Decizia nr. 15 din 13 martie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 24/1/2023, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, în dosarele nr. 23.648/299/2021 şi nr. 9.626/299/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept; a fost depus un memoriu amicus curiae.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a dispus, prin Încheierea din 23 noiembrie 2022, în Dosarul nr. 23.648/299/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 51/2006), poate fi interpretat în sensul că şi factura fiscală emisă de către operator faţă de autoritatea publică, în baza unui contract de delegare a gestiunii unui serviciu de utilitate publică, are caracter de titlu executoriu?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 ianuarie 2023, cu nr. 24/1/2023, termenul de judecată fiind stabilit la 13 martie 2023.

La data de 8 martie 2023, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată, cu nr. 638/1/2023, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 9.626/299/2021.

Faţă de identitatea problemei de drept, prin rezoluţia preşedintelui completului, acest dosar a fost conexat la Dosarul nr. 24/1/2023. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ” Art. 42. – (…) (6 1 ) Factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu. (…)”. III. Expunerea succintă a procesului

La data de 30 iunie 2008, între Consiliul local al sectorului 1 al municipiului Bucureşti, în calitate de autoritate contractantă, şi Compania X – S.A., în calitate de operator, a fost încheiat Contractul de delegare a gestiunii prestării serviciilor de salubrizare pe raza administrativ-teritorială a sectorului 1 al municipiului Bucureşti nr. xxxx din 30 iunie 2008, modificat succesiv prin 11 acte adiţionale.

Compania X – S.A. a emis factura nr. x-xxxxxx din 5 martie 2021, în baza Contractului de delegare a gestiunii prestării serviciilor de salubrizare pe raza administrativă a sectorului 1 al municipiului Bucureşti nr. xxxx din 30 iunie 2008, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale ulterioare, reprezentând contravaloarea prestării unor servicii de salubrizare în aria administrativă a sectorului 1 al municipiului Bucureşti.

Această factură a fost pusă în executare în cadrul Dosarului execuţional nr. xxxE/2021 aflat pe rolul Biroului executorului judecătoresc N.

Consiliul local al sectorului 1 al municipiului Bucureşti şi Sectorul 1 al municipiului Bucureşti au formulat, în contradictoriu cu Compania X – S.A., contestaţie la executare împotriva executării silite, invocând ca motiv de contestaţie, printre altele, lipsa caracterului de titlu executoriu al facturii fiscale puse în executare, având în vedere calitatea debitorilor de autoritate contractantă, iar nu de utilizator în sensul Legii nr. 51/2006.

Contestaţia la executare a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu nr. 23.648/299/2021 şi a fost soluţionată prin respingerea acesteia, ca neîntemeiată, prin Sentinţa civilă nr. 1.152 din 10 februarie 2022.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel contestatorii.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2022, apelanţii-contestatori au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept învederate, apreciind că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de acest text de lege.

Prin Încheierea pronunţată la data de 23 noiembrie 2022, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

În Dosarul nr. 9.626/299/2021, prin Sentinţa civilă nr. 12.220 din 3 decembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 9.626/299/2021, a fost admisă în parte contestaţia la executare formulată de contestatorii Consiliul local al sectorului 1 al municipiului Bucureşti şi Sectorul 1 al municipiului Bucureşti în contradictoriu cu intimata Compania X – S.A., au fost anulate toate actele de executare întocmite în Dosarul de executare nr. xxxx/2020, executarea silită urmând a continua pentru suma de 7.543.803,66 lei, reprezentând debit rezultat din factura nr. xxxx din 16 noiembrie 2020, şi au fost anulate toate încheierile privind cheltuielile de executare emise în februarie-martie 2021 în dosarul de executare, fiind respins, în rest, contestaţia ca neîntemeiată şi cererea de întoarcere a executării silite ca prematură.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatorii.

În şedinţa publică din 15 noiembrie 2022, apelanţii-contestatori au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu privire la dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept ca în Dosarul nr. 23.648/299/2021.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2022 cererea a fost considerată admisibilă şi s-au dispus sesizarea instanţei supreme, precum şi suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţele de trimitere au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, există o chestiune de drept care determină interpretări diferite, prin raportare la normele de drept aplicabile la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectiv dacă art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006 poate fi interpretat în sensul că şi factura fiscală emisă de către operator faţă de autoritatea publică, în baza unui contract de delegare a gestiunii unui serviciu de utilitate publică, are caracter de titlu executoriu sau nu; problema de drept se ridică în cadrul unor litigii aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, judecate în ultimă instanţă; chestiunea de drept este esenţială, sens în care de lămurirea acesteia depinde soluţionarea pe fond a cauzei, prin raportare la cauza juridică a contestaţiei la executare formulate; de asemenea, este reală, cu un grad de dificultate suficient de mare; chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanţii-contestatori au arătat că factura fiscală nu reprezintă titlu executoriu în relaţia cu debitorul autoritate contractantă, deoarece, conform contractului de delegare, Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, prin consiliul local, are calitatea de autoritate contractantă; în consecinţă, este exclusă calitatea autorităţii publice locale de utilizator, în sensul Legii nr. 51/2006. Cu titlu de exemplu, utilizatorul, în sensul Legii nr. 51/2006, este asociaţia de proprietari care încheie contract direct cu furnizorul de energie termică. Aceeaşi concluzie poate fi dedusă şi din interpretarea sistematică a prevederilor art. 42 din Legea nr. 51/2006, care instituie o procedură extrem de clară de emitere a facturilor către utilizatori, persoane fizice şi juridice, în baza măsurătorilor directe, cu distincţiile specifice utilizatorilor din condominii. Or, în situaţia dedusă judecăţii, intimata nu emite facturi pe baza unor măsurători directe, cu ajutorul sistemelor de măsurare-înregistrare a consumurilor/cantităţilor de utilităţi furnizate/prestate; sistemele de măsurare-înregistrare se montează pe branşamentul care deserveşte fiecare utilizator individual sau colectiv, în punctul de delimitare a instalaţiilor, indiferent de serviciu, operator sau utilizator [art. 42 alin. (5) din Legea nr. 51/2006]. Faţă de caracterul derogatoriu al dispoziţiei cuprinse în art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, ţinând cont de interpretarea sistematică a prevederilor întregului articol, raportat la regulament şi contractul de delegare, rezultă fără echivoc că facturile emise către autorităţile publice delegante nu constituie titlu executoriu.

Intimata a susţinut că facturile fiscale reprezintă titlu executoriu. Conform art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu, iar acest text de lege nu distinge în privinţa debitorului împotriva căruia factura de utilităţi constituie titlu executoriu. Factura pusă în executare este emisă în baza contractului de delegare a gestiunii prestărilor serviciilor de salubrizare pe raza administrativă a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, modificat prin actele adiţionale ulterioare, şi are ca obiect prestarea unor servicii de salubrizare în aria administrativă a sectorului 1, respectiv servicii de deszăpezire, iar instituţiile publice au calitatea de utilizatori ai serviciilor de utilitate publică, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 51/2006.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au reiterat argumentele susţinute în faţa instanţei de trimitere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completurile de judecată învestite cu soluţionarea apelurilor în dosarele nr. nr. 23.648/299/2021 şi nr. 9.626/299/2021 au apreciat că dispoziţiile art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006 trebuie interpretate prin raportare şi la prevederile art. 42 alin. (1 1 ) şi (4) din lege, respectiv la ansamblul chestiunilor reglementate de articolul în care este plasat textul supus analizei, iar nu în mod izolat, motiv pentru care, pentru a se stabili dacă factura pentru utilităţi emisă faţă de autoritatea contractantă este sau nu titlu executoriu, trebuie să se determine dacă este emisă faţă de un utilizator în sensul Legii nr. 51/2006 şi dacă contestatorii se încadrează în această noţiune.

Instanţele de trimitere au arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra interpretării dispoziţiilor art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, prin Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iunie 2020 (Decizia nr. 16 din 17 februarie 2020), doar din perspectiva calităţii de titlu executoriu a facturii emise faţă de o asociaţie de proprietari, stabilindu-se că factura fiscală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare, emisă pe numele unei asociaţii de proprietari de către furnizorul acestui serviciu, în baza unui contract încheiat între furnizor şi asociaţie, calificat ca fiind colectiv, este titlu executoriu.

Problema de drept invocată este nouă, întrucât completul de judecată care a formulat sesizarea a fost învestit pentru prima oară cu o cauză în care se pune în discuţie această chestiune de drept, iar instanţa supremă nu a fost învestită cu un recurs în interesul legii cu privire la respectiva chestiune de drept, de lămurirea căreia depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Contestaţii la executare similare au fost respinse prin sentinţele pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarele nr. 25.148/299/2021, nr. 25.138/299/2021, nr. 30.209/299/2021, nr. 24.768/299/2021, nr. 9.626/299/2021, nr. 28.058/299/2021, nr. 28.878/299/2021, nr. 28.042/299/2021, în timp ce în sens contrar au fost analizate chestiunile de drept deduse judecăţii prin Decizia nr. 4.888 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 41.224/299/2020/a1*. De asemenea, se constată că nu există o jurisprudenţă constantă, care să fi diluat caracterul de noutate al chestiunii de drept supuse analizei, soluţiile pronunţate de instanţe cu privire la acest aspect fiind răzleţe şi fără consistenţă de „practică judiciară”.

În aceste condiţii, instanţa de sesizare a apreciat că există un dubiu cu privire la caracterul de titlu executoriu al facturilor în temeiul cărora au fost iniţiate executările silite şi că problema de drept ridică suficiente întrebări pentru a face necesară sesizarea instanţei supreme. De asemenea, precum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 16 din 17 februarie 2020, paragraful 84: „Chestiunile de drept în discuţie prezintă gradul de dificultate necesar pentru a face obiectul sesizării, ţinând cont că problema acordării caracterului de titlu executoriu facturii emise pentru furnizarea utilităţilor publice a făcut obiectul mai multor norme juridice din cadrul unor acte normative diferite, ce au suferit modificări în timp şi care conţin prevederi neclare şi incomplete”. De altfel, în soluţionarea acestei sesizări Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat nu numai textul art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, ci şi calitatea de beneficiar al serviciilor de utilităţi publice şi drepturile utilizatorilor acestor servicii, contrar analizei completurilor sesizate cu soluţionarea cererilor din dosarele Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, anterior enumerate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor, conturându-se existenţa unor orientări jurisprudenţiale diferite.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că factura fiscală emisă de către operator faţă de autoritatea publică are caracter de titlu executoriu. S-au avut în vedere dispoziţiile art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, care nu fac nicio distincţie cu privire la emitent, dar şi prevederile art. 1 alin. (2) ce definesc serviciile de utilităţi publice şi cele ale art. 2 lit. e) şi g), ce definesc delegarea gestiunii unui serviciu de utilităţi publice şi operatorul de servicii de utilităţi.

În acest sens au fost comunicate hotărâri judecătoreşti şi au fost exprimate opinii teoretice de către Tribunalul Covasna – Secţia civilă, secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti şi judecătoriile arondate (majoritar), Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Videle, Judecătoria Vişeu de Sus, Judecătoria Tulcea, Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia I civilă, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Bârlad, Curtea de Apel Piteşti şi instanţele din raza sa teritorială, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, Judecătoria Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Rădăuţi, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi instanţele din raza sa de competenţă, Tribunalul Arad – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Caraş-Severin.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că doar contractele încheiate între operatorii serviciului de salubrizare şi beneficiarii finali sunt contracte de natură civilă şi doar lor le sunt aplicabile, cu referire la facturile fiscale emise în temeiul acestora, pentru serviciile prestate, dispoziţiile dreptului comun. În cazul gestiunii delegate, raporturile juridice dintre unităţile administrativ-teritoriale şi operatori sunt reglementate de contractele de delegare a gestiunii serviciilor de utilităţi publice, care au natura juridică a unor contracte administrative şi atrag competenţa instanţei de contencios administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte neplata contravalorii serviciilor prestate, astfel încât facturile emise în temeiul acestor contracte nu constituie titlu executoriu.

În acest sens au fost comunicate hotărâri judecătoreşti şi au fost exprimate opinii teoretice de către Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, Judecătoria Haţeg, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Baia Mare, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Râmnicu Sărat, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Fălticeni, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă.

S-a opinat şi în sensul că dispoziţiile art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006 trebuie interpretate prin raportare la ansamblul chestiunilor reglementate de art. 42, sens în care pentru a se stabili dacă factura pentru utilităţi emisă faţă de autoritatea contractantă este sau nu titlu executoriu trebuie să se determine dacă factura este emisă faţă de un utilizator în sensul Legii nr. 51/2006 şi dacă autoritatea contractantă se încadrează în această noţiune (Judecătoria Constanţa – Secţia civilă, Judecătoria Măcin, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Timiş – Secţia a II-a civilă).

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 475 din 8 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1103 din 19 noiembrie 2021, instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006.

Constatând că dispoziţiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, spre exemplu, prin Decizia nr. 805 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 18 martie 2019, Decizia nr. 603 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1278 din 22 decembrie 2020, sau Decizia nr. 155 din 4 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 24 mai 2021, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: ” 20. Referitor la caracterul de titlu executoriu pe care legea îl recunoaşte facturii emise pentru furnizarea de servicii de utilităţi publice, Curtea a reţinut prin Decizia nr. 603 din 16 iulie 2020, precitată, că art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă prevede că «Sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită: […] titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie». Categoria de «alte titluri executorii» este una mai largă şi cuprinde şi acele înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie. În cazul acestora din urmă, Curtea a observat că textul nu distinge nici după emitenţii sau beneficiarii înscrisurilor, nici după cum sunt înscrisuri autentice sau sub semnătură privată şi nici după cum sunt înscrisuri pe suport informatic, pe suport electronic sau pe suport hârtie. Prin urmare, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, Curtea a reţinut că, în privinţa acestor din urmă înscrisuri, pentru a fi titluri executorii, este necesar şi suficient ca legea să le recunoască putere executorie sau, mai exact, să prevadă că pot fi puse în executare silită. 21. În acest context, Curtea a amintit Decizia nr. 188 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 22 mai 2017, prin care a examinat constituţionalitatea prevederilor similare cuprinse în art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată, potrivit cărora factura emisă pentru furnizarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare constituie titlu executoriu, şi a constatat că aceasta se încadrează în categoria prevăzută de Codul de procedură civilă ca fiind «alte titluri executorii» şi cărora legea le recunoaşte putere executorie. Curtea a subliniat că, în situaţia în care utilizatorii debitori nu recunosc sumele datorate/cuprinse în factura care constituie titlu executoriu, aceştia pot contesta aceste sume, în condiţiile legii, respectându-se, astfel, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare (paragraful 24). 22. Prin decizia menţionată, Curtea a făcut trimitere şi la textul cuprins în Legea nr. 51/2006, ca lege generală în materie, observând că, prin această reglementare, legiuitorul a uniformizat legislaţia aplicabilă pentru toate serviciile de utilităţi publice, astfel încât toţi operatorii de servicii de utilităţi publice să poată beneficia de puterea de titlu executoriu a facturilor emise pentru asemenea servicii. Curtea a constatat că legiuitorul a optat pentru o atare soluţie legislativă având în vedere domeniul specific al serviciilor publice, pentru a se putea asigura recuperarea cu celeritate a contravalorii serviciilor furnizate, împrejurare faţă de care se poate asigura şi continuitatea acestora. 23. De altfel, prin conferirea de valoare executorie unui document care atestă o obligaţie de plată, textul face aplicarea principiului consacrat de art. 632 din Codul de procedură civilă, în sensul că executarea silită se poate face nu numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti învestite cu formulă executorie, ci şi în virtutea unui titlu executoriu prevăzut de lege. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea de tergiversare a executării silite şi să realizeze un spor de celeritate în realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu (a se vedea Decizia nr. 380 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011).” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 16 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 666 alin. (5) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la pct. 3 din acelaşi text normativ şi la art. 31 alin. (1) teza finală şi art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, factura fiscală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare, emisă pe numele unei asociaţii de proprietari de către furnizorul acestui serviciu, în baza unui contract încheiat între furnizor şi asociaţie, calificat ca fiind colectiv, este titlu executoriu. (…)” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia noutăţii, precum şi aceea a nestatuării asupra chestiunii de drept de către instanţa supremă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar trei dintre cele cinci cerinţe anterior enunţate sunt întrunite.

Astfel, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, precum şi cea referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a fost învestit în cele două dosare în care s-au formulat sesizările cu soluţionarea apelurilor declarate de contestatorii Consiliul local al sectorului 1 al municipiului Bucureşti şi Sectorul 1 al municipiului Bucureşti în contradictoriu cu Compania X – S.A., în litigii având ca obiect contestaţie la executare împotriva executării silite. Drept urmare, potrivit dispoziţiilor art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă în ultimă instanţă.

Se constată, de asemenea, că este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, atât timp cât în cadrul contestaţiei la executare împotriva executării silite se invocă, printre altele, ca motiv de contestaţie, lipsa caracterului de titlu executoriu al facturilor fiscale puse în executare, având în vedere calitatea debitorilor de autoritate contractantă, iar nu de utilizator în sensul Legii nr. 51/2006.

Contrar celor reţinute de instanţa de trimitere, se constată însă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra interpretării dispoziţiilor art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, prin Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16 din 17 februarie 2020, doar din perspectiva calităţii de titlu executoriu a facturii emise faţă de o asociaţie de proprietari, ci a statuat cu valoare de principiu următoarele: ” 113. (…) prin Legea nr. 225/2016, au fost modificate şi completate dispoziţiile Legii nr. 51/2006 şi introdus alin. (61) al art. 42, în care se stabileşte că pentru serviciul public prestat, oricare ar fi acesta, se emit facturi care, pentru consumurile aferente înregistrate, au valoare de titluri executorii, fără nicio distincţie legată de tipul de contract încheiat cu operatorul sau furnizorul de servicii. (…) 126. (…) Curtea constată că prin art. 42 alin. (61) din Legea nr. 51/2006, republicată, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 225/2016, s-a statuat că «Factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu». Prin această reglementare legiuitorul a uniformizat legislaţia aplicabilă pentru toate serviciile de utilităţi publice, astfel încât operatorii de servicii de utilităţi publice să poată beneficia de puterea de titlu executoriu a facturilor emise pentru asemenea servicii, fiind exclusă astfel orice situaţie discriminatorie. Legiuitorul a optat pentru o atare soluţie legislativă având în vedere domeniul specific al serviciilor publice, pentru a se putea asigura recuperarea cu celeritate a contravalorii serviciilor furnizate, împrejurare faţă de care se poate asigura şi continuitatea acestora. Aceste considerente au fost preluate de Curtea Constituţională şi în Decizia nr. 267 din 23 aprilie 2019 (…). 129. În concret, aşadar, facturile fiscale emise de operatorii/furnizorii de utilităţi publice sunt, pentru aceste servicii, titluri executorii prin dispoziţia legii, fără nicio distincţie, concluzie justificată de principiul general de interpretare a legii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Din acest punct de vedere, nu se justifică a considera că doar factura individuală emisă pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare are valoare de titlu executoriu, deoarece legea recunoaşte puterea executorie oricărei facturi fiscale emise de operator sau furnizor de servicii publice, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională, prin decizii cu valoare general obligatorie, publicate în Monitorul Oficial al României, anterior formulării sesizării. (…) 134. De asemenea, factura fiscală este un instrument care atestă o tranzacţie comercială, fiind emisă de furnizorul de bunuri sau servicii către client ori beneficiar şi care creează în sarcina acestuia din urmă obligaţia de plată aferentă achiziţiei sau serviciului prestat. Această caracterizare sintetică a documentului fiscal este realizată pe baza dispoziţiilor art. 319 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, normă în care la alin. (20) sunt menţionate elementele facturii, elemente care nu prevăd includerea soldului debitor sau a majorărilor de întârziere, ci, cel mult, «o referire la alte facturi sau documente emise anterior, atunci când se emit mai multe facturi ori documente pentru aceeaşi operaţiune».”

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu, prin dispoziţia legii, fără nicio altă distincţie, concluzie justificată de principiul general de interpretare a legii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 alin. (6 1 ) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1278 din 22 decembrie 2020.

În concluzie, pe de o parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, iar, pe de altă parte, din deciziile pronunţate de instanţa de contencios constituţional, reiese faptul că legea conferă caracter de titlu executoriu facturii fiscale emise pentru serviciile comunitare de utilităţi publice, fără a face vreo distincţie legată de tipul de contract încheiat cu operatorul sau furnizorul de servicii şi nici cu privire la calitatea de utilizator.

De asemenea, în cauză nu este întrunită condiţia noutăţii chestiunii de drept care face obiectul sesizării.

Contrar opiniei instanţei de trimitere, care constată că nu există o jurisprudenţă constantă care să fi diluat caracterul de noutate al chestiunii de drept supuse analizei, soluţiile pronunţate de instanţe cu privire la acest aspect fiind răzleţe şi fără consistenţă de „practică juridică”, punctele de vedere exprimate de curţile de apel, precum şi hotărârile judecătoreşti ataşate acestora evidenţiază existenţa unei orientări jurisprudenţiale majoritare, în sensul că facturile emise pentru serviciile publice constituie titlu executoriu, iar legea nu distinge în privinţa debitorului care are obligaţia de plată a unor astfel de facturi.

S-au avut în vedere dispoziţiile art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, care nu fac nicio distincţie cu privire la emitent, dar şi prevederile art. 1 alin. (2) ce definesc serviciile de utilităţi publice şi cele ale art. 2 lit. e) şi g) ce definesc delegarea gestiunii unui serviciu de utilităţi publice şi operatorul de servicii de utilităţi.

De asemenea, s-au reţinut dispoziţiile art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „În funcţie de tipul activităţii, pot fi utilizatori ai serviciului de salubrizare: a) comunităţile locale considerate în întregul lor sau comunităţile locale componente ale asociaţiilor de dezvoltare comunitară, în cazul activităţilor specifice serviciului public de salubrizare prestate de către operatori a căror contravaloare se achită de autorităţile administraţiei publice locale de la bugetul local”.

Sunt mult mai puţin numeroase hotărârile judecătoreşti prin care se reţine că facturile emise în baza unui contract de delegare a gestiunii unui serviciu de utilitate publică nu constituie titlu executoriu, autoritatea publică fiind autoritate contractantă, iar nu utilizator în sensul Legii nr. 51/2006.

În aceste condiţii, întrucât problema de drept şi-a găsit dezlegare, chiar dacă nu întotdeauna unitar, în jurisprudenţa instanţelor, concretizată într-un număr important de hotărâri judecătoreşti, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind, eventual, create premisele unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei.