2ra-330/26 — Încasarea plății pentru folosirea terenului proprietate publică aferent bunurilor private

La 18 august 2023, Consiliul și Primăria mun. Soroca au depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Alexandru Zagaevschi, prin care au solicitat încasarea din contul acestuia a sumei de 63046 de lei pentru folosirea terenului proprietate publică.

Prin încheierea din 23 august 2023 a Judecătoriei Soroca, sediul Central, s-a acceptat cererea de chemare în judecată depusă de Consiliul și Primăria mun. Soroca împotriva lui Alexandru Zagaevschi cu privire la încasarea datoriei, cu judecarea acesteia în formă scrisă, conform procedurii de examinare a cererilor cu valoare redusă.

Prin hotărârea din 16 februarie 2024 a Judecătoriei Soroca, sediul Central, cererea de chemare în judecată depusă de Consiliul și Primăria mun. Soroca împotriva lui Alexandru Zagaevschi cu privire la încasarea datoriei s-a respins ca neîntemeiată.

La 14 martie 2024, Consiliul și Primăria mun. Soroca, au declarat apel nemotivat, iar la 31 mai 2024 au depus cererea de apel motivată împotriva hotărârii din 16 februarie 2024 a Judecătoriei Soroca, sediul Central, solicitând casarea acesteia, cu emiterea unei noi decizii de admitere integrală a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia din 27 mai 2025 a Curții de Apel Nord, s-a respins apelul declarat de Consiliul și Primăria mun. Soroca și s-a menținut hotărârea din 16 februarie 2024 a Judecătoriei Soroca, sediul Central.

La 08 aprilie 2026, Consiliul și Primăria mun. Soroca au declarat recurs împotriva deciziei din 27 mai 2025 a Curții de Apel Nord, solicitând repunerea în termenul de recurs, admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și a hotărârii primei instanțe, cu remiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Nord.

Prin referința depusă la 25 mai 2026, Alexandru Zagaevschi a solicitat respingerea cererii de recurs declarată de Consiliul și Primăria mun. Soroca și menținerea în vigoare a actului judecătoresc de dispoziție contestat ce face obiectul prezentului recurs. 1

Art. 429 alin. (1), (3) și (4) lit.c) din Codul de procedură civilă: „(1) Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunțate de curțile de apel în calitatea lor de instanțe de apel, cât şi hotărârile pronunțate de curțile de apel. (3) Recursul împotriva deciziei se consideră declarat şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost emise după pronunțarea hotărârii atacate cu recurs. (4) Nu pot fi atacate cu recurs: c) deciziile emise de instanța de apel, fără drept de recurs.”

Art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „(1) În cazul în care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art.433, completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 şi nu conține nicio referire cu privire la fondul recursului.”

Art. 433 lit. (a1) din Codul de procedură civilă: „ Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: a1) recursul este depus împotriva unui act ce nu se supune recursului, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 429 alin. (5).”

Instanța de recurs reține că dreptul de acces la un tribunal, garantat de art. 6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, poate fi supus unor limitări, inclusiv în ceea ce privește exercitarea căilor de atac.

Recursul, în calitate de cale extraordinară de atac, poate fi reglementat de stat într-o manieră mai restrictivă, statul beneficiind de o marjă de apreciere în acest sens. Această concluzie este susținută de jurisprudența CEDO, care a recunoscut posibilitatea instituirii unor criterii mai stricte pentru accesul la recurs față de apel (a se vedea Marc Brauer c. Germania, 2016, §34; Miessen c. Belgia, 2016, §64; Samardžić c. Croația, 2017, §28; Zubac c. Croația – Marea Cameră, 2018, §82).

Totodată, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție amintește că, potrivit jurisprudenței CEDO, statul care instituie o cale de recurs are obligația de a respecta garanțiile procesului echitabil și principiile 2 art. 6 din Convenție (Lebedinschi c. Republica Moldova, 2015, §32; Sultan c. Republica Moldova, 2018, §24).

În acest cadru, cererea de recurs este supusă evaluării din perspectiva art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care implică verificarea respectării accesului la justiție și a dreptului de a fi auzit, precum și a condițiilor prevăzute la art. 433 lit. a¹), b), c) și d) al Codului de procedură civilă privind caracterul recursabil al actului, calitatea procesuală, unicitatea cererii și respectarea termenului.

Instanța de recurs observă că prezenta cauză a fost examinată potrivit procedurii aplicabile cererilor cu valoare redusă, reglementată de Capitolul XXI¹ din Codul de procedură civilă (art. 276²–276⁴ din Codul de procedură civilă).

În acest sens, art. 276⁴ alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că hotărârile instanței de apel pronunțate în această procedură sunt definitive și irevocabile, nefiind susceptibile de recurs. Această dispoziție este reiterată și în art. 429 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură civilă, care exclude posibilitatea exercitării recursului împotriva unor hotărâri pentru care legea nu prevede această cale de atac.

În aceste condiții, decizia din 27 mai 2025 a Curții de Apel Nord, pronunțată în procedura cererilor cu valoare redusă, nu poate fi atacată cu recurs, fiind definitivă de la data pronunțării.

Cu titlu subsidiar, în ceea ce privește încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă, instanța de recurs reiterează că, potrivit art. 13 din Convenție și jurisprudenței CEDO, statele beneficiază de o largă marjă de apreciere în privința modului în care asigură mecanismele de reparare a pretinselor încălcări (Kaya c. Turciei, 1998, §106; Silver și alții c. Regatului Unit, 1983, §113; Council of Civil Service Unions c. Regatului Unit, 1987).

De asemenea, art. 13 nu obligă statele să instituie căi de atac interne pentru fiecare dispoziție a Convenției. Curtea a statuat în mod expres că nu se poate deduce din art. 13 existența obligației de a asigura un al doilea grad de jurisdicție (Christine Goodwin c. Regatului Unit, 2002, §113; James și alții c. Regatului Unit, 1986, §85). În plus, nu există o obligație pozitivă pentru state de a institui o cale de apel sau recurs în fiecare categorie de cauze (Müller c. Austria, 1974; Z. și E. c. Austria, 1986; Kopczynski c. Polonia, 1998; Csepyová c. Slovacia, 2002).

Astfel, legiuitorul național, în exercitarea marjei sale de apreciere, a instituit, în mod justificat, o cale unică de atac – apelul – în cauzele cu valoare redusă, ținând cont de specificul acestor litigii, valoarea obiectului cererii, caracterul ne complex al cauzelor și necesitatea reducerii cheltuielilor de judecată.

În concluzie, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție constată că Primăria și Consiliul mun. Soroca, au beneficiat de dreptul de 3 acces la justiție și de o judecată echitabilă atât în primă instanță, cât și în apel. Fiind vorba de o hotărâre pronunțată în cadrul procedurii cererilor cu valoare redusă, actul contestat nu este susceptibil de recurs, ceea ce atrage inadmisibilitatea cererii.

Prin urmare, în temeiul art. 433 lit. a¹) din Codul de procedură civilă, recursul formulat de Primăria și Consiliul mun. Soroca, urmează a fi declarat inadmisibil.

Ținând cont de cele expuse şi în temeiul art. 269-270, art. 433 alin. a1), art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă, COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI, Declară inadmisibil recursul depus de Primăria și Consiliul mun. Soroca împotriva deciziei din 27 mai 2025 a Curții de Apel Nord. Încheierea este irevocabilă. Președinte Diana Stănilă Judecători Elena Croitor Ion Munteanu 4