Delli Paoli împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 44337/98 prezentată de Pietro Delli Paoli împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 4 iulie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, G. Jörundsson, R. Türmen, T. Panțiru, R. Maruste judecători și de domnul O Având în vedere cererea depusă la 20 noiembrie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1927 și rezident în Vedano al Lambro (Milan).

La 17 iunie 1988, reclamantul a recurs la grefa Tribunalului Administrativ Regional din Lazio în vederea reevaluării termenului de încheiere a contractului, luând în considerare indemnizația suplimentară specială pentru angajații autorităților locale și reducând încălcarea Legii nr. 234 din 1959, modificată de legile nr. 153 din 1969 și nr. 160 din 1975. Legea nr. 234 din 1959 introducea indemnizația suplimentară specială, dar nu prevedease posibilitatea de a calcula plata la sfârșitul contractului ținând cont de această indemnizație suplimentară. Legea nr. 153 din 1969 dispunea că retribuția trebuia să se înțeleagă ca toate sumele plătite de angajator angajatului. În cele din urmă, Legea nr. 160 din 1975 a abrogat dispozițiile Legii nr. 234 din 1959 care exclude posibilitatea de a calcula dreptul de pensie de încheiere a contractului ținând cont de indemnizația suplimentară specială.

În cele din urmă, Legea nr. 87 din 1994 introducea criteriile conform cărora dreptul de pensie suplimentară specială trebuia calculat în reevaluarea dreptului de pensie de încheiere a contractului. Septembrie 1995, institutul de previzionare al angajaților statului a refuzat să aplice legea menționată în favoarea reclamantului, deoarece aceasta se aplica numai angajaților care își terminaseră serviciul după 30 noiembrie 1984, în timp ce reclamantul își luase concediu la 12 februarie 1983. La 17 noiembrie 1995, acesta din urmă a prezentat o nouă acțiune, care a fost anexată la primul.

Prin hotărârea din 12 decembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 20 februarie 1997, Tribunalul a declarat stingerea primei proceduri în temeiul articolului 4 din Legea nr. 87 din 1994. În conformitate cu articolul menționat anterior, procedurile pendinte la data intrării în vigoare a acestei legi, care au ca obiect reevaluarea dreptului de proprietate asupra unui contract cu un loc de muncă suplimentar special, sunt declarate exigibile la plata cheltuielilor de judecată. Instanța a respins a doua acțiune, deoarece reclamantul nu a prezentat cererea solicitată în termenul prevăzut de lege. ÎN JUSTIȚIE, cauza reclamantului se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură a început la 17 iunie 1988 și s-a încheiat la 20 februarie 1997. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care este de puțin peste opt ani și opt luni, pentru o instanță, nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție).

(complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară request requestable, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44337/98 présentée par Pietro Delli Paoli contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 juillet 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti, M. L. Ferrari Bravo, M. G. Jörundsson, M. R. Türmen, M. T. Panțîru, M. R. Maruste juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section ; Vu la requête introduite le 20 novembre 1997 et enregistrée le 13 novembre 1998 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1927 et résidant à Vedano al Lambro (Milan).

Le 17 juin 1988, le requérant déposa un recours au greffe du tribunal administratif régional de Latium visant à obtenir la réévaluation de l’indemnité de fin de contrat en tenant compte de l'indemnité complémentaire spéciale pour les employés des collectivités locales et en alléguant la violation de la loi n° 234 de 1959, modifiée par les lois n° 153 de 1969 et n° 160 de 1975. La loi n° 234 de 1959 avait introduit l'indemnité complémentaire spéciale, mais n’avait pas prévu la possibilité de calculer l’indemnité de fin de contrat en tenant compte de ladite indemnité complémentaire. La loi n° 153 de 1969 disposa que la rétribution devait s'entendre comme l'ensemble des sommes acquittées par l'employeur à l'employé.

Enfin, la loi n° 160 de 1975, abrogea les dispositions de la loi n° 234 de 1959 excluant la possibilité de calculer l’indemnité de fin de contrat en tenant compte de l'indemnité complémentaire spéciale. Par la suite, la loi n° 87 de 1994 introduisit les critères selon lesquels l’indemnité complémentaire spéciale devait être calculée dans la réévaluation de l’indemnité de fin de contrat. Le 19 septembre 1995, l’institut de prévoyance des employés de l’État refusa d’appliquer ladite loi en faveur du requérant, en raison du fait que celle-ci était applicable seulement aux employés qui avaient terminé leur service après le 30 novembre 1984, tandis que le requérant avait pris congé le 12 février 1983. Le 17 novembre 1995, ce dernier présenta un nouveau recours, qui fut joint au premier.

Par un jugement du 12 décembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 20 février 1997, le tribunal déclara l’extinction de la première procédure aux termes de l’article 4 de la loi n° 87 de 1994. Selon ledit article, les procédures pendantes à la date d’entrée en vigueur de cette loi, ayant pour objet la réévaluation de l’indemnité de fin de contrat avec l’indemnité complémentaire spéciale, sont déclarées d’office éteintes moyennant compensation des dépens. Le tribunal rejeta le deuxième recours étant donné que le requérant n’avait pas présenté la demande requise dans le délai prévu par la loi. EN DROIT Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure a débuté le 17 juin 1988 et s'est terminée le 20 février 1997. Selon le requérant, la durée de la procédure, qui est d'un peu plus de huit ans et huit mois, pour une instance, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente