sesizare, cât şi din existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de normele invocate de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, astfel încât sesizarea este inadmisibilă.

Aşadar, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prezenta sesizare nu poate primi o dezlegare pe fond, aşa încât, în temeiul art. 520 alin. (11) raportat la art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă,