1ra-469/18 — art.155 CP

1ra-469/18 — art.155 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr.1ra-469/18

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

07 martie 2018 mun.Chișinău

Colegiul penal în următoarea componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Elena Covalenco,

Iurie Diaconu,

examinând admisibilitatea în principiu a recursurilor ordinare declarate de către

procurorul în Procuratura de circumscripție Chișinău, Moraru Constantin, prin care se

solicită casarea deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 16 noiembrie

2017 și de inculpatul Postica Victor, prin care se solicită casarea sentinței Judecătoriei

Anenii Noi, sediul Central din 29 septembrie 2017 și a deciziei Colegiului penal al Curții

de Apel Chișinău din 16 noiembrie 2017, în cauza penală în privința lui

Postica Victor xxxxxxxxxxxxxxxxx.

Termenul examinării cauzei:

C O N S T A T Ă:

Postica Victor a fost recunoscut vinovat și condamnat în baza art.155 Cod penal la 3 ani

închisoare.

În temeiul art.90 Cod penal, executarea pedepsei cu închisoarea a fost suspendată

condiționat pe un termen de probațiune de 5 ani.

Acțiunea civilă intentată de Afanasiev Serghei a fost admisă parțial, dispunându-se

încasarea de la Postica Victor în beneficiul acestuia a prejudiciului moral în mărime de

20000 lei și a cheltuielilor pentru acordarea asistenței juridice în sumă de 4000 lei.

ora 15.15, aflându-se la volanul automobilului de model „xx”, deplasându-se pe un drum

public din s.xx, r-nul xx, a inițiat un conflict cu conducătorul auto a altui mijloc de

transport, condus de Afanasiev Serghei, pe care l-a oprit, a luat din propriul automobil

arma de vânătoare de model „xx” cu nr.xx și i-a îndreptat-o acestuia spre cap,

amenințându-l cu moartea, exprimându-se că îl împușcă.

- procurorul, care a solicitat casarea parțială a acesteia în partea stabilirii pedepsei

lui V.Postica, prin care să fie excluse dispozițiile art.90 Cod penal, considerând că

instanța nu a ținut cont de principiile individualizării pedepsei și anume, de caracterul și

gravitatea infracțiunii săvârșite, motivul și scopul celor comise, persoana celui vinovat,

astfel că pripit a ajuns la concluzia ca pedeapsa aplicată să fie suspendată condiționat,

aceasta fiind una prea blândă și neproporțională cu pericolul social al acțiunilor comise; -

prin aplicarea pedepsei neprivative de libertate, va fi diminuat factorul de abținere de la

comiterea unor asemenea infracțiuni de către alte persoane, inclusiv și de inculpat care,

deși a recunoscut că a purtat ilegal arma cu sine, nefiind în husă și încărcată cu cartușe, nu

1

a regretat acțiunile sale infracționale, se caracterizează negativ, astfel că doar o pedepasă

privativă de libertate va duce la restabilirea echității sociale, corectarea inculpatului,

precum și prevenirea de săvârșirea de noi infracțiuni;

- inculpatul, care a solicitat casarea acesteia, cu pronunțarea unei hotărâri de

achitare, pe motiv că organul de urmărire penală nu i-a înaintat o învinuire detaliată și nu

a concretizat care sunt acțiunile pentru care dânsul este învinuit, dar s-a limitat la o

formulă de blanchetă; - învinuirea nu este bazată pe probe pertinente, concludente, utile,

care ar stabili în acțiunile sale semnele componenței infracțiunii incriminate; - declarațiile

părții vătămate sunt contradictorii, nefiind confirmate prin careva alte probe, iar prin

declarațiile martorilor V.Cerenciuc și V.Plăcinta dimpotrivă se demonstrează lipsa

amenințării din partea sa; - declarațiile martorilor E.Afanasiev, D.Manic urmau a fi

apreciate critic, a primului pe motiv că este fratele părții vătămate, iar al doilea, pe motiv

că sunt contradictorii și nu corespund adevărului; - instanța incorect și-a întemeiat soluția

pe declarațiile martorului A.Ignat, deoarece acesta nu a fost audiat la urmărirea penală,

dar fiind audiat în instanță la solicitarea părții vătămate, a expus că a văzut tot conflictul

de la început până la final, ceea ce contravine declarațiilor martorilor V.Cerenciuc și

V.Plăcinta; - probele administrate nu demonstrează faptul că dânsul ar fi amenințat partea

vătămată cu omor, astfel că nu s-a constatat existența faptei infracțiunii imputate.

au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de către procuror și inculpat.

Instanța de apel, respectând prevederile art.414 alin.(1) Cod de procedură penală și

verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, analizând și apreciind probele

administrate, din punct de vedere al pertinenței, concludenței, utilității și veridicității lor,

iar toate în ansamblu - din punct de vedere al coroborării reciproce, a constatat că

vinovăția inculpatului V.Postica în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.155 Cod penal

și-a găsit confirmare.

Concluzia dată instanța de apel și-a bazat-o pe:

- declarațiile părții vătămate S.Afanasiev, care a declarat că se deplasa cu

automobilul împreună cu fratele său E.Afanasiev ieșind la trase din s.Ghetrosu și virând

pe drumul central, a observat că V.Postica se deplasa din urma lui cu mașina, acesta

claxona și dădea din faruri, aratându-i să stopeze automobilul, ceea ce a și făcut. Ieșind

din automobil, V.Postica s-a apropiat de el cu o armă de vânătoare, pe care a introdus-o în

salon strigând la el cu cuvinte necenzurate, amenințându-1 cu moartea. El a apucat țeava

cu mâina, dând-o într-o parte, spunându-i să se liniștească, însă inculpatul a smuls arma,

intenționând s-o ridice, continuând să-l numească cu cuvinte necenzurate. Ulterior, fratele

E.Afanasiev a ieșit din mașină, a apucat arma de țeavă și a smuls-o din mâina

inculpatului, în acest timp, V.Postica l-a doborât pe el la pământ aplicându-i lovituri,

atunci fratele l-a lovit pe inculpat cu piciorul, deoarece acesta era foarte agresiv. Apoi, el

au urcat cu fratele în mașină și au telefonat la poliție. La fața locului s-au găsit cartușe de

la armă. Amenințarea cu omorul era reală, dânsul a simțit o frică în momentul amenințării;

- declarațiile martorului E.Afanasiev, care sunt analogice cu ale părții vătămate și

care a mai concretizat că, V.Postica s-a apropiat de ușa șoferului și a introdus pe fereastră

o țeavă de armă, îndreptând-o spre capul acestuia exprimându-se cu cuvinte necenzurate

și amenințându-i că îi va împușca. Fratele a apucat țeava armei și a înlăturat-o de la fața

sa, iar când a deschis ușa automobilului, V.Postica a îndreptat țeava armei spre abdomen

fratelui. El i-a zis lui V.Postica să lase arma în jos, a apucat arma de țeavă smulgând-o din

mâina acestuia. Până a pus arma în automobilul său, fratele se afla deja la pământ, iar

V.Postica deasupra lui, atunci dânsul l-a lovit pe ultimul cu piciorul în regiunea capului.

2

De ei s-au apropiat V.Cerenciuc, V.Plăcintă și D.Manic, care au văzut cele întâmplate.

Amenințarea din partea lui V.Postica, care era în stare de ebrietate și agresiv, a perceput-o

ca fiind una reală;

- declarațiile martorului V.Cerenciuc, care a relatat că în momentul conflictului se

afla la depozitul de tractoare împreună cu V.Plăcintă și A.Ignat. Mergând spre poartă, a

auzit strigăte de bărbat, claxonări de mașină și ieșind în drum, l-a văzut pe S.Afanasiev cu

E.Afanasiev care se certau cu V.Postica. Din spusele fraților Afanasiev a înțeles că arma

aparține lui V.Postica, care i-a speriat cu arma, de aceea s-a iscat conflictul;

- declarațiile martorului V.Plăcintă, care a explicat că în ziua când a avut loc

conflictul se afla pe teritoriul brigăzii de tractoare împreună cu V.Cerenciuc și A.Ignat.

Ieșit la poartă, a văzut că la o distanță de 30 de metri, pe parte stângă a drumului, se aflau

două mașini de model „Opel” și „Ford Transit”;

- declarațiile analogice ale martorului A.Ignat, care a concretizat că a văzut cum

V.Postica claxona și dădea din faruri, vrând să depășească automobilul lui S.Afanasiev,

apoi ambele automobile s-au oprit și V.Postica a ieșit din automobil cu o arma în mâină,

agresiv apropiindu-se de automobilul lui S.Afanasiev, a introdus țeava în salonul mașinii

din partea șoferului. Apoi din mașină a ieșit S.Afanasiev, pe care V.Postica, fiind agresiv,

l-a lovit cu patul armei în regiunea feței, atunci E.Afanasiev i-a smuls din mâină arma și

l-a lovit pe acesta cu pumnii și picioarele. Ulterior, s-au apropiat V.Cerenciuc și

V.Plăcintă, care i-au despărțit;

- declarațiile martorului D.Manic, care a lămurit că ieșind cu automobilul său de pe

un teren de construcții, a văzut în mijlocul drumului două mașini, una a lui V.Postica și a

doua a lui S.Afanasiev. Aflându-se la o distanță de 15 metri, a văzut țeava de la pușcă,

însă nu a văzut cine ținea pușca și nici momentul când V.Postica l-a amenințat pe

S.Afanasiev;

- și actele cauzei: procesele-verbale de constatare a infracțiunii, de consemnare a

plângerii verbale a lui S.Afanasiev, de cercetare la fața locului - drumul public din

s.Chetrosu, de ridicare a armei de foc lungă cu țeava lisă, de model xx, numărul 53509

calibru 16, cu foto tabel din 02.03.2016,

Astfel, instanța de apel a constatat că prima instanță a efectuat o încadrare juridică

corectă a acțiunilor inculpatului în baza art.155 Cod penal – amenințarea cu omor,

existând pericolul realizării acestei amenințări.

Instanța de apel a conchis că, declarațiile inculpatului date în cadrul cercetării

judecătorești, precum că nu a comis fapta ce i se impută, contravin declarațiilor martorilor

care, fiind audiați sub jurământ, au dat depoziții consecvente și conforme probelor

materiale cercetate în prima instanță și verificate în cadrul ședinței instanței de apel.

Consecvent, instanța a considerat neîntemeiate afirmațiile inculpatului invocate în

apel, precum că în acțiunile sale lipsesc elementele infracțiunii prevăzute la art.155 Cod

penal, și anume latura obiectivă și cea subiectivă, și că probele administrate incorect au

fost apreciate. În acest sens instanța a indicat că, prima instanță a analizat obiectiv

cumulul de probe prin prisma art.101 Cod de procedură penală, din punct de vedere al

pertinenței, concludenței, veridicității si coroborării lor, just ajungând la concluzia privind

vinovăția inculpatului în fapta de care a fost recunoscut vinovat. Or, reieșind din

împrejurările de fapt stabilite, în acțiunile inculpatului cert s-a constatat atât latura

obiectivă, cât și cea subiectivă, fiindcă acesta a acționat cu intenție directă, dându-și

seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, prevăzând urmările ei, astfel a dorit și a

admis conștient urmările acțiunilor sale, când a introdus arma de foc prin fereastra

automobilului din partea șoferului și a îndreptat-o spre capul acestuia, acțiune ce a fost

3

percepută de partea vătămată ca o amenințare reală pentru viața și sănătatea sa.

De asemenea, instanța de apel a menționat că intenția directă de a amenința partea

vătămată cu omor cu arma, pe care a îndreptând-o spre capul acestuia, s-a confirmat prin

însuși acțiunile inculpatului, care a stopat automobilul condus de partea vătămată, prin

claxonarea acestuia, iluminarea cu farurile mașinii, fapt ce nu a fost negat de inculpat,

care a declarat că s-a înfuriat din cauză că automobilul vira ba spre stânga, ba spre

dreapta.

Neântemeiat și declarativ instanța de apel a considerat și argumentul inculpatului,

precum că învinuirea formulată de către organul de urmărire penală nu și-a găsit

confirmare sub aspect de fapt, conținând o presupunere care nu are o legătură faptică și

nici măcar una logică, deoarece aceste afirmații se combat prin procesul-verbal de ridicare

a armei de foc lungă cu țeava lisă de model ,,xx” cu numărul de serie xx calibrul 16, care

aparține inculpatului, procesul-verbal de cercetare la fața locului, unde a fost depistat un

cartuș, declarațiile martorilor oculari V.Cerenciuc, A.Ignat, și E.Afanasiev, din care

rezultă că inculpatul a coborât din automobilul său și s-a îndreptat cu arma spre

automobilul părții vătămate S.Afanasiev, pe care a introdus-o în salon prin fereastra din

partea șoferului, îndreptând-o spre capul acestuia, din care se deduce fapta așa cum este

descrisă în învinuire.

Reținând declarațiile martorilor sus menționați, instanța de apel a considerat lipsite

de temei afirmațiile inculpatului, precum că dânsul nu s-ar fi îndreptat spre automobilul

părții vătămate cu arma în mâină și că declarațiile lui S.Afanasiev sunt nefondate, pe

când acestea combat cele expuse de inculpat. Mai mult, din declarațiile martorului

V.Cerenciuc cert se constată că anume inculpatul s-a îndreptat spre automobilul părții

vătămate și nu invers, precum afirmă inculpatul. Declarațiile martorilor V.Cerenciuc și

V.Plăcintă, confirmă declarațiile atât ale părții vătămate, cât și ale celorlalți martori,

precum că „era un coflict între inculpat și partea vătămată”, „se auzeau strigăte”, „arma

care se afla la frații Afanasiev aparținea inculpatului”, declarații ce atestă cu certitudine

veridicitatea declarațiilor părții vătămate și a celorlalți martori.

Referitor la argumentul inculpatului, precum că martorul V.Cerenciuc a comunicat

instanței că a văzut momentul în care el a fost agresat de către E.Afanasiev, acesta

aplicându-i o lovitură cu piciorul în regiunea capului de la care dânsul a căzut jos, instanța

de apel, verificând aceste circumstanțe a constatat că inculpatul duce instanța în eroare, or,

asemenea declarații nu au fost date de martorul V.Cerenciuc.

La fel, instanța de apel a considerat neîntemeiate argumentele inculpatului, precum

că declarații similare sunt expuse și de martorul V.Plăcintă, care a comunicat instanței că

în momentul când dânsul s-a apropiat de locul conflictului, V.Postica se afla la pămînt, or,

din declarațiile acestuia se atestă că dânsul a relatat că a văzut la o distanță de 30 metri de

la poarta brigăzii, că pe partea stângă a drumului se aflau două mașini una de model

„Opel” și una de model ,,Ford Transit”, la fel l-a văzut pe V.Cerenciuc lângă automobilul

de model „Opel”.

Cât privește argumentele inculpatului, prin care solicită de a fi apreciate critic

declarațiile martorului E.Afanasiev, fiindcă este fratele părții vătămate, instanța de apel a

reținut că acest martor a fost preântâmpinat atât de organul de urmărire penală, cât și de

instanța de judecată despre răspunderea penală pentru darea declarațiilor false, mai mult

că acesta se afla alături de partea vătămată la momentul acțiunii inculpatului de

amenințare, astfel confirmând întocmai declarațiile date de partea vătămată, declarații ce

au fost confirmate și prin cele ale martorilor, cât și prin materialul probator.

Referitor la declarațiile martorului D.Manic, pe care inculpatul le consideră

4

contradictorii, neveridice și lipsite de un suport confirmativ, instanța de apel, verificând

declarațiile acestuia date în ziua comiterii infracțiunii (f.d.24), cu cele date în ședința

primei instanțe, a constatat că dânsul clar a declarat că „V.Postica a ieșit din automobil cu

arma de vânătoare și a îndreptat-o spre cetățenii care se aflau în automobilul „Opel

Vivaru...”, astfel nu și-a găsit confirmare faptul că martorul și-ar fi modificat declarațiile.

Nejustificate a considerat instanța de apel și argumentele inculpatului referitor la

netemeinicia declarațiilor martorului A.Ignat, considerându-le ca o încercare a acestuia de

a prezenta niște circumstanțe ce nu constituie temei de achitare din lipsa în acțiunile sale a

elementelor infracțiunii.

Astfel, instanța de apel a conchis că, prima instanță s-a conformat prevederilor

art.93 alin.(2) Cod de procedură penală și, având în vedere egalitatea părților în proces, a

asigurat cercetarea tuturor circumstanțelor și probelor în egală măsură ca ulterior să le dea

o apreciere obiectivă, atât declarațiilor părții vătămate, a martorilor, cât și ale inculpatului,

pe care le-a apreciat din punct de vedere al pertinenței și concludenței, iar toate în

ansamblu - din punct de vedere al coroborării, în urma căreia a constatat ca dovedită

vinovăția inculpatului de comiterea infracțiunii incriminate.

De asemenea, instanța de apel a fost solidară cu concluzia primei instanțe, referitor

la respingerea plângerii depuse de către V.Postica la 25.05.2016 în baza art.5 Cod de

procedură penală, împotriva ordonanței procurorului în Procuratura Anenii Noi,

A.Burlacu din 16.05.2016, prin care a fost respinsă plângerea acestuia privind anularea

ordonanței din 15.04.2016 emisă de procurorul V.Gaina, din motivul că acțiunile fraților

Afanasiev nu pot fi calificate ca infracțiune, deoarece aceștia au acționat în scop de

legitimă apărare, or, din materialele cauzei nu s-a demonstrat faptul că în acțiunile

acestora sunt prezente elementele infracțiunii. În instanță, deși inculpatul, cât și apărătorul

acestuia, au declarat că au contestat prin prisma art.313 Cod de procedură penală

ordonanța procurorului din 16.05.2016, însă nu au prezentat instanței nici o hotărâre în

aceste sens.

Cu referire la apelul declarat de către procuror, instanța de apel a considerat

neîntemeiate argumentele invocate, precum că pedeapsa principală greșit a fost

individualizată, la care instanța nu a ținut cont de gravitatea infracțiunii săvârșite,

considerând că la stabilirea categoriei pedepsei penale prima instanță a ținut cont de

prevederilor art.7, 61, 75 Cod penal.

Instanța de apel a conchis că prima instanță la stabilirea pedepsei principale lui

V.Postica de 3 ani închisoare, cu suspendarea pe un termen de 5 ani, a dat deplină

eficiență împrejurărilor cauzei și i-a numit acestuia o pedeapsă corect individualizată, care

este în limitele prevăzute de sancțiunea normei penale în baza căreia a fost condamnat, la

care s-a luat în considerație gradul de pericol social la infracțiuni comise, care face parte

din categoria celor mai puțin grave, de persoana inculpatului, care se caracterizează

negativ și agresiv la locul de trai, de lipsa circumstanțelor atenuante și agravante, astfel că

pedeapsa stabilită fiind într-un raport rezonabil cu fapta comisă și scopul sancțiunii

penale.

Totodată, instanța de apel, reținând că după efectuarea procedurii de individualizare

și stabilire a duratei și cuantumului pedepsei, în cazul stabilirii închisorii, continuă

operațiunea de individualizare a acesteia, dar în aspectul de executare a pedepsei deja

stabilite, a considerat că și sub acest aspect prima instanță a respectat prevederile legii,

fiindcă suspendarea condiționată a executării pedepsei nu reprezintă o categorie aparte de

pedeapsă, ci o măsură oferită persoanei prin lege de a demonstra că infracțiunea comisă

de ea este un incident în viața sa și, în atare situație, careva interdicții de suspendare

5

condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare stabilită inculpatului, legea nu

prevede, deoarece, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani

pentru infracțiunile săvârșite cu intenție, suspendarea executării condiționate a pedepsei,

conform art.90 alin.(1) Cod penal, poate avea loc. Anume această pedeapsă va contribui la

corectarea inculpatului, precum și la prevenirea săvârșirii de către acesta a altor acțiuni

infracționale sau de alt ordin, dânsul fiind sub supravegherea organelor competente și sub

pericolul de a executa pedeapsa cu închisoare real stabilită, în caz dacă va mai admite

acțiuni ce sunt incompatibile cu ordinea stabilită de lege.

Subsidiar, instanța de apel a respins alegațiile părții acuzării, precum că prin

comportamentul inculpatului și anume, de nerecunoaștere a vinei în cele comise, se

sfidează prevederile legii penale și scopul pedepsei penale, fapt ce demonstrează că

inculpatul nu realizează consecințele faptei sale, deoarece, potrivit art.66 Cod penal,

recunoașterea vinovăției este un drept al vinovatului, dar nu o obligație și prin aceasta nu

se poate deduce că inculpatul nu a realizat consecințele faptei sale.

- procurorul care, invocând temeiul prevăzut de art.427 alin.(1) pct.6), 10) Cod de

procedură penală, solicită casarea parțială a deciziei instanței de apel, în partea stabilirii

pedepsei și anume, ce ține de aplicarea prevederilor art.90 Cod penal, cu dispunerea

rejudecării cauzei, considerând că concluziile instanței de apel în partea individualizării

pedepsei stabilite inculpatului sunt greșite și neconforme legii penale și principiului

individualizării răspunderii penale, deoarece infracțiunea săvârșită de inculpat atentează la

relațiile sociale ocrotite de legea penală; - instanța nu și-a argumentat soluția în partea ce

ține de suspendarea condiționată a executării pedepsei, deși inculpatul nu și-a recunoscut

vina, nu s-a căit sincer de cele săvârșite, la locul de trai se carcaterizează negativ; - ambele

instanțe incorect au constatat lipsa circumstanțelor agravante, pe când în acțiunile

inculpatului a fost stabilită circumstanța agravantă - săvârșirea infracțiunii cu folosirea

armei și munițiilor, fiindcă la caz, a fost stabilit cu certitudine că arma de vânătoare de

model „xx”, era încărcată și efectiv putea fi folosită pentru trageri, moment în care a fost

îndreptată spre capul părții vătămate S.Afanasiev; - nu a apreciat instanța de apel nici

comportamentul obraznic al inculpatului, care nu s-a conformat prevederilor art.14

alin.(2) și 15 din Legea privind regimul armelor și al munițiilor cu destinație civilă,

deoarece ca deținător al armei, urma să păstreze la domiciliul său arma de vânătoare în

locuri special destinate;

- inculpatul care, invocând temeiul prevăzut de art.427 alin.(1) pct.6) Cod de

procedură penală, solicită casarea acestora, cu pronunțarea unei hotărâri de achitare,

făcând referire la aceleași motive descrise în cererea de apel și la pct.3 al prezentei

decizii.

procuror și inculpat în raport cu motivele invocate și materialele dosarului, Colegiul penal

decide asupra inadmisibilității acestora din următoarele considerente.

Cu referire la recursul declarat de inculpat.

Potrivit prevederilor art.424 alin.(2) Cod de procedură penală, instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute în art.427 Cod de procedură

penală.

Din conținutul recursului rezultă că inculpatul a făcut referire la temeiul prevăzut

de art.427 alin.(1) pct.6) Cod de procedură penală, deși solicită achitarea sa pe motiv că

6

fapta nu întrunește elementele infracțiunii incriminate, adică temei prevăzut de art.427

alin.(1) pct.8) Cod de procedură penală.

Colegiul constată că, motivele date nu sunt aplicabile din punct de vedere al

prezenței erori de drept, care ar fi temei de implicare a instanței de recurs în sensul casării

hotărârilor judecătorești contestate.

Sub aspectul situației de „neântrunire a elementelor infracțiunii”, se înțeleg acele

cazuri când s-a produs condamnarea persoanei, însă acțiunile acesteia nu întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunii respective (persoana nu este subiect al acestei

infracțiuni, lipsește latura obiectivă sau subiectivă, sau legătura cauzală dintre acestea).

Instanțele de fond au cercetat toate probele prezentate de părți, au audiat inculpatul,

partea vătămată, martorii, au cercetat actele cauzei și le-au dat o apreciere obiectivă din

punct de vedere al pertinenței, concludenței, utilității și veridicității probelor adunate în

cauză și care în ansamblul lor au confirmat vinovăția inculpatului V.Postica în săvârșirea

infracțiunii incriminate. Conținutul probelor și valoarea lor probatorie este analizată în

textele sentinței și deciziei instanței de apel. Temeiuri de a pune la îndoială veridicitatea

acestor probe nu s-au stabilit.

Astfel, din conținutul hotărârilor judecătorești rezultă că instanțele de fond și-au

bazat concluziile sale pe declarațiile părții vătămate S.Afanasiev, a martorilor

E.Afanasiev, V.Cerenciuc, A.Ignat, care au relatat că inculpatul a introdus prin fereastra

automobilului din partea șoferului arma de foc, pe care a îndrepatat-o spre capul părții

vătămate, acțiune pe care ultimul a perceput-o ca o amenințare reală pentru viața si

sanătatea sa, și actele cauzei, care suplimentar au fost cercetate în instanța de apel, probe

care, luate în ansamblu, dovedesc vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii

imputate.

Astfel, se constată că în cauză s-au stabilit toate elementele componente ale

infracțiunii, inclusiv vinovăția lui V.Postica, după cum rezultă din hotărârile instanțelor de

judecată, care s-au pronunțat asupra circumstanțelor de fapt și și-au motivat concluziile

prin cumulul de probe pertinente și concludente, administrate pe parcursul judecării

cauzei și ulterior apreciate în conformitate cu prevederile art.101 Cod de procedură

penală, în mod obiectiv.

Lecturând textul deciziei instanței de apel, se observă că aceasta și-a motivat soluția

adoptată, oferind răspunsuri la toate motivele apelului declarat de inculpat. De fapt,

reieșind din conținutul recursului, recurentul nu este de acord cu aprecierea dată de către

instanțele de fond a probelor administrate și cercetate pe parcursul ședințelor de judecată.

Colegiul penal atestă că, conform art.27 și 414 alin.(2) Cod de procedură penală,

aprecierea probelor și circumstanțelor de fapt ale cauzei ține de competența instanțelor de

fond și de apel.

Instanța de recurs este în drept să intervină în soluția instanței de apel, inclusiv și s-

o caseze, atunci când se constată comiterea unei erori de drept, însă va ține seama de

starea de fapt deja constatată prin hotărârea judecătorească devenită definitivă. Această

concluzie survine din prevederile art.427 Cod de procedură penală, care prin temeiurile

enumerate în pct.1)-16) oferă dreptul de casare numai dacă se constată o eroare de drept.

Aprecierea probelor ca temei de recurs nu se specifică în norma vizată.

Nerecunoașterea vinovăției de către V.Postica nu echivalează cu achitarea lui, de

vreme ce probele administrate în cauză, în ansamblu, din punct de vedere al pertinenței și

coroborării lor, dovedesc cu certitudine vinovăția acestuia în săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art.155 Cod penal, aceasta întrunind atât latura obiectivă, cât și cea

subiectivă a infracțiunii incriminate. Or, V.Postica, îndreptând arma spre capul părții

7

vătămate și amenințând-o cu moartea, a realizat cele două condiții ale laturii obiective -

apariția la victimă a temerii pentru viața sau sănătatea sa în cazul punerii amenințării în

executare, cât și apariția pericolului amenințării, precum și cea a laturii subiective -

intenția directă, motivul fiind furia, invocând că partea vătămată nu conducea automobilul

după placul sau, ba vira la dreapta, ba la stânga, acțiuni ce l-au iritat pe inculpat. Astfel că,

în acțiunile inculpatului există legătură cauzală între fapta prejudiciabilă și semnele

componenței de infracțiune, de amenințare cu omor, existând pericolul realizării acestei

amenințări.

Concomitent, Colegiul remarcă că recursul repetă textul apelului și aceste motive

au fost obiectul judecării în instanța de apel, care le-a examinat minuțios și s-a pronunțat

detaliat și argumentat asupra lor. Decizia instanței de apel cuprinde fondul apelului și

temeiurile de fapt și de drept care au dus la respingerea apelului, precum și motivele

adoptării soluției, ceea ce se încadrează în prevederile art.417 Cod de procedură penală.

În privința argumentului invocat de inculpat referitor la neexpunerea asupra tuturor

temeiurilor invocate în apel, Colegiul reiterează practica CEDO (cazul Ruiz Torija vs

Spania, 09.12.1994), unde Curtea menționează că, instanțele judecătorești naționale

trebuie să-și motiveze deciziile în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției. Totuși,

instanțele judecătorești nu sunt obligate să ofere răspuns detaliat la fiecare argument și

extinderea la care se aplică această obligație de a prezenta motive poate să varieze în

dependență de caracterul deciziei. Ba mai mult, instanța de recurs reține că, alegațiile

recurentului sunt identice celor descrise în cererea de apel, iar instanța s-a expus motivat

asupra fiecărui argument, motivând de ce acestea urmează a nu fi reținute. Astfel,

Colegiul consideră soluția adoptată ca fiind una justă și întemeiată, a carei reluate nu se

impune, deoarece nu influențează esența soluției în cauză și, ca urmare, nu constituie o

eroare gravă ce ar da temei de casare a hotărârii adoptate.

Lipsită de temei este și trimiterea recurentului la cauzele Barbera vs Spania, Telfner

vs Austria, Navalinîi și Iașin vs. Rusia, deoarece, întra-adevăr sarcina probei în ceea ce

privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate sau acuzate revine acuzării. Totodată,

orice prezumție care transferă sarcina probei către persoanele suspectate sau acuzate este

suficient de importantă pentru a justifica încălcarea acestui principiu și că aceasta poate fi

răsturnată. Pentru răsturnarea prezumției respective este îndeajuns ca apărarea să aducă

suficiente probe care să trezească îndoieli rezonabile cu privire la vinovăția persoanei

suspectate sau acuzate. În cazul în care, în urma evaluării vinovăției persoanei suspectate

sau acuzate de către instanța de judecată, rezultă o îndoială justificată cu privire la

vinovăția acesteia, persoana în cauză este achitată.

La caz însă, partea acuzării a adus probe directe care dovedesc nemijlocit vinovăția

inculpatului și acestea nu trezesc îndoieli cu privire la nevinovăția acestuia, care

dimpotrivă, combat afirmațiile date de inculpat, din care motiv instanța de apel just le-a

dat o apreciere critică. Totodată, instanța de apel a dat posibilitatea părților de a prezenta

probe, însă partea apărării, după cum rezultă din procesul-verbal, nu a probat lipsa de

temeinicie a acuzațiilor prin formularea unor declarații, depunerea unor cereri de

probatorii, ridicarea unor excepții sau punerea de concluzii.

Trimiterea recurentului la decizia instanței de apel din 27.09.2017, privind casarea

încheierii primei instanțe din 20.07.2017, prin care a fost respinsă plângerea petiționarului

V.Postica, împotriva ordonanței de refuz în pornirea urmăririi penale și clasarea

procesului penal în privința lui S.Afanasiev și E.Afanasiev, pe motiv că faptele lor nu

întrunesc elementele infracțiunii, nu poate răsturna soluția pe cauza dată, deoarece

inculpatul s-a adresat organelor de drept pentru a fi dispusă pornirea urmăririi penale în

8

privința persoanelor respective pentru faptul că i-au cauzat dureri fizice, dar nu pentru

amenințare.

Cu referire la recursul declarat de procuror.

Potrivit textului recursului, procurorul invocă că temeiuri de casare a hotărârilor

judecătorești art.427 alin.(1) pct.6) și 10) Cod de procedură penală, care stipulează că

hotărârea instanței de apel poate fi supusă recursului pentru a repara erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel în cazul în care hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția și instanța a aplicat pedepse individualizate contrar

prevederilor legale.

Reținând temeiurile invocate de recurent, Colegiul penal constată că acestea nu și-

au găsit confirmare la examinarea recursului declarat.

Totodată, Colegiul constată că autorul recursului este de acord cu starea de fapt

stabilită de instanțele de judecată, precum și cu încadrarea juridică a acțiunilor

inculpatului, și critică hotărârile instanțelor numai referitor la suspendarea condiționată a

executării pedepsei cu închisoarea aplicată lui V.Postica pe termen de probă.

Motivul recurentului, precum că instanțele de fond incorect au individualizat

pedeapsa și greșit au aplicat dispozițiile art.90 Cod penal, Colegiul penal î-l consideră

neîntemeiat.

La acest capitol Colegiul remarcă că, persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea

unei infracțiuni trebuie să i se aplice o pedeapsă echitabilă, în limitele sancțiunii

articolului în baza căruia persoana se declară vinovată.

Totodată, conform art.75 alin.(1) Cod penal, la stabilirea categoriei și termenului

pedepsei instanța de judecată are obligația să țină cont de gravitatea infracțiunii săvârșite,

de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care atenuează ori

agravează răspunderea, de influența pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării

vinovatului, precum și de condițiile de viață ale familiei acestuia.

Sancțiunea art.155 Cod penal, în baza căruia V.Postica a fost declarat vinovat,

prevede o pedeapsă sub formă de amendă în mărime de la 550 la 750 unități

convenționale sau muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore, sau

închisoare de la 1 la 3 ani.

Lui V.Postica i-a fost stabilită pedeapsa în baza art.155 Cod penal de 3 ani

închisoare, iar în temeiul art.90 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a

executării pedepsei închisorii pe un termen de probațiune de 5 ani.

Potrivit art.90 alin.(1) Cod penal, la stabilirea pedepsei cu închisoarea de cel mult 5

ani pentru infracțiunile săvârșite cu intenție, ținând seama de circumstanțele cauzei și de

persoana celui vinovat, instanța de judecată poate dispune suspendarea condiționată a

executării pedepsei aplicate vinovatului.

Conform părții descriptive a deciziei, instanța de apel a menționat că, la aplicarea

pedepsei s-a ținut cont de gradul pericolului social al infracțiunii săvârșite, de persoana

inculpatului, care se caracterizează negativ și agresiv la locul de trai, de lipsa

circumstanțelor atenuante și agravante. Astfel, instanța a conchis că corectarea și

reeducarea inculpatului poate fi obținută prin dispunerea suspendării condiționate a

executării pedepsei închisorii, fiind stabilită în termen de până la 5 ani.

Prin urmare, la stabilirea pedepsei inculpatului au fost respectate prevederile legii,

iar în atare situație, careva interdicții de suspendare condiționată a executării pedepsei de

3 ani închisoare stabilite acestuia, legea nu prevede.

9

Astfel, Colegiul penal conchide că concluzia instanțelor de fond corespunde

circumstanțelor cauzei și criteriilor de stabilire a pedepsei, aceasta fiind individualizată

conform prevederilor legale.

Totodată, Colegiul penal reține că în cazul săvârșirii unei infracțiuni, instanța de

judecată este singură în măsură să înfăptuiască nemijlocit opera de individualizare a

pedepsei pentru infractorul care a comis infracțiunea, în deplină libertate de acțiune în

vederea realizării acestei operațiuni.

Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei de către instanța de judecată, într-un

caz concret, se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea

infractorului.

Criteriile generale de individualizare a pedepsei pot fi definite ca fiind acele reguli,

principii, prevăzute în Codul penal, de care instanța de judecată trebuie să țină cont la

stabilirea felului, duratei ori a cuantumului pedepsei în cadrul operațiunii de

individualizare a acesteia.

Colegiul penal conchide că atât prima instanță, cât și instanța de apel la

individualizarea pedepsei inculpatului V.Postica, a ținut cont în măsura deplină de

principiile generale de individualizare a pedepsei.

Prin urmare, argumentul procurorului, precum că decizia instanței nu cuprinde

motivele de aplicare a pedepsei stabilite, este neîntemeiat, dimpotrivă, decizia este bine

argumentată, motivată și nu contravine prevederilor art.394 Cod de procedură penală.

Lipsit de temei este și argumentul recurentului, precum că instanțele de fond nu au

ținut cont de faptul că în acțiunile inculpatului a fost stabilită agravanta prevăzută de

art.77 alin.(1) lit.k) Cod penal, săvârșirea infracțiunii cu folosirea armei și a munițiilor,

deoarece instanțele de fond la stabilirea pedepsei just nu și-au motivat cuantumul ei prin

prezența acestei circumstanțe agravante, deoarece aceasta nu i-a fost imputată inculpatului

prin rechizitoriu (f.d.66 v.1).

Neîntemeiate sunt și alegațiile recurentului că instanțele la individualizarea

pedepsei nu au reținut comportamentul obraznic al inculpatului în cadrul urmăririi

penale, inclusiv și în instanța de apel, că acesta nu și-a recunoscut vina, nu s-a căit sincer

de cele săvârșite, la locul de trai se caracterizează negativ, deoarece aceste circumstanțe

au fost reținute de instanțele de fond, cât privește alegația că inculpatul nu și-a recunsocut

vina, instanța a indicat că acesta este un drept al vinovatului, dar nu o obligație.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentului, precum că comportamentul

obraznic al inculpatului s-a manifestat prin faptul că acesta a sfidat prevederile art.14

alin.(2) și 15 din Legea privind regimul armelor și al munițiilor cu destinație civilă,

deoarece ca deținător al armei, urma să păstreze la domiciliul său arma de vânătoare în

locuri special destinate, dat fiind că pentru asemenea fapte se circumscrie răspunderea

contravențională.

Concomitent, urmează de evidențiat faptul că, argumentele invocate în recurs de

către procuror au fost deja obiect de judecare în instanța de apel și aceasta, respectând

prevederile art.414 alin.(3) și art.417 alin.(1) pct.7) și 8) Cod de procedură penală, s-a

pronunțat argumentat și detaliat asupra lor, iar la careva noi argumente, ce ar da temei

instanței de recurs de a interveni în hotărârea contestată, nu s-a făcut referire.

Prin urmare, analizând materialele cauzei și hotărârile judecătorești atacate de către

procuror și inculpat, Colegiul penal nu constată vreo eroare de drept gravă ce ar afecta

legalitatea acestora.

Potrivit art.432 alin.(2) pct.4) Cod de procedură penală, instanța de recurs,

examinând admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărârii instanței

10

de apel, fără citarea părților, este în drept să decidă asupra inadmisibilității acestuia în

cazul în care constată că este vădit neîntemeiat.

Reieșind din circumstanțele indicate, Colegiul penal decide asupra inadmisibilității

recursurilor ordinare declarate de procurer și inculpat, ca fiind vădit neîntemeiate.

penală, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursurilor ordinare declarate de către procurorul în Procuratura

de circumscripție Chișinău, Moraru Constantin și de inculpatul Postica Victor, împotriva

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 16 noiembrie 2017, în cauza

penală în privința lui Postica Victor, ca fiind vădit neîntemeiate.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 04 aprilie 2018.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Elena Covalenco

Iurie Diaconu

11