1ra-154/2017 — art. 187 alin. 2 lit. f CP

1ra-154/2017 — art. 187 alin. 2 lit. f CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-154/2017

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

31 ianuarie 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco, Liliana Catan,

Ion Guzun,

a judecat în ședința de judecată, fără citarea părților la proces, recursul ordinar

împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 07 septembrie

2016, declarat de avocatul Ina Bodean, în numele inculpatului

Gușanu Serghei.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 04.07.2014 –13.05.2015,

instanța de apel: 24.06.2015 – 09.12.2015,

instanța de recurs: 22.02.2016 – 17.05.2016,

instanța de apel: 25.06.2016 – 07.09.2016,

instanța de recurs: 24.11.2016 – 31.01.2017.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal lărgit

C O N S T A T Ă :

fiind examinată conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală,

procesul penal de învinuire a lui Gușanu Serghei în comiterea infracțiunii prevăzute

de art. 186 alin. (2) lit. d) Cod penal, a fost încetat, pe motivul împăcării inculpatului

cu partea vătămată.

Gușanu Serghei, aflându-se în incinta unui bar din apropierea Gării Auto Chișinău,

amplasată pe str. Mitropolit Varlaam 54, mun. Chișinău, intenționat, urmărind scopul

dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane, sub pretextul de a apela serviciul „902”

pentru a comunica poliției adresa localului în care se aflau, a obținut prin înșelăciune

de la Braga I. telefonul mobil „Nokia 500”, după care, profitând de faptul că partea

vătămată era implicat într-un conflict cu o persoană terță, a părăsit locul săvârșirii

1

infracțiunii cu bunul sustras, cauzând părții vătămate o pagubă în proporții

considerabile, echivalentă cu 3200 lei.

Instanța a reținut că inculpatul a recunoscut în totalitate faptele indicate în

rechizitoriu și vina, solicitând examinarea cauzei în baza probelor administrate în

faza de urmărire penală, declarând că se afla în bar, iar partea vătămată era așezat la

masa de alături. Între partea vătămată și un alt tânăr de la masa vecină a început un

conflict, ultimul devenind tot mai agresiv, de aceea partea vătămată a apelat de la

telefonul său mobil serviciul „902”, întrebând dacă cineva cunoaște adresa la care se

aflau. I-a răspuns că poate comunica el adresa localului colaboratorilor poliției, însă,

după ce a obținut telefonul, a profitat de faptul că partea vătămată se încăierase în

bătaie cu persoana care l-a agresat și a plecat din local cu telefonul sustras. Ulterior

colaboratorii poliției, care patrulau prin apropiere, l-au somat să se oprească, la ce a

început să fugă, aruncând telefonul, însă a fost reținut. Recunoaște că a înșelat partea

vătămată cu scopul de a-i sustrage telefonul, și se căiește de cele comise.

Instanța a conchis că vinovăția inculpatului a fost dovedită integral prin

cumulul de probe administrate, totodată, concluzionând că acțiunile inculpatului nu

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de jaf și incorect au fost încadrate

prin rechizitoriu în baza art. 187 alin. (2) lit. f) Cod penal.

Or, inculpatul a sustras telefonul mobil al părții vătămate, fiind convins că

acesta nu a înțeles intenția sa, camuflată prin pretextul efectuării unui apel telefonic,

și nici nu a observat plecarea lui cu bunul sustras, întrucât era implicat în încăierarea

cu persoana de la masa vecină.

În acțiunile inculpatului lipsește unul din semnele secundare obligatorii ale

laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 187 Cod penal, și anume modul

deschis de comitere a sustragerii, care deosebește jaful de furt.

Astfel, acțiunile inculpatului urmează a fi recalificate ca sustragere pe ascuns a

bunurilor altei persoane, cu cauzarea de daune în proporții considerabile, cu

încadrarea acestora în baza art. 186 alin. (2) lit. d) Cod penal.

În ședința de judecată partea vătămată a înaintat o cerere, menționând că s-a

împăcat cu inculpatul și nu are pretenții față de el.

apel, solicitând casarea sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatul

să fie condamnat conform învinuirii formulate, adică în baza art. 187 alin. (2) lit. d)

Cod penal, la 4 ani și 8 luni închisoare, cu executare în penitenciar de tip închis.

Apelantul a invocat, că instanța a ignorat să se expună asupra tuturor probelor

administrate și anume a declarațiilor martorului Moisei V., care a declarat că peste

scurt timp de la aplicarea unei lovituri lui Braga I., a văzut cum inculpatul a plecat cu

telefonul ultimului din bar cu pași grăbiți, iar când a văzut că este urmărită de către el

a fugit și s-a ascuns din vizor. În scurt timp, martorul Moisei, împreună cu

colaboratorii poliției, l-au găsit pe inculpat.

Declarațiile martorului Moisei V. se confirmă prin declarațiile colaboratorilor

de poliție Antoci V. și Suhari S., care au declarat similar, că persoana care a sustras

telefonul, văzând că este urmărită, după ce a ieșit din localul unde a avut loc

sustragerea, a întreprins acțiuni în vederea părăsirii locului comiterii infracțiunii, însă

a fost reținută în scurt timp.

Inculpatul, prin solicitarea de a examina cauza penală în conformitate cu

prevederile art. 3641 Cod de procedură penală, a recunoscut încadrarea juridică a

2

faptei, așa cum a fost reținut în rechizitoriu, și anume în baza art. 187 alin. (2) lit. f)

Cod penal.

decembrie 2015, apelul a fost admis, casată integral sentința și pronunțată o nouă

hotărâre.

Gușanu Serghei a fost condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. f) Cod penal la 4

ani și 8 luni închisoare, cu executarea în penitenciar de tip închis, din momentul

reținerii, cu includerea termenului de aflare în arest preventiv din 14.05.2014 până la

13.06.2014.

Instanța de apel a reținut că în baza probelor administrate la faza urmăririi

penale se constată în acțiunile infracționale ale inculpatului întrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 187 alin. (2) lit. f) Cod penal, ca jaf, cu

cauzarea de daune în proporții considerabile.

La stabilirea pedepsei, instanța de apel a ținut cont de prevederile art. 7, 61, 75-

77, 82 Cod penal, că inculpatul a recunoscut vina în comiterea infracțiunii comise

solicitând examinarea cauzei penale în ordinea prevăzută de art. 3641 Cod de

procedură penală, că inculpatul a comis o infracțiune gravă, că anterior a fost

condamnat pentru o infracțiune similară, că antecedentele penale nu au fost stinse,

infracțiunea fiind astfel comisă în stare de recidivă periculoasă, concluzionând că

urmează a-i fi stabilită o pedeapsă cu închisoarea.

decizii și menținerea sentinței instanței de fond.

Recurentul a indicat că inculpatul a sustras telefonul mobil, fiind ferm convins

că acțiunile lui nu au fost sesizate de partea vătămată și de celelalte persoane

prezente.

Instanța de apel, a dispus soluția vizată în pofida reglementărilor art. 3641 alin.

(2) Cod de procedură penală, care stipulează că judecata nu poate avea loc pe baza

probelor administrate la faza de urmărire penală, decât dacă inculpatul declară că nu

recunoaște în totalitate faptele indicate în rechizitoriu.

Instanța de apel, constatând o altă situație de fapt și o altă încadrare juridică

decât cea stabilită de prima instanță, în condițiile în care inculpatul nu a recunoscut

săvârșirea faptei în circumstanțele indicate în rechizitoriu, urma să efectueze

rejudecarea cauzei penale în procedură generală, după regulile prezentate pentru

prima instanță.

2016, recursul ordinar a fost admis, casată total hotărârea atacată și dispusă

rejudecarea cauzei de către aceeași instanță de apel, în alt complet de judecată.

Instanța de recurs a statuat că atât în instanța de fond, cât și în cea de apel,

cauza penală a fost examinată în baza prevederilor art. 3641 Cod de procedură penală,

însă materiale cauzei atestă că nici prima instanță, nici instanța de apel nu au reținut

întocmai în privința inculpatului fapta de învinuire expusă în rechizitoriu.

Instanța de apel, corect a remarcat că prima instanță, deși a examinat cauza în

procedură simplificată, greșit a reîncadrat acțiunile inculpatului în baza art. 186 alin.

(2) lit. d) Cod penal, constatând o altă stare de fapt decât cea reținută în rechizitoriu.

Or, instanța de apel, conducându-se de prevederile pct. 30 din Hotărârea

Plenului Curții Supreme de Justiție, nr. 13 din 16.12.2013 „Cu privire la aplicarea

prevederilor art. 3641 Cod de procedură penală de către instanțele judecătorești”, care

3

stipulează că în situația aplicării de către prima instanță a dispozițiilor art. 3641 Cod

de procedură penală, instanța de apel este obligată să verifice în principiu

îndeplinirea cerințelor dispozițiilor art. 3641 alin. (1) și (4) Cod de procedură penală

și nu poate reține o altă situație de fapt, și o altă încadrare juridică, decât cea din

rechizitoriu și reținută de către prima instanță. În cazul în care prima instanță,

pronunțând sentința în procedura simplificată, reține o altă situație și/sau o altă

încadrare juridică decât cea constatată în rechizitoriu, instanța de apel, din oficiu,

conducându-se de art. 409 alin. (2) Cod de procedură penală, casează sentința primei

instanțe și pronunță o nouă hotărâre, prin care constată situația de fapt și încadrează

această faptă așa cum au fost formulate în rechizitoriu, stabilind o pedeapsă în

conformitate cu prevederile art. 3641 alin. (8) Cod de procedură penală.

Astfel, instanța de apel a menționat, că organul de urmărire penală corect a

calificat acțiunile inculpatului în baza art. 187 alin. (2) lit. f) Cod penal, însă, în

partea descriptivă a deciziei adoptate a comis o eroare, constatând starea de fapt

expusă în ședința primei instanțe și nu cea reținută prin rechizitoriu, prin ce a încălcat

prevederile art. 3641 Cod de procedură penală, care indică expres că instanțele de

judecată, în cazul în care admit cererea inculpatului de a judeca cauza în procedură

simplificată, preiau întocmai starea de fapt incriminată inculpatului prin rechizitoriu.

septembrie 2016, apelul a fost admis, casată integral sentința și pronunțată o nouă

hotărâre.

Gușanu Serghei Victor a fost condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. f), 82

alin. (2) Cod penal, 3641 Cod de procedură penală, la 3 ani și 4 luni închisoare, cu

executarea în penitenciar de tip închis, din momentul reținerii, cu includerea

termenului de aflare în arest preventiv din 14.05.2014 până la 13.06.2014.

Instanța de apel, a constatat, că la 14 mai 2014, orele19.00, inculpatul Gușanu

Serghei, aflându-se în incinta unui bar din apropierea Gării Auto Chișinău, amplasată

pe str. Mitropolit Varlaam 54, mun. Chișinău, intenționat, urmărind scopul dobândirii

ilicite a bunurilor altei persoane prin înșelăciune, a obținut prin abuz de încredere sub

pretextul efectuării unui apel, telefonul mobil „Nokia 500”, în valoare de 3200 lei, a

părții vătămate Braga I., care era implicat într-un conflict cu alte persoane

necunoscute. Ulterior, având scopul însușirii telefonului mobil menționat,

conștientizând ilegalitatea acțiunilor sale care au căpătat un caracter deschis, a

continuat trecerea ilegală a telefonului mobil „Nokia 500” în folosul său și a părăsit

locul comiterii infracțiunii, cauzând părții vătămate un prejudiciu material în

proporții considerabile, în valoare de 3200 lei.

Instanța de apel a reținut că instanța de fond, dispunând examinarea cauzei în

procedură simplificată, în mod eronat a recalificat acțiunile inculpatului din art. 187

alin. (2) lit. f) Cod penal în art. 186 alin. (2) lit. d) Cod penal, și neîntemeiat a omis să

pună la baza sentinței de condamnare toate probele din rechizitoriu, cu care a fost de

acord inculpatul și asupra căror nu are nici o obiecție.

Inculpatul este anunțat în căutare, eschivându-se de la examinarea cauzei

penale în privința sa, însă, fiind audiat în instanța de fond a recunoscut în totalitate

vinovăția incriminată prin rechizitoriu, indicând că între partea vătămată și un alt

tânăr s-a iscat un conflict. Partea vătămată a apelat de la telefonul său mobil serviciul

„902”, apoi a întrebat dacă cineva cunoaște adresa localului unde se aflau. El a

răspuns că cunoaște adresa și o poate comunica colaboratorilor de poliție, însă,

4

obținând telefonul mobil, a profitat de faptul că partea vătămată se încăierase în

bătaie cu persoana care l-a agresat, a plecat din local cu telefonul sustras. La scurt

timp, colaboratorii de poliție, l-au somat să se oprească, iar el a încercat să fugă,

aruncând telefonul, însă a fost reținut. A înșelat partea vătămată cu scopul de a-i

sustrage telefonul și se căiește sincer de cele comise.

Totodată, vinovăția inculpatului privind săvârșirea infracțiunii incriminate în

rechizitoriu a fost confirmată și prin probele administrate de instanța de apel.

Astfel, partea vătămată a declarat, că fiind lovit a hotărât să apeleze de pe

telefonul său mobil serviciul „902”. L-a întrebat pe inculpatul care se afla în

apropiere, dacă știe adresa localului în care se aflau, dar acesta i-a cerut telefonul ca

să comunice personal. Între timp, a fost tras de umăr și lovit peste față de persoana

care inițiase conflictul, fiind astfel întors cu spatele la persoana căreia i-a dat

telefonul. Când și-a revenit de la lovitura primită și s-a întors în direcția unde stătea

inculpatul, a constatat că nu mai este.

Martorul Moesei V., a relatat că atunci când partea vătămată vorbea la telefon,

inculpatul a cerut telefonul pentru a comunica personal adresa. Partea vătămată a fost

din nou implicată în bătaie, fiind tras de umăr și lovit peste față, iar când s-a întors

spre persoana căreia îi încredințase telefonul, acesta nu mai era. Uitându-se spre gară,

a recunoscut persoana căreia îi fusese încredințat telefonul de către partea vătămată,

spunând despre aceasta colaboratorilor de poliție.

Deci, probele administrate relevă că acțiunile inculpatului urmează a fi

calificate în baza art. 187 alin. (2) lit. f) Cod penal, ca jaful, adică sustragerea

deschisă a bunurilor altei persoane, cu cauzarea de daune în proporții considerabile.

Or, sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane, prevăzută de art. 187 Cod

penal, se consideră fapta ce se derulează în prezența proprietarului sau altui posesor,

ori în prezența unor persoane străine, făptuitorul fiind conștient că persoanele

prezente înțeleg caracterul ilegal al acțiunilor lui.

Potrivit declarațiilor părții vătămate, a rugat inculpatul să-i comunice adresa,

însă ultimul i-a cerut telefonul ca să vorbească personal, între timp bărbatul care a

inițiat conflictul văzând că partea vătămată vrea să sune la poliție l-a tras de umăr și

l-a lovit în față, astfel încât l-a întors cu spatele la inculpat, căruia deja îi dăduse

telefonul mobil. Când și-a revenit după lovitura primită și s-a întors în direcția unde

stătea inculpatul cu telefonul său, a constatat că nu mai este.

Declarațiile părții vătămate sunt în coroborare cu cele ale martorului Moesei V.

care a relatat că, peste scurt timp de la aplicarea unei lovituri lui Braga I. de către o

persoană necunoscută și producerea sustragerii telefonului de către o altă persoană

necunoscută, l-a văzut pe ultimul îndepărtându-se cu pași grăbiți de la localul dat.

Când inculpatul a văzut că este urmărit de către el, a fugit și s-a ascuns din vizor, însă

în scurt timp, împreună cu colaboratorii de poliție, l-au găsit și reținut.

La fel, declarațiile martorului Moesei V. se apreciază prin coroborare cu

declarațiile martorilor Antoci V. și Suhari S., care au declarat similar că, persoana

care a sustras telefonul, văzând că este urmărită după ce a ieșit din local unde a avut

loc sustragerea, a întreprins acțiuni în vederea părăsirii locului comiterii infracțiunii,

însă a fost reținută în scurt timp.

În contextul celor relatate mai sus, nu poate fi negată existența modului deschis

de sustragere a telefonului mobil de la partea vătămată și ca urmare, cauzarea de

5

daune în proporții considerabile, prin ce s-a realizat fapta incriminată la art. 187 alin.

(2) lit. f) Cod penal.

La stabilirea pedepsei, instanța de apel a ținut cont de prevederile art. 7, 61, 75-

77 Cod penal, că inculpatul a comis o infracțiunea gravă, că lipsesc circumstanțe

atenuante, că are antecedente penale și prezintă un pericol social sporit, nu a

conștientizat gravitatea faptelor comise, nu se află pe calea corijării și dorinței de a se

reintegra în societate, a săvârșit o nouă infracțiune aflându-se în stare de recidivă

periculoasă, concluzionând că realizarea scopului pedepsei penale, precum și,

corectarea și reeducarea acestuia este posibilă doar prin aplicarea unei pedepse

privative de libertate.

Totodată, instanța de apel, reține că inculpatul a fost anterior condamnat prin

decizia Curții de Apel Cahul din 13.10.2009 pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute la art. 27, 317 alin. (1) Cod Penal, fiindu-i numită o pedeapsă sub formă de

închisoare pe un termen de 3 ani și 8 luni, iar potrivit informației din revendicare în

privința inculpatului, acesta a fost eliberat la 14.02.2013 în legătură cu executarea

pedepsei. Astfel, la data săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 187 alin. (2) lit. f)

Cod penal, nu era expirat termenul de stingere a antecedentelor penale stipulat în art.

111 alin. (1) lit. g) Cod penal, prin urmare, inculpatul avea antecedente penale

nestinse, ceea ce constituie stare de recidivă.

Or, în conformitate cu prevederile art. 111 alin. (1) lit. g) Cod penal, se

consideră ca neavând antecedente penale persoanele condamnate la închisoare pentru

săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave - dacă au expirat 2 ani după

executarea pedepsei.

Potrivit art. 82 alin. (2) Cod penal, mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate

fi mai mică de jumătate, pentru recidivă periculoasă este de cel puțin două treimi, iar

pentru recidivă deosebit de periculoasă - de cel puțin trei pătrimi din maximul celei

mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a

prezentului cod.

acestei decizii și menținerea sentinței instanței de fond.

Recurenta a indicat că nimeni din persoanele prezente în bar nu a observat

faptul sustragerii telefonului mobil de către inculpat. Din declarațiile părții vătămate

și a martorului V. Moisei, rezultă că în momentul depistării dispariției telefonului,

tânărul căruia i-a fost dat telefonul nu mai era. Partea vătămată și martorii, nu au

declarat că ar fi întreprins careva măsuri de a-l opri pe inculpat, iar acesta și-ar fi

continuat activitatea criminală. Din relatările martorilor, se constată că inculpatul nu

a fost depistat și reținut imediat în momentul sustragerii, la locul săvârșirii acesteia,

ci peste o perioadă de timp, după ce a părăsit locul infracțiunii, pe teritoriul gării.

Inculpatul a sustras telefonul mobil, fiind ferm convins că acțiunile lui nu au

fost sesizate de partea vătămată și celelalte persoane prezente în virtutea altercației

produse.

Este nefondată și nu poate fi reținută concluzia instanței de apel, precum că

inculpatul a comis sustragerea telefonului în mod deschis.

Instanța de apel, a dispus soluția vizată în pofida reglementărilor art. 3641 alin.

(2) Cod de procedură penală, că judecata nu poate avea loc pe baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, decât dacă inculpatul declară că recunoaște

în totalitate faptele indicate în rechizitoriu și nu solicită administrarea de noi probe,

6

cât și a pct. 25 a Hotărârii Plenului CSJ nr. 13 din 16.12.2013, că recunoașterea

parțială, constând fie în recunoașterea săvârșirii faptei în alte împrejurări sau în altă

calitate, fie în recunoașterea doar a unor fapte din cele descrise în rechizitoriu, face

inaplicabilă procedura simplificată.

Din declarațiile inculpatului, depuse sub jurământ, se constată că acesta,

obținând telefonul, a profitat de faptul că partea vătămată se încăierase în bătaie cu

persoana ce l-a agresat și a plecat din local cu telefonul sustras, astfel, prin

declarațiile respective inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei în împrejurările

indicate în rechizitoriu și anume sustragerea telefonului în mod deschis, prin jaf

(acțiuni încadrate în baza art. 187 Cod penal), ci a indicat despre faptul că sustragerea

a fost săvârșită pe ascuns.

Instanța de apel, constatând o altă situație de fapt și o altă încadrare juridică

decât cea stabilită de prima instanță, în condițiile în care inculpatul nu a recunoscut

săvârșirea faptei în circumstanțele indicate în rechizitoriu, urma să efectueze

rejudecarea cauzei penale în procedură generală, după regulile prevăzute pentru

prima instanță.

Prin soluția dispusă de instanța de apel, este încălcat dreptul inculpatului la un

proces echitabil, ceea ce constituie o violare a prevederilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 12) Cod de

procedură penală – faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică greșită.

argumentelor invocate, Colegiul penal lărgit concluzionează că acesta urmează a fi

respins ca inadmisibil din următoarele considerente.

Astfel, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) și 12) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de această instanță, inclusiv și în temeiul când hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția, când s-au aplicat pedepse individualizate

contrar prevederilor legale și când faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică

greșită.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele reținute

prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

declarat (pct. 8. din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a

hotărârii contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 7. din prezenta decizie, relevă în

mod concludent că instanța de apel a constatat și apreciat circumstanțele de fapt și de

drept privind vinovăția inculpatului, în strictă conformitate cu prevederile normelor

de procedură penală și prescripțiilor de drept material, prin prisma cumulului de

probe anexate la dosar, inclusiv depozițiile inculpatului date în cadrul instanței de

fond, că recunoaște în totalitate vinovăția incriminată prin rechizitoriu și probele

administrate la faza de urmărire penală, indicând că, obținând telefonul, a profitat de

faptul că partea vătămată se încăierase în bătaie cu persoana care l-a agresat și a

plecat din local cu telefonul sustras. La scurt timp, colaboratorii de poliție, care

patrulau prin apropiere, l-au somat să se oprească, iar el a încercat să fugă, aruncând

telefonul, însă a fost reținut. A înșelat partea vătămată cu scopul de a-i sustrage

telefonul și se căiește sincer de cele comise; depozițiile părții vătămate Braga I., că

7

inculpatul i-a cerut telefonul, iar când și-a revenit de la lovitura primită a constatat că

inculpatul dispăruse; depozițiile martorului Moesei V. că atunci când inculpatul a

văzut că este urmărit de către el, a fugit și s-a ascuns din vizor, atunci el a informat

colaboratorii de poliție; declarațiile martorilor Antoci V. și Suhari S., că persoana

care a sustras telefonul, văzând că este urmărită după ce a ieșit din local unde a avut

loc sustragerea, a întreprins acțiuni în vederea părăsirii locului comiterii infracțiunii,

însă a fost reținută în scurt timp, toate probele fiind apreciate în conformitate cu

prevederile art. 101 alin. (1) Cod de procedură penală, din punct de vedere al

pertinenței, concludenței, utilității, veridicității și coroborării lor, instanța de apel

pronunțându-se argumentat și detailat asupra motivelor pentru care a respins probele

și versiunile apărării, probele administrate pe caz demonstrând concludent prezența

în acțiunile inculpatului a elementelor infracțiunii prevăzute la art. 187 alin. (2) lit. f)

Cod penal, adică sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane, cu cauzarea de

daune în proporții considerabile.

Or, potrivit jurisprudenței naționale, ca sustragere deschisă a bunurilor altei

persoane, prevăzută de art. 187 Cod penal, adică jaful, se consideră fapta ce se

derulează în prezența proprietarului, a unor persoane străine, făptuitorul fiind

conștient ca persoanele prezente înțeleg caracterul ilegal al acțiunilor lui, indiferent

de faptul că ele au întreprins ori nu careva măsuri de curmare a acestor acțiuni.

Acțiunile descoperite de către victimă sau de alte persoane, dar neținându-se cont de

aceasta, prelungite de către infractor cu scopul însușirii bunurilor sau reținerii lor, se

încadrează în infracțiunea de jaf (Hotărârea Plenului CSJ a RM din 28.06.2004, nr.23 - Cu

privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, pct. 4),

circumstanțe clar regăsite în speța de pe rol.

Totodată, soluția instanței de apel este conformă deciziei Colegiului penal lărgit

al Curții Supreme de Justiție din 17 mai 2016 (pct. 6. din decizie), or, art. 436 alin. (2)

Cod de procedură penală prevede expres că pentru instanța de rejudecare, indicațiile

instanței de recurs sunt obligatorii, dar și jurisprudenței naționale, că în cazul în care

prima instanță, pronunțând sentința în procedură simplificată, reține o altă situație

și/sau o altă încadrare juridică decât cea constatată (stabilită) în rechizitoriu, instanța

de apel, din oficiu, conducându-se de prevederile art. 409 alin. (2) Cod de procedură

penală, casează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre, prin care

constată situația de fapt și încadrează această faptă așa cum a fost formulată în

rechizitoriu și stabilește o pedeapsă în conformitate cu prevederile art. 3641 alin. (8)

Cod de procedură penală (pct. 30, Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 13 din

16.12.2013, „Cu privire la aplicarea prevederilor art. 3641 CPP de către instanțele

judecătorești”).

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua motivele

jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c. Finlandei).

Art. 6 din CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de a efectua

o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu

excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat că

8

obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu poate fi

înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument ( hotărârea

CtEDO, pct. 80-81, Perez c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Pe lângă aceasta, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și reproduse

în pct. 8. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în care instanța

de apel a apreciat probele și circumstanțele cauzei.

Însă, pornind de la relevanțele art. 6 pct. 111, 27, 414 alin. (1) și (2) a Codului

de procedură penală, eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a

probelor, iar judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa convingere,

formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de apel, judecând

apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza probelor examinate

de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în baza oricăror probe noi

prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere probelor din dosar. Astfel,

activitatea instanței de apel privind doar aprecierea sau reaprecierea probelor și

circumstanțelor cauzei în alt sens decât cel pe care îl propune apărarea este o

competență și prerogativă legală a acestor instanțe, care nu constituie un temei de

drept separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de procedură penală și, astfel,

invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar, la fel, este lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recursul de pe rol au constituit deja obiect de

examinare în instanța de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens (pct.

7–8. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor pricinii care au fost

puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței CtEDO, nu poate servi

temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul Bujnița versus

Moldova).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că hotărârea contestată

conține motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, că faptei săvârșite i s-a

dat o încadrare juridică corectă, și că recursul ordinar este neîntemeiat.

Conform art. 435 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală, judecând recursul,

instanța îl respinge ca inadmisibil, cu menținerea hotărârii atacate, în cazul în care se

constată că el este neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursul de pe rol este neîntemeiat, el urmează a fi

respins ca inadmisibil, cu menținerea hotărârii atacate.

penală, Colegiul penal lărgit,

D E C I D E :

Respinge ca inadmisibil recursul ordinar declarat de avocatul Ina Bodean,

împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 07 septembrie

2016, în privința inculpatului Gușanu Serghei, cu menținerea hotărârii atacate.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 21 februarie 2017.

9

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

Liliana Catan

Ion Guzun

10