Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept în materie penală: ” Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU?”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare. 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Luminiţa Criştiu-Ninu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând obiectul Dosarului nr. 681/1/2024 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Totodată, a învederat că la dosar au fost transmise puncte de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării de către curţile de apel, precum şi de Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, precum şi un memoriu amicus curiae.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, întrucât dispozitivul Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată la 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (reluat în dispozitivul Ordonanţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 ianuarie 2024, în Cauza C-75/23), răspunde în mod explicit întrebării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureş, stabilind faptul că instanţele naţionale sunt, în esenţă, obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală.

A arătat că, în esenţă, instanţa de trimitere contestă caracterul obligatoriu al hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, însă împotriva unor asemenea hotărâri nu pot fi exercitate căi de atac în faţa unei alte instanţe, internaţionale sau naţionale a statelor membre, nefiind prevăzute dispoziţii unionale în acest sens.

În ceea ce priveşte fondul sesizării, doamna procuror a solicitat să se constate că activitatea instanţelor naţionale se subsumează caracterului obligatoriu al hotărârilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar obligativitatea aplicării acestor hotărâri derivă din principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, principiu fundamental care stă la baza întregii arhitecturi europene asumate de România.

Pe de altă parte, dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene stabilesc competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a se pronunţa, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi cu privire la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Uniunii Europene, precum şi scopul hotărârilor preliminare, acela de a asigura uniformitatea interpretării dreptului Uniunii.

De asemenea, a arătat că în Ordonanţa pronunţată la data de 9 ianuarie 2024 în Cauza C-75/23 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat că va reveni instanţei de trimitere sarcina de a deduce consecinţele concrete, în litigiul principal, ale elementelor de interpretare care decurg din această jurisprudenţă a Curţii.

Nu în ultimul rând, a susţinut că art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care reglementează principiul previzibilităţii legii penale, al neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor şi al aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, exclude din domeniul său de aplicare şi protecţie normele care reglementează prescripţia răspunderii penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, executarea de către instanţa naţională a obligaţiei juridice care îi revine conform instrumentelor furnizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, de a înlătura de la aplicare standardul naţional superior de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, nu poate avea semnificaţia unei protecţii insuficiente.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 19 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 2.958/102/2021, având ca obiect apelurile împotriva Sentinţei penale nr. 129 din 14 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Mureş, în Dosarul nr. 2.958/102/2021, declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Târgu Mureş, partea civilă M.F.P., expertul judiciar B.H., inculpaţii B.A., B.A.J., M.C., T.A., M.C.M. şi V.P.F., Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU?” II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 129 din 14 octombrie 2022 a Tribunalului Mureş pronunţată în Dosarul nr. 2.958/102/2021 s-au dispus următoarele: – în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi, respectiv, art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C.S.D., B.A., M.C., T.A., M.C.M, R.A.M., R.C.L., B.A.J., V.P.F. şi N.G.S. (trimişi în judecată ca autori sau complici); – în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, achitarea pentru infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, a inculpaţilor C.S.D., B.A., M.C., T.A., M.N.M., R.A.M., R.C.L, P.P.E., C.F.D., M.C.M., B.A.J., V.P.F., N.G.S., S.G. (trimişi în judecată ca autori sau instigatori).

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, instanţa de fond a reţinut că s-a dovedit că în contabilitatea a 24 de societăţi comerciale au fost înregistrate în perioada 2010-2011, de către inculpaţi, facturi fictive emise de alte două societăţi de tip fantomă, fiind astfel prejudiciat bugetul de stat prin diminuarea nejustificată a impozitului pe profit şi a TVA de plată. Unii dintre inculpaţi au emis facturi fiscale în numele firmelor fantomă (C.S.D., M.C. şi B.A.), iar ceilalţi inculpaţi le-au înregistrat în contabilitatea societăţilor beneficiare.

Tribunalul Mureş a reţinut că, pentru infracţiunile de evaziune fiscală care fac obiectul acuzaţiilor din cauză, a intervenit prescripţia răspunderii penale, fiind împlinite termenele de prescripţie a răspunderii penale [8 ani, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi, respectiv, 10 ani, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal].

Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi faptul că, în perioada cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) şi până în data de 30 mai 2022 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, tribunalul a reţinut că în cauză este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2018 întrucât inculpaţii, acuzaţi de evaziune fiscală, nu pot avea şi calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii de spălare a banilor, fiind vorba în fapt despre activităţi de dobândire, deţinere şi folosire a banilor care provin din evaziune fiscală.

Împotriva Sentinţei penale nr. 129 din 14 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Mureş, au declarat apel D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş, partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – ANAF, inculpaţii B.A., B.A.J., M.C., T.A., M.C.M şi V.P.F., precum şi expertul tehnic judiciar desemnat de prima instanţă.

În apel, la solicitarea parchetului, în urma dezbaterilor, Curtea de Apel Târgu Mureş a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de spălare de bani, din prevederile art. 49 alin. (1) lit. c) în prevederile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 (la termenul de judecată din 29 ianuarie 2024). III. Opinia completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie III.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere a constatat că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel: 27.a. Cauza se află pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, în etapa procesuală a apelului. 28.b. Soluţionarea cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, având în vedere că: 29.b.1. există un conflict de norme: – pe de o parte, Decizia nr. 67/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex; – pe de altă parte, Hotărârea din 24 iulie 2023 din Cauza C-107/23 PPU a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a stabilit că instanţele unui stat membru al Uniunii „sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”. 30.b.2. În cauză, sunt în mod efectiv aplicabile dispoziţiile art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, aşa cum sunt interpretate prin Hotărârea din Cauza C-107/23 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind vorba despre infracţiuni de evaziune fiscală în materie de TVA, săvârşite anterior datei de 6 iulie 2019 [dată la care Convenţia a fost înlocuită de Directiva (UE) 2017/1.371], care, potrivit acuzării, au cauzat un prejudiciu de minimum 50.000 de euro, fiind infracţiuni de fraudă gravă prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, în sensul dat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acestei noţiuni.

În acelaşi timp, dispoziţiile mai sus menţionate sunt aplicabile în cauză şi cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, deoarece art. 325 alin. (1) din TFUE prevede obligaţia statelor membre de a combate atât frauda, cât şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În preambulul celui de al doilea Protocol la Convenţia PIF se arată că „interesele financiare ale Uniunii pot fi afectate prin spălarea banilor”, care înseamnă, potrivit art. 1 lit. e) din acest protocol, comportamentele, astfel cum sunt definite la articolul 1 din Directiva 91/308/CEE, în legătură cu produsul fraudei, cel puţin în cazurile grave. 32.b.3. În prezenta cauză problematica prescripţiei răspunderii penale se raportează la acte de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018, dintre acelea care se comunică inculpatului. Ultima încheiere prin care s-au dispus asemenea măsuri anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a fost cea din 4 iunie 2018. 33.c. Problema de drept este una reală, dificilă, şi nu poate fi soluţionată fără intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Caracterul real al problemei de drept este pus în evidenţă de soluţionarea ei diferită prin hotărâri definitive ale instanţelor de judecată, în acest sens fiind menţionate două orientări jurisprudenţiale şi indicate două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care problema de drept menţionată a primit soluţii contradictorii, respectiv Decizia penală nr. 22/A/30 ianuarie 2024 prin care a fost lăsat neaplicat standardul formulat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 450/RC/7 septembrie 2023 prin care s-a reţinut aplicabilitatea standardului formulat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Caracterul dificil al problemei de drept este dat de împrejurarea că dreptul pozitiv nu furnizează nicio soluţie conflictului dintre obligaţiile contradictorii impuse instanţelor, pe de o parte, prin hotărâri CJUE pronunţate în interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii care au efect direct, cum sunt cele de la art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, obligatorii în baza principiului supremaţiei dreptului Uniunii şi în baza art. 148 alin. (2) din Constituţie, şi, pe de altă parte, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în baza art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală şi a art. 126 alin. (3) din Constituţie. 36.d. Problema de drept nu a mai fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra problemei de drept, dacă legea privitoare la întreruperea cursului prescripţiei din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 poate fi aplicată retroactiv, ca lege mai favorabilă, prin Decizia nr. 67/2022, de această dată, în discuţie nu este substanţa dezlegării anterioare, ci aplicabilitatea ei, în urma Hotărârii CJUE din Cauza C-107/23. III.2. Opinia completului cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că soluţia problemei de drept în discuţie presupune punerea în balans a mai multor valori juridice. A. De o parte stau valorile care ar putea înclina balanţa în sensul unui răspuns afirmativ la întrebarea adresată. 39. a. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie, dreptul Uniunii se bucură de supremaţie faţă de dreptul intern, inclusiv faţă de cel de rang constituţional, supremaţie care este, totuşi, limitată la obligaţia autorităţilor naţionale de a lăsa neaplicate în cauzele concrete normele de drept intern contrare dreptului Uniunii şi nu presupune anularea sau abrogarea lor.

În interiorul unui stat membru, interesele Uniunii trebuie să beneficieze de o protecţie echivalentă celei a intereselor statului membru (principiul echivalenţei), iar normele de drept penal din diferitele state membre trebuie să respecte un standard minim de protecţie a intereselor Uniunii, aşa încât să fie evitate zonele în care anumite acte penale nu sunt suficient sancţionate (principiul efectivităţii). 41.b. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul Uniunii se bucură de prezumţia de protecţie echivalentă a drepturilor fundamentale cu aceea garantată de Convenţie. Ca urmare a prezumţiei protecţiei echivalente, autorităţile naţionale care aplică o obligaţie ce rezultă din apartenenţa la Uniunea Europeană sunt prezumate că respectă drepturile garantate de Convenţie. Prezumţia poate fi răsturnată doar dacă, în împrejurările concrete ale cauzei, protecţia drepturilor garantate de Convenţie este „în mod manifest deficitară” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 30 iunie 2005 din Cauza Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Sirketi c. Irlandei).

Prin Hotărârea din Cauza C-107/23, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a realizat ea însăşi o punere în balans a valorilor juridice aflate în joc, iar soluţia Curţii de Justiţie nu poate fi considerată o încălcare manifestă a Convenţiei. Nici principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, garantat de art. 7 din Convenţie, art. 15 şi art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care include şi neretroactivitatea legii penale mai severe, nici corolarul acestui principiu – mitior lex nu garantează în mod explicit aplicarea unei anume interpretări a legii penale privitoare la prescripţia penală, valabilă pentru o anumită perioadă între data faptei şi data judecării ei, chiar dacă această interpretare este mai favorabilă inculpatului decât cele acceptate la data faptei şi la data judecării ei. 43.c. În legea pozitivă română nu a existat niciun moment în care nu a fost prevăzută întreruperea termenului de prescripţie prin acte procesuale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

Potrivit instanţei de trimitere, interpretarea general acceptată a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, până la momentul publicării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, a fost aceea că dispoziţiile privitoare la întreruperea termenului de prescripţie sunt aplicabile în măsura în care întreruperea este declanşată de acte care se comunică suspectului sau inculpatului.

În esenţă, legea pozitivă nu a consacrat niciodată în mod prospectiv interpretarea pe care i-a dat-o în mod retroactiv Curtea Constituţională, şi anume cea a imposibilităţii întreruperii termenului de prescripţie. În situaţia actuală, în care Curtea Constituţională a dat post hoc această interpretare şi s-a ajuns la legea mai favorabilă prin punerea în balans a mai multor principii, aceasta înseamnă că aplicarea sa, în concurs cu alte principii, presupune un nou proces de punere în balans, o aliniere a valorilor juridice puse în balans de Curtea Constituţională cu împrejurările concrete ale situaţiei nou-ivite. 46.d. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-107/23 este precisă şi necondiţionată, aşa încât are caracter self-executing.

Aceasta înseamnă că trebuie considerată parte a dreptului intern şi aplicată ca atare, fiind impusă de principiul respectării statului de drept, care este chiar premisa supremaţiei Constituţiei şi a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei – argumente avansate pentru nerespectarea hotărârii. B. În concurs cu valorile juridice care pledează pentru respectarea hotărârii Curţii de Justiţie, vin o serie de valori juridice care pledează în sens contrar. 48.a. Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ar trebui lăsată neaplicată potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, face, la rândul ei, aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia prescripţiei răspunderii penale. Potrivit acestei jurisprudenţe, analizată pe larg în considerentele Deciziei nr. 67/2022, dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale sunt dispoziţii de drept penal substanţial, supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile.

Potrivit unei linii de jurisprudenţă mai nuanţate, Curtea Constituţională consideră că art. 7 paragraful 1 din Convenţie reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii şi, ca urmare, permite punerea în balans, în materia aplicării în timp a regulilor privind prescripţia răspunderii penale, a principiului securităţii raporturilor juridice cu alte principii (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 473/2018, paragrafele 24, 26). 50.b. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care tranşa în mod neechivoc, anterior soluţionării Cauzei C-107/23, conflictul dintre principiul aplicării legii penale mai favorabile şi principiul protecţiei efective a intereselor Uniunii este Hotărârea din data de 5 decembrie 2017 din Cauza C-42/17 (Taricco II). Potrivit acestei hotărâri (paragrafele 58-60), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată că, într-o ordine de drept în care prescrierea răspunderii penale este o instituţie de drept material, dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziţii de drept intern în baza art. 325 TFUE ar conduce la o situaţie de incertitudine în ce priveşte regimul prescripţiei răspunderii penale, instanţa de judecată nu are obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne. Într-o asemenea ordine juridică, cerinţele privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea, inerente principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, se opun ca, în proceduri cu privire la inculpaţi care au săvârşit infracţiuni înainte de pronunţarea Hotărârii Taricco I, instanţa naţională să lase neaplicate dispoziţiile interne în baza cerinţei aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. 51.c. Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluţionat o problemă de drept similară cu aceea care preocupă prezenta instanţă. Prin Avizul consultativ din 26 aprilie 2022, formulat la cererea Curţii de Casaţie armene nr. P16-2021-001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „ţine în primul rând şi în principal de instanţa naţională să stabilească dacă reguli de drept internaţional având efect direct în sistemul de drept naţional pot oferi o bază legală suficient de clară şi de previzibilă în sensul art. 7 din Convenţie pentru a conchide dacă infracţiunea în cauză nu este supusă termenului de prescripţie”.

Instanţa de trimitere a reţinut concluziile Curţii potrivit cărora dispoziţiile dreptului internaţional care au efect direct în dreptul intern trebuie supuse testului interpretării arbitrare sau manifest derezonabile. Ele pot sta la baza neaplicării prescripţiei dacă şi numai dacă, în urma unei interpretări rezonabile, oferă o bază legală suficientă din perspectiva art. 7 din Convenţie. În concret, dispoziţiile de drept al Uniunii interpretate de Curtea de Justiţie în Cauza C-107/23 au efect direct în dreptul român. Sarcina interpretării lor revine, în primul rând, nu Curţii de la Strasbourg, dar nici instanţelor române, ci Curţii de la Luxemburg. Interpretarea dată de această Curte poate fi cenzurată numai dacă ea este arbitrară sau manifest derezonabilă prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. 53.d. Pentru respectarea cerinţei previzibilităţii legii penale, decisivă este aplicarea consecventă a legii în sensul ei substanţial, în care este utilizat în Convenţie, care include jurisprudenţa şi legea nescrisă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din Cauza Del Rio Prada c. Spaniei, paragraful 115).

Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are caracter obligatoriu în dreptul român şi a fost aplicată deja în practica judiciară. Posibilitatea lăsării ei neaplicate în baza interpretării pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o dă, în cursul procesului penal, unor dispoziţii de drept al Uniunii care nu au natura unor legi penale are un caracter imprevizibil, iar un inculpat nu ar putea fi tras la răspundere penală în baza unei asemenea interpretări.

În concluzie, o cerinţă universală a statului de drept, previzibilitatea aplicării legii penale, se află într-un conflict aparent insolvabil cu o premisă fundamentală a statului de drept în context european, supremaţia dreptului Uniunii Europene. III.3. Instanţa de trimitere, apreciind că soluţionarea conflictului dintre aceste valori juridice depinde, în esenţă, de întinderea prezumţiei protecţiei echivalente, conferită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului dreptului Uniunii Europene în general şi hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în special, a considerat necesară sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o cerere de aviz consultativ privind chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau la aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie.

În opinia instanţei de trimitere, hotărârile Curţii de Justiţie trebuie aplicate şi considerate conforme drepturilor fundamentale şi valorilor inerente Convenţiei (inclusiv legalitatea incriminării şi pedepsei), cu excepţia situaţiei în care se demonstrează că punerea în balans a acestor drepturi şi valori cu alte valori juridice relevante este manifest deficitară.

Având în vedere contextul cauzei, s-a apreciat că întrebarea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului ar putea avea următorul conţinut: ” În contextul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 PPU, care priveşte conflictul dintre cerinţa de drept al Uniunii Europene de combatere a fraudelor grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene şi principiile de drept constituţional român privitoare la nonretroactivitatea legii penale şi securitatea juridică, cum poate un stat membru reconcilia obligaţiile sale care decurg din dreptul Uniunii Europene cu obligaţia sa de respectare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în special a interdicţiei aplicării retroactive a legii penale mai puţin favorabile, atunci când dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene oferă interpretări divergente cu privire la întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale?” III.4. Instanţa de trimitere a solicitat ca, în cazul în care completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală consideră că nu este oportună sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, să formuleze o nouă sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

În opinia instanţei de trimitere, sesizarea este necesară ca urmare a complexităţii operaţiunii de punere în balans care trebuie efectuată şi a faptului că această operaţiune de punere în balans implică reconcilierea a două standarde diferite, formulate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele C-42/17 şi C-107/23, precum şi a standardului naţional de protecţie formulat de instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022.

S-a propus ca întrebarea preliminară să fie formulată astfel: ” În lumina principiilor securităţii juridice, previzibilităţii şi nonretroactivităţii, consacrate de art. 2 TUE şi de art. 49 alin. 1 din Cartă şi aplicate în hotărârea Curţii de Justiţie din Cauza C-42/17, şi luând în considerare interpretarea art. 325 alin. 1 TFUE şi art. 2 alin. 1 din Convenţia PIF făcută prin hotărârea din Cauza C-107/23, cum trebuie să aplice instanţele naţionale normele de drept al Uniunii care sunt, potenţial, în conflict cu protecţia constituţională a drepturilor fundamentale, privitoare în special la nonretroactivitatea legii penale mai puţin favorabile şi la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale? Mai concret, care sunt criteriile pe care instanţele naţionale trebuie să le aplice pentru a garanta că aplicarea dreptului Uniunii nu conduce la o situaţie de insecuritate juridică şi nu afectează posibilitatea persoanelor interesate de a prevedea consecinţele legale ale actelor lor?” III.5. În subsidiar, s-a solicitat soluţionarea problemei de drept prin punerea în balans a valorilor juridice aflate în conflict.

S-a apreciat că nu pot fi nesocotite nici principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene şi principiul efectivităţii măsurilor de drept penal avute în vedere de Uniune pentru protecţia intereselor sale financiare, dar nici drepturile fundamentale, garantate prin principiile securităţii raporturilor juridice şi nonretroactivităţii, şi identitatea constituţională a statului român. În concret, s-a propus lăsarea neaplicată a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doar în cazul actelor de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului care au fost efectuate anterior datei de 25 iunie 2018 şi doar în cazurile de fraudă gravă sau altă activitate ilicită gravă, care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene. În acelaşi timp, s-a propus definirea strictă a acestor fapte, pe baza unor praguri valorice: frauda gravă, în forma evaziunii fiscale în materie de TVA, este cea care cauzează un prejudiciu de cel puţin 50.000 de euro, iar activităţile ilegale grave, în forma cazurilor grave de spălare de bani, sunt cele care au ca obiect o sumă de cel puţin 50.000 de euro, rezultată din fraude la adresa intereselor financiare ale Uniunii Europene. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării materialelor transmise de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora, s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate mai multe orientări: 62.a. Într-o primă orientare, majoritară, s-a considerat că: Instanţele de judecată nu sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU.

În susţinerea acestei opinii s-a reţinut, în esenţă, că nu pot fi înlăturate de la aplicare dispoziţiile din dreptul român privind prescripţia răspunderii penale, ca efect al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante, în special Hotărârea din 24 iulie 2023, în Cauza Lin, C-107/23 PPU, respectiv Ordonanţa din 9 ianuarie 2024, în Cauza Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Braşov, C-131/23, în sensul considerării ca fiind întrerupt termenul de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018).

Interpretarea potrivit căreia actele de procedură legal efectuate până la data de 25 iunie 2018 întrerup termenul de prescripţie a răspunderii penale încalcă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul român, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv sub aspectul regimului prescripţiei răspunderii penale.

În dreptul român, prescripţia răspunderii penale este considerată în doctrină şi jurisprudenţă o instituţie de drept penal material, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 297/2018, a relevat faptul că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţia României. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale, nu numai că este guvernată de principiul legii penale mai favorabile, dar regimul ei trebuie să respecte exigenţele calităţii legii şi ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei.

Această concluzie este în concordanţă şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care a reţinut, în Hotărârea pronunţată în Cauza M.A.S. şi M.B., că „Republica Italiană era liberă, la acea dată să prevadă că, în ordinea sa juridică, acest regim ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor” (pct. 45). O interpretare contrară ar echivala cu agravarea, în cursul unei proceduri penale, a regimului răspunderii penale a celor vizaţi de aceste proceduri, contrar cerinţelor privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea, inerente principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor.

Inculpaţii nu puteau prevedea în mod rezonabil, anterior pronunţării Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 24 iulie 2023, că articolul 325 din TFUE ar impune instanţei naţionale, în condiţiile stabilite în hotărâre, să lase neaplicate dispoziţiile naţionale, aşa cum au fost interpretate prin deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a apreciat că, dacă ar fi lăsat neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de data de 25 iunie 2018, ar fi încălcat principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel că instanţele nu se pot conforma unei asemenea obligaţii, chiar dacă aceasta presupune menţinerea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii Europene.

Împrejurarea că legiuitorul a intervenit în cadrul termenului de 45 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a pus în acord cu dispoziţiile constituţionale prevederile legale, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, care a fost publicată anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, nu conduce la o altă concluzie, câtă vreme în cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituţională a subliniat că în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 „fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale”.

Totodată, o parte a instanţelor judecătoreşti care au susţinut această opinie a apreciat că acestea au obligaţia de rang constituţional să asigure justiţiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale, aplicând motivat, în acest sens, standardul adecvat de protecţie impus de normele de drept, actul de justiţie fiind indispensabil pentru protecţia efectivă a acestora. Astfel, este de competenţa instanţelor judecătoreşti să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor nonderogabile, atunci când în privinţa acestora există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă.

Prin Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023, în Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a limitat efectele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei unor chestiuni de drept în materie penală în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, numai dacă se constată compatibilitatea hotărârii cu dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din două perspective: să satisfacă standardele constituţionale şi să nu reactiveze o prescripţie deja împlinită.

Dezlegările jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, independent de caracterul general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potenţialul efect de excluziune în virtutea preeminenţei dreptului Uniunii Europene, conform principiului Simmenthal.

Din cuprinsul Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate la data de 24 iulie 2023 şi al Ordonanţei din data de 9.01.2024 trebuie dedus că deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018, în componenta ce ţine de respectarea principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei. Fiind o instituţie de drept penal substanţial, prescripţia va trebui evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în scopul evitării lex tertia în determinarea legii aplicabile şi a tratamentului sancţionator într-o cauză penală.

În acest sens, prin analiza efectuată în fiecare cauză concretă trebuie verificat dacă, raportat la particularităţile cauzei, interpretarea hotărârii Curţii Europene de Justiţie este compatibilă cu art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu interpretarea realizată prin deciziile Curţii Constituţionale, urmând a se da eficienţă dispoziţiilor care oferă standardul de protecţie cel mai ridicat, aşa cum impun dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţele de judecată sunt obligate să respecte pactele şi tratatele internaţionale în materie penală, însă în limitele prevăzute de art. 20 alin. (2) din Constituţie, ce prevăd că dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

În dreptul intern, principiul mitior lex are rang constituţional, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate impune neaplicarea prescripţiei răspunderii penale, câtă vreme legislaţia internă sau Constituţia României conţin dispoziţii mai favorabile, care garantează un standard de protecţie mai înalt. În faţa unei asemenea alegeri, instanţele vor trebui să acorde prioritate standardului celui mai favorabil de protecţie, potrivit Constituţiei României, a cărei respectare constituie principala obligaţie a judecătorului naţional.

S-a mai arătat faptul că, în urma publicării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal, acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie, astfel încât, cu atât mai mult, schimbarea intempestivă a jurisprudenţei ar conduce la încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Bucureşti – Secţia I penală (opinie majoritară) şi Secţia a II-a penală (opinie majoritară), Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti (o parte dintre opiniile exprimate), Timişoara, tribunalele Braşov, Bucureşti – Secţia I penală (opinie majoritară), Caraş-Severin, Dolj, Galaţi şi instanţele arondate, Gorj, Giurgiu, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Mehedinţi, Sălaj, Teleorman şi instanţele arondate, Vaslui şi judecătoriile Bârlad, Bistriţa, Brăila, sector 1-4 şi 6 Bucureşti, Buftea, Calafat, Caracal, Cornetu, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Filiaşi, Lehliu-Gară, Novaci, Orşova, Paşcani, Piatra-Neamţ, Slatina, Segarcea, Slobozia, Târgu Cărbuneşti, Târgu Jiu, Timişoara, Urziceni, Vaslui.

Au fost ataşate, exemplificativ, hotărâri judecătoreşti pronunţate de către instanţele din circumscripţia curţilor de apel Bucureşti, Cluj, Piteşti, Iaşi. 80.b. Într-o altă orientare, minoritară, s-a apreciat că instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că răspunsurile la întrebările preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene clarifică norme din dreptul Uniunii Europene, acestea fiind obligatorii, atât pentru instanţa de trimitere, cât şi pentru restul instanţelor naţionale, în contextul în care fac corp comun cu norma pe care o interpretează. Deciziile interpretative ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică şi raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive.

În acest context, se reţine că prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU s-a statuat că articolul 325 alin. (1) din TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

În schimb, s-a statuat că dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

S-a apreciat că din considerentele acestei hotărâri sunt relevante aspectele statuate de instanţa europeană în paragrafele 123-125, din care rezultă că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperilor termenului de prescripţie intervenite anterior datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

Astfel, în cazul existenţei unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripţie a răspunderii penale anterioare datei de 25 iunie 2018 se va lua în considerare termenul special de prescripţie a răspunderii penale.

În aceste condiţii s-a opinat că Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iunie 2023 în Cauza C-107/23 PPU este obligatorie la aplicare, iar punerea în executare, în concret, a standardelor de protecţie instituite pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prin articolul 325 alineatul (1) din TFUE şi articolul 2 alineatul (1) din Convenţia PIF nu este de natură să afecteze în vreun fel nici standardul naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale şi nici legalitatea incriminării, o atare soluţie fiind compatibilă şi cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În acelaşi sens s-a arătat că aplicarea standardului intern mitior lex poate fi restrâns, inclusiv conform practicii instanţei constituţionale şi a instanţei supreme, astfel că art. 155 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretat decât prin prisma hotărârilor preliminare, care împiedică aplicarea formei sale mai favorabile, în mod extraactiv în favoarea acuzatului, ca lege penală mai favorabilă (mitior lex), ca urmare a unei „necesare puneri în balanţă” a standardelor concurente, nefiind nicidecum încălcată prezumţia Bosfor.

Conform hotărârii Curţii de la Luxemburg „în asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alineatul (1) TFUE şi ale articolului 2 alineatul (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii) „.

Totodată, prin aceeaşi hotărâre, s-a reţinut că este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018.

S-a apreciat în cuprinsul opiniei exprimate că standardul european de protecţie a drepturilor omului a fost luat în considerare prin însăşi hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar potrivit art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Aşadar, s-a considerat că principiul legii penale mai favorabile, privit din perspectiva dreptului intern, poate fi pus în balanţă cu alte principii de drept prec