3ra-350/25 — Contestarea actului administrativ

La 15 martie 2024 Karai Ivan s-a adresat în instanță cu acțiune în contencios administrativ împotriva Inspectoratului General pentru Migrație al MAI, prin care a solicitat: - anularea deciziei nr.460/24/DAI din 20.02.2024; - obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil privind acordarea unei forme de protecție lui Karai Ivan.

În motivarea acțiunii reclamanta Karai Ivan a indicat că prin decizia Direcției azil și apatridie a Inspectoratului General pentru Migrație nr. 460/24/DAA din 20.02.2024 a fost respinsă cererea sa de acordare a unei forme de protecție. Decizia i- a fost adusă la cunoștință la 23.02.2024. Reclamantul consideră decizia emisă în privința sa ca fiind una ilegală și pasibilă anulării.

Reclamantul menționat că s-a născut la 04.04.1997 în or. Nevinomîsk, Federația Rusă, fiind de naționalitate rus și cetățean al Federației Ruse, de religie creștin. Din anul 2010 a locuit în Ucraina și deoarece a trăit o perioadă îndelungată în Ucraina, practic se identifică cu această națiune. Nu susține și nu este de acord cu politica agresivă, invazivă, nerespectarea drepturilor omului, abordată de către Federația Rusă la nivel de stat. În prezent, nu se poate întoarce în Ucraina, deoarece acolo este un conflict armat, datorită invaziei ruse și de către autoritățile din Ucraina nu este permisă intrarea cetățenilor ruși pe teritoriul său.

Totodată, reclamantul a susținut că nu se poate întoarce în Federația Rusă, întrucât nu are rude, membri ai familiei sau alte persoane apropiate, nu se identifică cu politica acestui stat în prezent. Din informațiile răspândite, se constată că în Federația Rusă, cetățenii care nu susțin politica guvernului și a președintelui sânt arestați, condamnați, maltratați, fiind aplicată forța fizică în privința lor de către agenții guvernamentali. Mai mult, consideră că, deoarece a locuit de aproape 30 ani în Ucraina, în caz de reîntoarcere în Rusia, ar putea fi tratat ca un spion, ca un ucrainean, fapt ce, de asemenea, poate duce la abuzuri din partea statului.

A susținut că a solicitat acordarea unei forme de protecție în Republica Moldova, fiindcă îi este teamă pentru viața sa. Dacă nu va fi acceptat, există riscul să fie supus persecuțiilor și vătămărilor grave din partea autorităților Federației Ruse. Deși a relatat toate acestea în cadrul interviului la Direcția azil și apatridie a Inspectoratului General pentru Migrație, autoritatea a decis de a-i respinge cererea privind acordarea unei forme de protecție.

Reclamantul consideră că poziția adoptată de Direcția azil și apatridie este cel 2 puțin surprinzătoare, având în vedere că, pe de o parte, declarațiile sale sunt probate inclusiv prin informațiile din Federația Rusă, care sunt publicate de organisme internaționale credibile, iar pe de altă parte, se concluzionează că nu există nici un pericol pentru viața sa.

Reclamantul invocă faptul că rapoartele organizațiilor internaționale confirmă deteriorarea gravă a situației drepturilor omului în Federația Rusă după declanșarea războiului împotriva Ucrainei. Potrivit Raportorului Special al ONU, Mariana Katzarova, au fost înregistrate arestări arbitrare, detenții și hărțuiri ale persoanelor care critică războiul sau autoritățile, peste 20.000 de persoane fiind reținute pentru participarea la proteste pașnice anti-război (februarie 2022 – iunie 2023). De asemenea, Raportul Departamentului de Stat al SUA pentru anul 2022 arată că autoritățile ruse au incriminat criticarea războiului și au extins interdicțiile asupra criticii acțiunilor guvernului, folosind aceste norme pentru a restrânge sever libertatea de exprimare. În același sens, Human Rights Watch constată intensificarea represiunii împotriva activiștilor, jurnaliștilor independenți și opozanților politici, inclusiv prin introducerea unor legi de cenzură care prevăd pedepse cu închisoarea pentru exprimarea unor opinii critice privind războiul.

Din motivarea deciziei de respingere, observă că Direcția Azil și Apatridie a Inspectoratului General pentru Migrație nu a efectuat o verificare minuțioasă a cererii sale de oferire a unei protecții pe teritoriul R. Moldova. Mai mult ca atât, motivarea este contrazisă de rapoartele organizațiilor internaționale.

Mai susține reclamantul că, a întreprins toate măsurile posibile pentru probarea celor declarate la interviu. Declarațiile sale sunt plauzibile, coerente și corespund informației din Federația Rusă.

Relevă că, în cazul în care reprezentanții Direcției Azil și Apatridie a Inspectoratului General pentru Migrație aveau careva dubii, aceștia nici nu au analizat și nu i-au oferit „beneficiul dubiului”, prevăzut la art.44 din Legea 270, în conformitate cu care, atunci când o parte din motive sau când toate motivele invocate în cererea de azil, care ar justifica acordarea unei forme de protecție, nu sânt probate cu documente sau cu alte dovezi, se acordă beneficiul dubiului, dacă sânt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: a) solicitantul a depus toate eforturile pentru a-și susține cererea de azil; b) toate elementele relevante aflate la dispoziția solicitantului au fost prezentate, iar lipsa unor astfel de elemente a fost justificată în mod rezonabil; c) declarațiile solicitantului sânt considerate coerente și plauzibile și nu sânt contrazise de informațiile din țara de origine, relevante pentru cazul acestuia; d) solicitantul a depus cererea de azil cât mai curând posibil, iar eventuala întârziere este justificată prin motive întemeiate; e) credibilitatea generală a solicitantului a fost stabilită.

În susținerea acțiunii, reclamatul face referire la prevederile art. art. 3, 5, 6, 7, 10, 17, 20, 21, 36, 39 alin.(2), 189 alin.(1), 206 Cod administrativ și art.12 alin.(1) CPC. Reliefează la fel prevederile art. 11, 17 alin.(1), 45 alin.(3), 56 lit. a)-f) din Legea nr. 270 privind azilul.

Prin hotărârea din 23 iulie 2024 a Judecătoriei Chișinău, sediul Râșcani s-a respins ca neîntemeiată acțiunea înaintată de Karai Ivan.

Instanța de apel a menționat că prin decizia nr. 460/24/DAA din 20.02.2024, Direcția azil și apatridie al Inspectoratului General pentru Migrație a decis a respinge cererea de azil depusă de Karai Ivan, pe motiv că ultimul nu îndeplinește condițiile prevăzute de art.17 alin.(1) din Legea nr.270 din 18.12.2008 privind azilul în R. Moldova, stabilind că, din analiza conceptului fundamental de temere bine întemeiată de persecuție, sub aspectul celor două elemente care îl compun, elementul subiectiv și cel obiectiv, nu rezultă existența unei temeri sau a unei probabilități de persecuție în sensul Convenției din 1951.

Raportând cadrul legal la circumstanțele speței, instanța de apel a constatat că drept temei pentru solicitarea de azil, Karai Ivan a invocat temerea de a se întoarce în țara de origine - Federația Rusă, din motiv că nu susține și nu este de acord cu politica agresivă, invazivă, nerespectarea drepturilor omului abordată de Federația Rusă la nivel de stat, menționând totodată că din informațiile răspândite, în Federația Rusă, cetățenii care nu susțin politica guvernului și a președintelui sunt arestați, condamnați, fiind aplicată forța fizică în privința acestora de către agenții guvernamentali.

Instanța de apel a reiterat concluzia primei instanțe, potrivit căreia acest temei nu este relevant și întemeiat, întrucât reclamantul a părăsit benevol Federația Rusă, nu este afiliat unui partid politic, nu a fost condamnat, arestat, reținut sau judecat și nu a demonstrat că ar fi fost supus unor acte de persecuție în sensul art. 17 din Legea nr. 270/2008 privind azilul în Republica Moldova. Totodată, acesta nu a prezentat probe privind existența unor măsuri suficient de grave, precum acte de violență, măsuri discriminatorii, sancțiuni disproporționate ori alte încălcări grave ale drepturilor fundamentale care să justifice acordarea protecției internaționale.

Raportând prevederile pct.80 și pct.83 din Manualul referitor la proceduri și criterii de determinare a statutului de refugiat în baza Convenției din 1951 și a Protocolului din 1967 privind statutul refugiaților, instanța de apel a statuat asupra netemeiniciei solicitării de anulare a deciziei nr. 460/24/DAA din 20.02.2024 privind respingerea cererii de azil, or, Karai Ivan nu a probat posibilitatea persecuțiilor sau a riscului real de a fi suspus unor vătămări grave în țara sa de origine – Federația Rusă, nefiind relevate niciun fel de circumstanțe sau probe, din care să se rețină cert că la 4 revenirea sa în Federația Rusă, acesta ar putea fi supus unui risc real de persecuție, autoritatea corect dispunând respingerea cererii de acordare a azilului pe teritoriul R. Moldova.

Colegiul instanței de apel, cu referire la art. 48 alin. (1) din Legea privind azilul în Republica Moldova, a reținut că apelantul nu a prezentat probe care să demonstreze existența unui risc de persecuție în țara de origine pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, ori a unui pericol pentru viața sau integritatea sa fizică.

La caz, instanța de apel a constatat că probele administrate nu demonstrează că solicitantul de protecție internațională ar fi fost supus unor acțiuni individuale din partea autorităților statului care să-i pună în pericol viața sau integritatea fizică. Întrucât Karai Ivan a invocat doar temeri cu caracter general, fără a prezenta elemente concrete care să indice un risc real la întoarcerea în țara de origine, instanța a apreciat că temerea invocată este neîntemeiată.

În consecință, întrucât reclamantul/apelantul Karai Ivan nu a prezentat probe suficiente care să demonstreze existența unei probabilități rezonabile de a fi supus unor acte de persecuție sau altor încălcări ale drepturilor fundamentale, în sensul art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 270 privind azilul în Republica Moldova, cererea sa de acordare a azilului pe teritoriul Republicii Moldova a fost respinsă.

Referitor la susținerea reclamantului că, după ce a locuit în Ucraina din 2010 până în februarie 2022, ar putea fi considerat spion la întoarcerea în Federația Rusă, instanța de apel reține că, potrivit informațiilor invocate de autoritatea pârâtă, în anul 2022 peste 2,8 milioane de persoane strămutate din Ucraina au ajuns în Rusia, multe dintre acestea de bunăvoie, fiind chiar încurajate să dobândească cetățenia rusă. În aceste condiții, instanța apreciază că susținerea reclamantului este neplauzibilă, iar temerea invocată nu este întemeiată.

Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiat și irelevant argumentul reclamantului potrivit căruia ar trebui să beneficieze de azil deoarece nu mai are rude în Federația Rusă, întrucât această împrejurare nu constituie un temei prevăzut de art. 17 din Legea nr. 270/2008 privind azilul în Republica Moldova. În consecință, a reținut că reclamantul nu a demonstrat existența unui risc de persecuție, maltratare sau punere în pericol a vieții ori integrității sale în cazul revenirii în țara de origine, astfel încât nu sunt întrunite condițiile pentru acordarea azilului.

Totodată, instanța a constatat că Inspectoratul General pentru Migrație a examinat și posibilitatea acordării protecției umanitare, în temeiul art. 19 și art. 45 alin. (3) din Legea nr. 270/2008, însă nu a identificat motive serioase care să justifice existența unui risc real de tortură, tratamente ori pedepse inumane sau degradante sau a unor amenințări grave și individuale la adresa vieții ori integrității reclamantului în cazul returnării în Federația Rusă.

În motivarea recursului, Karai Ivan a susținut că instanțele inferioare au apreciat în mod vădit nerezonabil și unilateral probele administrate, acordând prioritate argumentelor Inspectoratului General pentru Migrație. Acesta a invocat că nu au fost stabilite toate circumstanțele relevante ale cauzei, probele nu au fost apreciate corespunzător, iar normele de drept material și procedural au fost aplicate greșit, reiterând, în esență, argumentele invocate în cererea de chemare în judecată. .

Prin referința din 20 iunie 2025 intimatul Inspectoratul General pentru Migrație a solicitat respingerea recursului.

Art. 244 alin. (1) din Codul administrativ: „Hotărârile curţii de apel ca instanţa de fond, precum şi deciziile instanţei de apel pot fi contestate cu recurs.”

Art. 245 din Codul administrativ: „Recursul se depune la Curtea Supremă de Justiţie în termen de două luni de la pronunţarea hotărârii sau a deciziei motivate, dacă legea nu stabileşte un alt termen.”

Art. 2451 alin. (1) din Codul administrativ: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea sau decizia contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie; c) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; d) hotărârea sau decizia este arbitrară sau se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; e) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenței jurisdicționale.”

Art. 246 alin. (1) şi (2) lit. h) din Codul administrativ: „Curtea Supremă de Justiţie examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă recursul este inadmisibil, completul din 3 judecători adoptă o încheiere irevocabilă, încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conţine sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilităţii, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiţie şi se comunică părţilor. Recursul se declară inadmisibil în special când: recursul este vădit neîntemeiat.”

In această ordine de idei, completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie reţine că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului, dar şi cerinţa de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile şi esenţiale încălcări de drept procedural şi material capabile să răstoarne deciziile instanţei de apel contestate sau, după caz, hotărârile Curţii de Apel ca primă instanţă într-o eventuală examinare în fond şi invocare ex officio a erorilor de drept.

Completul Curţii Supreme de Justiţie notează că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conţină o motivare convingătoare şi întemeiată în condiţiile nominalizate mai sus. în consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanţele expuse se referă la formalităţile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului şi filtrului de admisibilitate.

Instanţa de recurs atestă că motivele de casare, invocate în recursuri nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ, deoarece se referă la dezacordul recurentului cu soluţia pronunţată de Curtea de Apel Centru şi nu relevă interpretarea contrară a legii şi aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural sau că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie menţionează că recursul depus, conţine obiecţii de fapt şi de drept similare celor expuse în cererea de chemare în judecată, care au fost analizate de către Curtea de Apel Centru, fiind apreciate în mod corespunzător. În consecinţă, nu există aparenţa unei încălcări a dreptului recurentului la soluţionarea tuturor argumentelor cu privire la judecarea cauzei în prima instanţă, în modul în care este garantat de art. 6 § 1 al Convenţiei.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează faptul că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia hotărârii/deciziei şi care se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ.

Nu este suficientă simpla expunere a circumstanţelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de netemeinicie pe care se bazează, precum şi dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de actul de dispoziţie pronunţat în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre neîntemeiată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, ci implică 7 determinarea greşelilor imputate Curţii de Apel Centru şi o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează aceste critici. Simpla trimitere la un text de lege, fără explicarea pretinsei interpretări şi/sau aplicări eronate a prevederilor legale de către Curtea de Apel Centru, nu echivalează cu un argument. Dacă ar proceda la examinarea unui asemenea pretins argument, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie s-ar substitui autorului recursului, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie subliniază că admisibilitatea recursului trebuie analizată în contextul rolului şi funcţiei legale atribuite instanţei judecătoreşti supreme, care constau, în principal, în asigurarea aplicării şi interpretării unitare a legii în soluţionarea cauzelor de contencios administrativ. în acest sens, orice cerere de recurs trebuie să fie motivată în concordanţă cu aceste principii fundamentale, pentru a trece filtrul de admisibilitate şi a avea succes.

În acest sens, CtEDO în jurisprudenţa sa constantă statuează că dreptul de acces la instanţe nu este absolut. Există limitări implicit admise (a se vedea hotărârile CtEDO Golder c. Regatul Unit, 1975, §38; Stanev c. Bulgariei [MC], 2012, §230). Acesta este în special cazul condiţiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăşi natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (a se vedea hotărârea CtEDO Luordo c. Italiei, 2003, §85). Condiţiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (a se vedea hotărârea CtEDO Levages Prestations Services c. Franţei, 1996, §45).

Curtea de la Strasbourg a mai reiterat că modul de aplicare a art. 6 din CEDO procedurilor în faţa instanţelor ierarhic superioare depinde de specificul acestor proceduri, urmând a se ţine cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept naţional şi de rolul instanţelor ierarhic superioare în acest sistem (a se vedea hotărârea CtEDO Botten c. Norvegiei, 1996, §39). La fel, conform jurisprudenţei CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerinţele articolului 6 § 1 (a se vedea hotărârea CtEDO Helmers c. Suediei, 1991, §31, 36).

Din aceste motive, în conformitate cu art. 230 şi art. 246 alin. (2) lit. h) din Codul administrativ,