1ra-1459/2020 — art. 145 alin. 1, 186 alin. 2 lit. d, 290 alin. 1 CP

1ra-1459/2020 — art. 145 alin. 1, 186 alin. 2 lit. d, 290 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2020)

Dosarul nr. 1ra-1459/2020

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

29 iulie 2020 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Iurie Diaconu,

Judecători Liliana Catan, Ion Guzun,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar, declarat de procurorul în Procuratura de circumscripție

Cahul, Mihail Tomița, împotriva sentinței Judecătoriei Comrat din 23 ianuarie 2019 și

deciziei Curții de Apel Cahul din 28 ianuarie 2020, în privința inculpatului

Gagauz Grigori XXXXXX.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 20.11.2018 – 23.01.2019,

instanța de apel: 18.02.2019 – 19.03.2019,

instanța de recurs: 26.06.2019 – 29.10.2019,

instanța de apel: 05.12.2019 – 28.01.2020,

instanța de recurs: 28.05.2019 – 29.07.2020.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal,

C O N S T A T Ă :

conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală, Gagauz Grigori a fost

condamnat în baza art. 145 alin. (1) Cod penal la 15 ani închisoare, art. 186 alin. (2)

lit. d) Cod penal la 3 ani 11 luni și 29 de zile închisoare, și art. 290 alin. (1) Cod penal

la 2 ani 11 luni și 29 de zile închisoare.

Potrivit art. 84 alin. (1) Cod penal, prin cumulul parțial al pedepselor aplicate, i-

a fost stabilită pedeapsă definitivă de 21 ani 11 luni și 28 de zile închisoare, cu

executare în penitenciar de tip închis, începând din 23.01.2019, cu includerea

perioadei arestării preventive de la 14.07.2018 până la 23.01.2019.

1

De la inculpat s-a încasat în beneficiul succesorilor părții vătămate, Chiciuc E.

și Chiciuc R. prejudiciul material în sumă de 14.693 lei și moral în mărime de

500.000 lei.

Cererea procurorului privind încasarea din contul inculpatului a cheltuielilor

judiciare în sumă de 29.408 lei, a fost respinsă ca nefondată.

ora exactă nu a fost stabilită, inculpatul Gagauz G., aflându-se în casa sa din

XXXXXX, XXXXXX XX, în timpul consumului băuturilor alcoolice cu Chiciuc I., în

cadrul certei iscate, izbucnind o bătaie, a început a-i aplica lovituri lui Chiciuc I. peste

diferite părți ale corpului, apoi dându-și seama de caracterul infracțional al acțiunilor

sale, cu scopul omorului intenționat, cu ajutorul unei tije de metal, găsite la locul

certei, i-a aplicat cu vârful ascuțit al acesteia o lovitură în regiunea capului lui Chiciuc

I., cauzându-i vătămări corporale sub formă de plăgi în regiunea parietal temporală din

dreapta, hemoragii în țesuturile moi ale capului, fractură găurită a osului parietal-

temporal din dreapta cu lezarea învelișului cerebral tare cu lezarea substanței

cerebrale, hemoragii subarahnoidale în ambele emisfere cerebrale, existența sângelui

în ventriculele creierului, de la care ultimul a căzut la pământ și a decedat.

Mai tîrziu, la 13 iulie 2018, ora exactă nu a fost stabilită, dându-și seama de

omorul săvârșit în mod intenționat, admițând survenirea decesului lui Chiciuc I., cu

scopul tăinuirii faptei sale, cu ajutorul cuțitului și a toporului a dezmembrat corpul lui

Chiciuc I. și părțile dezmembrate ale corpului le-a aruncat în rezervorul cu apă de

ploaie (bazin) al proprietății imobiliare indicate.

Acțiunile inculpatului au fost încadrate în baza art. 145 alin. (1) Cod penal, ca

omorul unei persoane.

Tot el, în noaptea de 12 spre 13 iulie 2018, după omorul lui Chiciuc I., săvârșit

de către acesta, aflându-se pe teritoriul proprietății imobiliare din XXXXXX,

XXXXXX XX, dându-și seama de caracterul infracțional al acțiunilor sale, acționând

din intenții de cupiditate, cu scopul sustragerii bunurilor altei persoane, a tăiat degetul

inelar de pe mâna dreaptă a lui Chiciuc I., de pe care a sustras verigheta din aur,

cauzând un prejudiciu material considerabil, în sumă de 1300 lei.

Acțiunile inculpatului au fost încadrate în baza art. 186 alin. (2) lit. b) Cod

penal, ca furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, cu cauzarea de

daune în proporții considerabile.

Tot el, la ora și în locul nestabilit de către organul de urmărire penală, a procurat

și până la data de 25 iulie 2018, neavând autorizația corespunzătoare, ilegal a păstrat

în casa în care locuia din XXXXXX, XXXXXX XX, un cartuș de calibrul 9 mm

(9x18 mm) și două cartușe de calibrul 22 LR (5,6x 15.6 mmR) care, potrivit

rezultatelor cercetării tehnice-criminalistice nr. 34/12/3-R-407 din 08.08.2018,

constituie muniții, care au fost depistate și ridicate de către colaboratorii de poliție în

cadrul efectuării verificării declarațiilor la locul infracțiunii și examinării suplimentare

a locului incidentului din 25 iulie 2018.

Acțiunile inculpatului au fost încadrate în baza art. 290 alin. (1) Cod penal, ca

păstrarea ilegală a munițiilor fără autorizația corespunzătoare.

2

Instanța a reținut că inculpatul, prin cerere scrisă, a recunoscut vina în

săvârșirea faptelor incriminate prin rechizitoriu și a solicitat examinarea cauzei în

procedura simplificată, prevăzută la art. 3641 Cod de procedură penală.

Totodată, probele administrate în cadrul urmăririi penale, apreciate din punct de

vedere al contradictorialității demonstrează că vinovăția inculpatului în săvârșirea

infracțiunilor imputate și-a găsit confirmare în cadrul procesului judiciar.

La stabilirea pedepsei instanța a ținut cont de prevederile art. 75-78 Cod penal,

de pericolul social al faptei comise, de comportamentul inculpatului în timpul și după

comiterea faptelor, că acesta nu are antecedente penale, nu este căsătorit, nu este

angajat în câmpul muncii, nu are persoane la întreținere, nu este o persoană cu

dizabilități, nu se află la evidența medicului narcolog și psihiatru, că lipsesc

circumstanțe atenuante, cea agravantă fiind – provocarea prin infracțiune a unor

urmări grave, concluzionând că reeducarea și corectarea lui este posibilă doar prin

izolare de societate.

În același timp, instanța a statuat că cheltuielile judiciare suportate la efectuarea

expertizelor urmează a fi trecute în contul statului, deoarece anume statului, prin

intermediul organului de urmărire penală, îi revine obligația de a dovedi vinovăția

inculpatului în săvârșirea infracțiunilor incriminate, împrejurări în care aceste

cheltuieli nu pot fi încasate de la inculpați.

Cheltuielile judiciare sunt inevitabile și obligatorii în cazul cercetării

judecătorești, însă, chiar dacă inculpații au comis infracțiuni, de la aceștia nu pot fi

încasate cheltuielile suportate la intentarea și efectuarea urmăririi penale.

Mai mult, cheltuielile judiciare nu pot fi imputate inculpatului, ori, efectuarea

expertizelor era obligatorie și necesară în scopul obținerii probelor și înaintării

învinuirii.

declarat apel, solicitând casarea parțială a sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri,

prin care de la inculpat să fie încasate în beneficiul statului cheltuielile judiciare în

sumă de 29.408 lei.

Apelantul a invocat că potrivit art. 229 alin. (1) Cod de procedură penală,

cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului,

această normă indicând direct că cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat.

Conform art. 385 alin. (1) pct. 14) Cod de procedură penală, la adoptarea

sentinței, instanța de judecată soluționează chestiunile, inclusiv cine și în ce proporție

trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare.

Astfel, instanța de fond, respingând cererea procurorului, urma să se expună în

dispozitivul sentinței asupra faptului că cheltuielile judiciare sunt trecute în contul

statului.

Ori, în cazul în care persoana, în mod intenționat, a săvârșit infracțiunea, atunci,

pe lângă pedeapsa penală, aceasta trebuie să suporte toate cheltuielile legate de

cercetarea infracțiunii comise și, doar în cazul imposibilității achitării acestor

cheltuieli de către inculpat, acestea urmează a fi trecute în contul statului.

respins ca nefondat.

3

Instanța de apel a reținut că potrivit art. 229 alin. (1)-(3) Cod de procedură

penală, cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul

statului. Instanța de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile

judiciare. Instanța poate elibera de plata cheltuielilor judiciare total sau parțial,

condamnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de

insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influența

substanțial asupra situației materiale a persoanelor care se află la întreținerea lor.

Din caracterul dispozitiv al normelor invocate, rezultă că punerea în seama

condamnatului a cheltuielilor judiciare nu poate fi o alegere arbitrară a instanței de

judecată, această alegere fiind condiționată de către legislator prin caracteristica

persoanei inculpatului și, întâi de toate, de situația materială a acestuia.

În același timp, prima instanță soluționând chestiunea cu privire la încasarea

cheltuielilor judiciare, a respins ca fiind neîntemeiat demersul procurorului privind

încasarea de la inculpat în beneficiul bugetului de stat cheltuielile judiciare în sumă de

29408 lei, deoarece efectuarea expertizelor în acest caz erau de natura lor inevitabile și

obligatorii și urmau a fi efectuate în mod obligatoriu în scopul dobândirii probelor în

cauză și formulării învinuirii, acesta fiind unicul argument privind refuzul în încasarea

cheltuielilor de judecată de la inculpat.

Ori, la soluționarea chestiunii cu privire la încasarea cheltuielilor judiciare

instanța de judecată era în drept, însă nu era obligată, reieșind din situația materială, să

oblige condamnatul să achite cheltuielile judiciare suportate.

Reieșind din împrejurările stabilite, precum și din scopul procesului penal și

principiul umanismului, ținând cont de situația materială a inculpatului, care nu este

angajat în câmpul muncii, fiind condamnat la închisoare pe un termen lung,

cheltuielile judiciare în mărime de 29.408 lei, suportate în legătură cu efectuarea în

cadrul urmăririi penale a cercetării tehnice-criminalistice și expertizelor medico-

legale, nu pot fi încasate de la inculpat.

declarat recurs ordinar, solicitând casarea acestei decizii și pronunțarea unei noi

hotărâri prin care de la inculpat să fie încasate cheltuielile judiciare în sumă de 29.408

lei.

Recurenta a invocat că în situația în care art. 229 alin. (1) Cod de procedură

penală stipulează direct că inculpatul suportă cheltuielile judiciare, soluția instanțelor

de fond și de apel de a respinge încasarea acestor cheltuieli este neîntemeiată,

acuzarea prezentând dovada cheltuielilor suportate de stat la efectuarea expertizelor

judiciare.

octombrie 2019, recursul a fost admis, casată decizia contestată în partea soluției

privind cheltuielile judiciare și dispusă rejudecarea cauzei de către aceeași instanță de

apel, în alt complet de judecată.

Instanța de recurs a constatat că inculpatul nu are persoane la întreținere și

constatarea instanței de apel precum că acesta a fost condamnat la un termen

îndelungat pentru infracțiunea comisă este eronată și nu poate fi acceptată pentru

eliberarea inculpatului de la plata cheltuielilor judiciare suportate de stat în cadrul

procesului penal în care inculpatul a fost condamnat.

4

Totodată, art. 143 alin. (1) Cod de procedură penală prevede cazurile când

expertiza judiciară se dispune și se efectuează în mod obligatoriu, care, în același

timp, corespunde situației din speță, deoarece pentru a stabili toate circumstanțele în

cauză, în cadrul urmăririi penale, era necesară efectuarea mai multor expertize.

Ori, instanța de apel, dispunând menținerea sentinței prin care a fost respinsă ca

neîntemeiată solicitarea procurorului privind încasarea cheltuielilor de judecată în

sumă de 29.408 lei, nu a ținut cont în deplină măsură de prevederile legislației

procesual penale, adoptând o soluție pripită.

respins ca nefondat.

Instanța de apel a statuat că prevederile art. 227- 229 Cod de procedură penală,

precum și cele din Legea cu privire la expertiza judiciară și statutul expertului judiciar

nr. 68 din 14.04.2016, stabilesc că responsabili pentru achitarea plăților încasate de

experții judiciari, sunt ordonatorii unor astfel de acțiuni procesuale. Deci, cheltuielile

judiciare suportate pentru instrumentarea acestei cauze urmează a fi acoperite din

bugetul de stat, acestea neputând face obiectul unei rambursări din partea

condamnatului, în cazul în care ultimul nu le-a ordonat.

Prima instanța a ținut cont de faptul că expertizele judiciare au fost dispuse în

cadrul efectuării urmăririi penale, pentru acumularea probatoriului necesar, că aceste

cheltuieli sunt trecute în contul statului și nu urmează să fie puse pe seama

condamnatului, or, aceste acțiuni țin de activitatea organului de urmărire penală,

sarcina căruia este depistarea circumstanțelor care dovedesc comiterea infracțiunii și

identificarea făptuitorului, pentru înaintarea învinuirii făptuitorului. Trecerea în contul

statului a cheltuielilor în procesul penal se întemeiază în necesitatea desfășurării

procesului penal din oficiu, pentru ca nici un infractor să nu rămână nepedepsit.

Astfel, urmează a fi menținută hotărârea primei instanțe privind respingerea

cererii procurorului de încasare de la inculpat a cheltuielilor judiciare în sumă de

29.408 lei, aceste cheltuieli judiciare fiind trecute în contul statului, potrivit

prevederilor art. 227 alin. (3) Cod de procedură penală, conform căruia, cheltuielile

judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate.

Potrivit art. 229 alin. (1)-(3) Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare sunt

suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului. Instanța de judecată poate

obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare. Instanța poate elibera de plata

cheltuielilor judiciare total sau parțial, condamnatul sau persoana care trebuie să

suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă plata

cheltuielilor judiciare poate influența substanțial asupra situației materiale a

persoanelor care se află la întreținerea lor.

Art. 229 alin. (1) și (2) Cod de procedură penală instituie dreptul discreționar al

instanței de judecată în a decide dacă urmează sau nu a fi obligat condamnatul să

recupereze cheltuielile judiciare. Însă legislația procesual-penală nu prevede nici

măcar criterii generice în baza cărora condamnatul poate fi obligat să recupereze

cheltuielile judiciare, acest subiect rămânând la latitudinea instanței judecătorești.

Potrivit art. 229 alin. (1) Cod de procedură penală, legea nu stabilește în exclusivitate

că plata cheltuielilor este suportată doar de condamnat, iar acuzarea nu a argumentat

5

în nici un fel raționamentul și necesitatea de a pune cheltuielile judiciare pe seama

inculpatului.

Alineatul (3) de la art. 229 Cod de procedură penală prevede o situație distinctă,

atunci când obligarea inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare aparent ar părea a

fi necesară, însă, în virtutea situației materiale precare, o asemenea obligație ar fi de

nerealizat sau cu riscuri majore asupra condamnatului. Prevederile art. 229 alin. (3)

Cod de procedură penală nu pot fi interpretate ca fiind o excepție de la o eventuală

regulă generală a obligării inculpatului la recuperarea cheltuielilor judiciare, după cum

o pretinde procurorul, or, prevederile art. 229 alin. (1), (2) Cod de procedură penală

atestă că decizia asupra instituirii sau nu a acestei obligații a inculpatului rămâne în

câmpul discreționar al instanței de judecată, și doar apoi poate fi soluționată

chestiunea absolvirii de o asemenea obligație în temeiul art. 229 alin. (3) Cod de

procedură penală.

Astfel, în corespundere cu prevederile art. 229 alin. (3) Cod de procedură

penală, acuzarea urma să prezinte probe și argumente întemeiate, pentru a demonstra

că limitele aprecierii discreționare în vederea obligării la plata cheltuielilor de judecată

sunt în defavoarea condamnatului, și apoi că condamnatul este în stare din punct de

vedere material de a suporta cheltuielile judiciare și că plata acestora nu poate

influența substanțial asupra situației materiale a persoanei. Însă, acuzarea nu a

prezentat probe ce ar confirma atât necesitatea obligării inculpatului la plata

cheltuielilor de judecată, cât și capacitatea acestuia de achitare a cheltuielilor judiciare

suportate pentru efectuarea expertizelor judiciare.

recurs ordinar, în care solicită casarea deciziei menționate în partea soluției privind

cheltuielile judiciare și dispunerea rejudecării cauzei de către aceeași instanță de apel,

în alt complet de judecată.

Recurentul a invocat că în hotărârile adoptate lipsește dispoziția privind trecerea

cheltuielilor judiciare în contul statului.

Ori, prin Legea nr. 316 din 22.12.2017, alin. (2) din art. 143 Cod de procedură

penală, care prevedea că plata expertizelor judiciare efectuate în cazurile obligatorii se

face din contul bugetului de stat, a fost abrogată, iar la moment se solicită restituirea

acestor cheltuieli statului, acestea fiind suportate din cauza comiterii infracțiunii de

către inculpat.

Potrivit art. 229 alin. (1) Cod de procedură penală, potrivit căror cheltuielile

judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului.

În primul rând, cheltuielile suportate la efectuarea expertizelor judiciare și

cercetării tehnice-criminalistice sunt legate de efectuarea acțiunilor procesuale în

cauza penală – expertiza judiciară și cercetarea tehnico-criminalistică.

În al doilea rând, soluționarea chestiunii cine suportă cheltuielile respective

urmează a fi făcută reieșind din prevederile art. 229 alin. (1) Cod de procedură penală

care, pe prim plan, pune aceste cheltuieli în sarcina condamnatului, responsabil de

acestea în legătură cu comiterea infracțiunii. Doar dacă condamnatul, din diferite

motive, nu este în stare să le achite, cheltuielile sunt trecute în contul statului.

În al treilea rând, instanța de apel, dispunând respingerea cererii acuzării privind

încasarea din contul inculpatului a cheltuielilor judiciare în sumă de 29.408 lei, nu a

6

dispus trecerea acestora în contul statului, lipsind o dispoziție referitor la repartizarea

cheltuielilor judiciare, după cum prescrie art. 397 pct. 5), 416 Cod de procedură

penală.

Astfel, instanța de apel nu a soluționat corect chestiunea legată de cheltuielile

judiciare.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de

procedură penală - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

soluția.

baza materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

Potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de

apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de

fond și de apel, inclusiv în temeiul când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe

care se întemeiază soluția.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele reținute

prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În sensul vizat și în raport cu circumstanțele invocate în recursul ordinar (pct. 8.

din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2. și 7. din prezenta decizie, relevă în mod

concludent că instanțele de fond și de apel au constatat și apreciat circumstanțele de

fapt și de drept privind chestiunea cheltuielilor judiciare în strictă conformitate cu

prevederile normelor de procedură penală, corect ținând cont de prevederile art. 385

alin. (1) pct. 14), 227 alin. (1) și (3), 143 alin. (1) pct. 1), 2), 6) Cod de procedură

penală, care prescriu expres că la adoptarea sentinței, instanța de judecată

soluționează cine și în ce proporție trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare,

suportate pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, care se plătesc din

sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate, expertiza se dispune și

se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea cauzei morții, gradului de

gravitate și a caracterului vătămărilor integrității corporale, altor cazuri când prin alte

probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză, instanțele just, argumentat și în limitele

competenței legale statuând că, în speță, cheltuielile pentru efectuarea expertizelor

urmează a fi făcute din contul mijloacelor bugetului de stat, instanța de apel

pronunțându-se argumentat asupra tuturor motivelor invocate în apelul acuzării.

Pe lângă aceasta, recursul ordinar, potrivit argumentelor invocate și reproduse

în pct. 8. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în care instanțele

au apreciat circumstanțele cauzei în latura cheltuielilor judiciare.

Însă, pornind de la relevanțele art. 229 alin. (1) și (3), 27, 414 alin. (1) și (2) a

Codului de procedură penală, instanța de judecată poate obliga condamnatul să

recupereze cheltuielile judiciare, instanța poate elibera de plata cheltuielilor judiciare,

total sau parțial, condamnatul, judecătorul apreciază probele în conformitate cu

propria sa convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

Instanța de apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în

7

baza probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și

în baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar

aprecierea sau reaprecierea circumstanțelor cauzei în aspectul cheltuielilor judiciare în

alt sens decât cel pe care îl propune acuzarea este o competență și prerogativă legală a

acestor instanțe, care nu constituie un temei de drept separat din numărul celor incluse

în art. 427 Cod de procedură penală și, astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul

ordinar, la fel, este lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recurs au constituit deja obiect de examinare în

instanțele de fond și de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens (pct. 2.,

7., 8. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor pricinii care au fost

puse la baza sentinței, conform jurisprudenței CtEDO, nu poate servi temei pentru

reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul Bujnița versus Moldova).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de apel

nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că hotărârile

contestate conțin motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, și că recursul

ordinar este vădit neîntemeiat.

Potrivit art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta este

vădit neîntemeiat.

Astfel, odată ce este vădit neîntemeiat, recursul de pe rol urmează a fi declarat

inadmisibil.

de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de procurorul în Procuratura de

circumscripție Cahul, Mihail Tomița, împotriva sentinței Judecătoriei Comrat din 23

ianuarie 2019 și deciziei Curții de Apel Cahul din 28 ianuarie 2020, în privința

inculpatului Gagauz Grigori XXXX, pe motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, fiind pronunțată integral la 14 august 2020.

Președinte Iurie Diaconu

Judecători Liliana Catan

Ion Guzun

8