3ra-420/25 — Contestarea actului administrativ

La 13 februarie 2024 Karai Valentina, Karai David și Karai Samir au depus cerere de chemare în judecată împotriva Inspectoratului General pentru Migrație, Direcția Azil și Apatridie, solicitând: - anularea Deciziei nr.124/24/DAA din 17.01.2024 a Direcției Azil și Apatridie al Inspectoratului General pentru Migrație; - acordarea reclamanților a unei forme de protecție prevăzută la art.19 al Legii nr. 270 din 18.12.2008.

În motivarea acțiunii reclamanta Karai Valentina a invocat că este născută la 03.11.1960 în or. Odessa, Ucraina. Este de naționalitate moldoveancă și cetățeancă a Federației Ruse, de religie creștină.

Prin decizia nr.183/24/DAA din 23.01.2024 a Direcției Azil și Apatridie a Inspectoratului General pentru Migrație a fost respinsă cererea de acordare a unei forme de protecție depusă de Karai Valentina, și nepoții ei, Karai David. a.n. 22.05.2007 și Karai Samir, a.n. 05.01.2012. Consideră că decizia în cauză este una neîntemeiată, în acest sens solicită să fie schimbată decizia cu posibilitatea de a rămâne pe teritoriul Republicii Moldova.

Reclamanta Karai Valentina din anul 2008 a locuit în Ucraina, iar datorită perioadei lungi locuite în Ucraina se identifică cu această națiune și nu este de acord cu politica agresivă, invazivă de nerespectare a drepturilor omului abordată de către Federația Rusa la nivel de stat. Nu se poate întoarce în Federația Rusă, deoarece nu are pe nimeni acolo și nu se identifică cu politica acestui stat în prezent. În Federația Rusă cetățenii care nu susțin politica guvernului și a președintelui, sunt arestați, condamnați, maltratați, este aplicată forța fizică în privința acestora de agenții guvernamentali. Mai mult, reclamanta a locuit de 16 ani în Ucraina, iar în caz de reîntoarcere în Rusia ar putea fi tratată ca un spion, ca ucraineancă, fapt ce la fel poate duce la abuzuri din partea statului. La fel, copiii din Federația Rusa sunt „zombați” de la vârste fragede cu informații false despre război, sunt învățați despre justețea lor în război, supremația rușilor, și alte informații care nu-și au rostul pentru a fi comunicate copiilor.

Solicită reclamanta acordarea unei forme de protecție în Republica Moldova, din motiv că-i este teamă pentru viața sa, iar în caz de respingere a solicitării, există riscul de a fi supusă persecuțiilor și vătămărilor grave din partea autorităților Federației Ruse.

A invocat că este neînțeleasă poziția Direcției azil și apatridie, deoarece cele declarate în vederea aprobării solicitării de azil, sunt probate inclusiv prin informațiile 2 din Federația Rusă care sunt publicate de organisme internaționale credibile.

La fel, în susținerea poziției sale a făcut referire la cele declarate de raportorul din partea Națiunilor Unite pentru Federația Rusă, Mariana Katzarova și la raportul pe 2022 al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii privind respectarea drepturilor omului în Federația Rusă. De asemenea, s-au invocat și rapoartele Human Rights Watch.

Reclamanta consideră că la emiterea deciziei de către Direcția Azil și Apatridie a Inspectoratului General pentru Migrație, nu a fost efectuată о verificare minuțioasă a cererii solicitantului de oferire a unei protecții pe teritoriul Republicii Moldova, iar motivarea este contrazisă de rapoartele organizațiilor internaționale.

A menționat că au fost întreprinse toate măsurile posibile pentru probarea celor declarate la interviu, declarațiile sale fiind plauzibile, coerente și corespund informației din Federația Rusă. Mai mult, Direcția Azil și Apatridie al Inspectoratului General pentru Migrate în cazul în care avea careva dubii, urmau a oferi „beneficiul dubiului”, conform art.44 din Legea 270/2010. Or, în Ucraina este război, iar în Federația Rusă persoanele care nu susțin războiul sunt arestate, maltratate, torturate, prin ce există riscul real că în caz de neoferire a unei forme de protecție, reclamanta împreună cu nepoții săi, să fie persecutată și supusă unor vătămări grave de către agenții guvernamentali ai Federației Ruse.

Raportând cadrul legal la circumstanțele speței, Completul judiciar consideră că prima instanță a ajuns la o concluzie corectă că nu se întrunesc temeiurile legale pentru acordarea azilului reclamantei, în contextul în care instanța a constatat că acesta nu a justificat iminența persecutării sale în țara de origine pe principii stabilite de lege pentru acordarea azilului din partea unor agenții de persecuție sau vătămări grave, după cum acestea sunt definite de art.47 din Legea nr.270 din 18.12.2008 și, iminent, existența unei temeri bine întemeiate a reclamantei de a fi persecutată sau existența riscului real de a fi supus unor vătămări grave în țara de origine. 3

Instanța a menționat că, solicitantul a plecat din Federația Rusă pentru a avea grijă de mama sa, însă aceste circumstanțe nu se referă la careva acte de persecuție sau limitări de drepturi anume în cazul său.

Cu privire la temerea de persecuție invocată de reclamantă, precum că nu are pe nimeni în țara a cărei cetățenie o deține, unde în plină desfășurare sunt acțiuni de persecuție a persoanelor care nu împărtășesc ideologiile actualei puteri, un stat cu regim totalitar, instanța a indicat că reclamanta nu a prezentat probe prin care să fie individualizată temerea rezonabilă care să demonstreze existența acestor acțiuni de persecuție din partea statului în privința sa.

Mai mult, reclamanta a părăsit țara în anul 2008, plecând din Federația Rusă fără a întâmpina impedimente la plecare. Prin urmare, probatoriul cauzei atestă că reclamanta a părăsit țara de origine în mod legal, având tangență directă cu autoritățile de stat, nefiind constrânsă în mod forțat sau prin intermediul unor acțiuni ale autorităților de stat sau care prezintă pericol pentru sănătatea și siguranța acestuia să plece din țara de origine, or, după cum a declarat însăși reclamanta, aceasta a plecat din țara de origine în mod legal, traversând punctul de trecere a frontierei.

Totodată, reclamanta nu a argumentat detaliat circumstanțele de fapt existente după plecarea din țara de origine, care să reflecte posibilitatea că aceste acțiuni să conducă la persecuție, ori art.56 lit.e) din Legea 270/18.12.2008, stipulează că la analizarea cererii de azil, se va ține cont de acțiunile solicitantului, ulterioare părăsirii țării de origine: au fost ele direcționate exclusiv sau în principal spre crearea condițiilor necesare depunerii cererii de azil, evaluării posibilității ca aceste acțiuni să conducă la persecuție sau la cauzarea unor vătămări grave solicitantului în cazul reîntoarcerii în țara de origine.

În motivarea recursului a indicat că instanțele inferioare au examinat superficial pricina civilă şi au ținut cont doar de argumentele prezentate de către Inspectoratul General pentru Migraţie. În esență a indicat aceleași temeiuri din cererea de chemare în judecată.

Prin referința din 21 iulie 2025 intimatul Inspectoratul General pentru Migrație a solicitat respingerea recursului.

Art. 244 alin. (1) din Codul administrativ: „Hotărârile curţii de apel ca instanţa de fond, precum şi deciziile instanţei de apel pot fi contestate cu 4 recurs.”

Art. 245 din Codul administrativ: „Recursul se depune la Curtea Supremă de Justiţie în termen de două luni de la pronunţarea hotărârii sau a deciziei motivate, dacă legea nu stabileşte un alt termen.”

Art. 2451 alin. (1) din Codul administrativ: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea sau decizia contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie; c) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; d) hotărârea sau decizia este arbitrară sau se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; e) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenței jurisdicționale.”

Art. 246 alin. (1) şi (2) lit. h) din Codul administrativ: „Curtea Supremă de Justiţie examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă recursul este inadmisibil, completul din 3 judecători adoptă o încheiere irevocabilă, încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conţine sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilităţii, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiţie şi se comunică părţilor. Recursul se declară inadmisibil în special când: recursul este vădit neîntemeiat.”

In această ordine de idei, completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie reţine că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului, dar şi cerinţa de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile şi esenţiale încălcări de drept procedural şi material capabile să răstoarne deciziile instanţei de apel contestate sau, după caz, hotărârile Curţii de Apel ca primă instanţă într-o eventuală examinare în fond şi invocare ex officio a erorilor de drept.

Completul Curţii Supreme de Justiţie notează că pentru a trece testul de 5 admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conţină o motivare convingătoare şi întemeiată în condiţiile nominalizate mai sus. în consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanţele expuse se referă la formalităţile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului şi filtrului de admisibilitate.

Instanţa de recurs atestă că motivele de casare, invocate în recursuri nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ, deoarece se referă la dezacordul recurentului cu soluţia pronunţată de Curtea de Apel Centru şi nu relevă interpretarea contrară a legii şi aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural sau că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie menţionează că recursul depus, conţine obiecţii de fapt şi de drept similare celor expuse în cererea de chemare în judecată, care au fost analizate de către Curtea de Apel Centru, fiind apreciate în mod corespunzător. În consecinţă, nu există aparenţa unei încălcări a dreptului recurentului la soluţionarea tuturor argumentelor cu privire la judecarea cauzei în prima instanţă, în modul în care este garantat de art. 6 § 1 al Convenţiei.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează faptul că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia hotărârii/deciziei şi care se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ.

Nu este suficientă simpla expunere a circumstanţelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de netemeinicie pe care se bazează, precum şi dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de actul de dispoziţie pronunţat în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre neîntemeiată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, ci implică determinarea greşelilor imputate Curţii de Apel Centru şi o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează aceste critici. Simpla trimitere la un text de lege, fără explicarea pretinsei interpretări şi/sau aplicări eronate a prevederilor legale de către Curtea de Apel Centru, nu echivalează cu un argument. Dacă ar proceda la examinarea unui asemenea pretins argument, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie s-ar substitui autorului recursului, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie subliniază că admisibilitatea recursului trebuie analizată în contextul rolului şi funcţiei legale atribuite instanţei judecătoreşti supreme, care constau, în principal, în asigurarea aplicării şi interpretării unitare a legii în soluţionarea cauzelor de contencios administrativ. în acest sens, orice cerere de recurs trebuie să fie motivată în concordanţă cu aceste principii fundamentale, pentru a trece filtrul de admisibilitate şi a avea succes.

În acest sens, CtEDO în jurisprudenţa sa constantă statuează că dreptul de acces la instanţe nu este absolut. Există limitări implicit admise (a se vedea hotărârile CtEDO Golder c. Regatul Unit, 1975, §38; Stanev c. Bulgariei [MC], 2012, §230). Acesta este în special cazul condiţiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin 6 însăşi natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (a se vedea hotărârea CtEDO Luordo c. Italiei, 2003, §85). Condiţiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (a se vedea hotărârea CtEDO Levages Prestations Services c. Franţei, 1996, §45).

Curtea de la Strasbourg a mai reiterat că modul de aplicare a art. 6 din CEDO procedurilor în faţa instanţelor ierarhic superioare depinde de specificul acestor proceduri, urmând a se ţine cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept naţional şi de rolul instanţelor ierarhic superioare în acest sistem (a se vedea hotărârea CtEDO Botten c. Norvegiei, 1996, §39). La fel, conform jurisprudenţei CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerinţele articolului 6 § 1 (a se vedea hotărârea CtEDO Helmers c. Suediei, 1991, §31, 36).

Din aceste motive, în conformitate cu art. 230 şi art. 246 alin. (2) lit. h) din Codul administrativ,