SECȚIUNEA 2 DELLI PAOLI c. ITALIA (solicitarea nr. 44337/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 iulie 2002 DEFINITIVF 09/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Delli Paoli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președinte Ferrari Bravo, Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și a domnului T.L. E Arly, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 iunie 2002, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Pietro Delli Paoli ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 20 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. La 17 iunie 1988, reclamantul a depus recurs la grefa Tribunalului Administrativ Regional din Lazio pentru a obține reevaluarea indemnizației de încheiere a contractului, ținând cont de indemnizația suplimentară specială pentru angajații autorităților locale și susținând încălcarea Legii nr. 234 din 1959, modificată de legile nr. 153 din 1969 și nr. 160 din 1975. Legea nr. 234 din 1959 introducea indemnizația suplimentară specială, dar nu prevedease posibilitatea de a calcula indemnizația de încheiere a contractului ținând cont de această indemnizație suplimentară. Legea nr. 153 din 1969 prevede că retribuția trebuia să se înțeleagă ca toate sumele plătite de angajator angajatului. În cele din urmă, Legea nr. 160 din 1975 a abrogat dispozițiile Legii nr. 234 din 1959 care exclude posibilitatea de a calcula indemnizația de încheiere a contractului ținând cont de indemnizația suplimentară specială; ulterior, Legea nr. 87 din 1994 introduce criteriile conform cărora indemnizația suplimentară specială trebuia calculată în reevaluarea indemnizației de încheiere a contractului. În septembrie 1995, institutul de prevedere a angajaților statului a refuzat să aplice legea menționată în favoarea reclamantului, deoarece aceasta se aplica numai angajaților care își terminaseră serviciul după 30 noiembrie 1984, în timp ce reclamantul își luase concediu la 12 februarie 1983. La 17 noiembrie 1995, acesta din urmă a prezentat o nouă acțiune, care a fost anexată la primul. Prin hotărârea din 12 decembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 20 februarie 1997, Tribunalul a declarat încetarea primei proceduri în temeiul articolului 4 din Legea nr. 87 din 1994. În conformitate cu articolul menționat, procedurile pendinte la data intrării în vigoare a acestei legi, care au ca obiect reevaluarea indemnizației de încheiere a contractului cu indemnizația suplimentară specială, sunt declarate din oficiu stinse în schimbul compensării cheltuielilor de judecată. Instanța a respins a doua acțiune, deoarece reclamantul nu a prezentat cererea solicitată în termenul prevăzut de lege. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul susține că, în conformitate cu o circulară a administrației competente și pentru a obține noul calcul, trebuia să demonstreze că instanța a pronunțat încetarea procedurii. Guvernul se opune acestei teze și contestă această necesitate în măsura în care consideră că, în cazul în care circulara ar putea sugera o astfel de obligație, aceasta ar fi putut fi atacată pentru ilegalitate în fața instanțelor interne. Potrivit guvernului reclamant nu ar fi putut să se retragă. În cazul în care hotărârea instanței ar fi avut loc înainte de legea din 6 februarie 1994, instanța nu ar fi putut decât să respingă cererea reclamantului. În plus, și presupunând că se poate considera că reclamantul ar trebui să aștepte cu nerăbdare să primească hotărârea instanței care constată încetarea procedurii, recurentul nu ar fi avut un interes și, prin urmare, nu ar fi putut să-și asume răspunderea pentru victimă. De la intrarea în vigoare a acestei legi din 1994, în măsura în care i-ar fi fost necesară judecata pentru a obține noul calcul și durata procedurii nu ar fi fost nejustificate. Curtea nu vede cum ar fi trebuit să atace circulara administrativă a priori accelerează lucrurile din punctul de vedere al reclamantului, deoarece ar fi trebuit să aștepte din nou o decizie a instanței administrative care ar fi putut fi ulterioară celei privind prima acțiune și consideră că reclamantul avea, prin urmare, un interes să aștepte pronunțarea hotărârii pentru a putea solicita un nou calcul administrației. 10. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamantul nu putea să se pronunțe în temeiul procedurii, Curtea amintește că astfel de argumente ar trebui invocate înainte de examinarea admisibilității cererii (a se vedea, printre altele, Hotărârile Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, p. 31, § 57, Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 13, § 27), și România [GC], nr. 28342/95, § 52 și 53, CEDO 1999-VII). Or, guvernul a formulat acest argument pentru prima dată la 23 aprilie 2001, după decizia Curții din 29 februarie 2000 de declarare a cererii admisibile. Prin urmare, există o obligație. 11. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 iunie 1988 și s-a încheiat la 20 februarie 1997. 12. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1) 14. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul se supune Curții pentru a stabili prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit, precum și pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 17. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi) În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor moratorii trebuie să fie stabilită pe cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată anterior că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată; respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 iulie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE DELLI PAOLI c. ITALIE
(Requête n° 44337/98)
ARRÊT
9 juillet 2002
09/10/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Delli Paoli c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Ferrari Bravo,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M. T.L. E
arly,
greffier adjoint de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 juin 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Pietro Delli Paoli («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme le 20 novembre 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 13
novembre 1998 sous le numéro de dossier 44337/98. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.
3.
Le 17 juin 1988, le requérant déposa un recours au greffe du tribunal administratif régional de Latium visant à obtenir la réévaluation de l'indemnité de fin de contrat en tenant compte de l'indemnité complémentaire spéciale pour les employés des collectivités locales et en alléguant la violation de la loi n° 234 de 1959, modifiée par les lois n°
153
de 1969 et n°
160 de 1975. La loi n° 234 de 1959 avait introduit l'indemnité complémentaire spéciale, mais n'avait pas prévu la possibilité de calculer l'indemnité de fin de contrat en tenant compte de ladite indemnité complémentaire. La loi n° 153 de 1969 disposa que la rétribution devait s'entendre comme l'ensemble des sommes acquittées par l'employeur à l'employé. Enfin, la loi n° 160 de 1975 abrogea les dispositions de la loi n°
234 de 1959 excluant la possibilité de calculer l'indemnité de fin de contrat en tenant compte de l'indemnité complémentaire spéciale.
4.
Par la suite, la loi n° 87 de 1994 introduisit les critères selon lesquels l'indemnité complémentaire spéciale devait être calculée dans la réévaluation de l'indemnité de fin de contrat. Le 19
septembre 1995, l'institut de prévoyance des employés de l'État refusa d'appliquer ladite loi en faveur du requérant, en raison du fait que celle-ci était applicable seulement aux employés qui avaient terminé leur service après le 30
novembre 1984, tandis que le requérant avait pris congé le 12
février
novembre 1995, ce dernier présenta un nouveau recours, qui fut joint au premier.
5.
Par un jugement du 12 décembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 20
février 1997, le tribunal déclara l'extinction de la première procédure aux termes de l'article 4 de la loi n° 87 de 1994. Selon ledit article, les procédures pendantes à la date d'entrée en vigueur de cette loi, ayant pour objet la réévaluation de l'indemnité de fin de contrat avec l'indemnité complémentaire spéciale, sont déclarées d'office éteintes moyennant compensation des dépens. Le tribunal rejeta le deuxième recours étant donné que le requérant n'avait pas présenté la demande requise dans le délai prévu par la loi.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
7.
Le requérant soutient qu'il devait, conformément à une circulaire de l'administration compétente et afin d'obtenir le nouveau calcul, démontrer que le tribunal avait prononcé l'extinction de la procédure.
8.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et conteste cette nécessité dans la mesure où il estime que, si la circulaire pouvait laisser entendre une telle obligation, elle aurait pu être attaquée pour illégalité devant les juridictions internes. Selon le Gouvernement le requérant ne pourrait se prétendre «
victime
» de la longueur de la procédure puisque cette durée lui a permis d'obtenir ce qu'une procédure rapide lui aurait nié. En effet, si la décision du tribunal était intervenue avant la loi du 6 février 1994, le tribunal n'aurait pu que rejeter la demande du requérant. En outre, et à supposer que l'on puisse considérer que le requérant devait bien attendre d'avoir le jugement du tribunal constatant l'extinction de la procédure, le requérant n'aurait eu un intérêt et ne pourrait donc se prétendre «
victime
» qu'à partir de l'entrée en vigueur de cette loi de 1994, dans la mesure où il lui aurait fallu le jugement pour obtenir le nouveau calcul et la durée de la procédure ne serait alors pas déraisonnable.
9.
La Cour ne voit pas comment le fait d'attaquer la circulaire administrative aurait
a priori
accéléré les choses du point de vue du requérant dans la mesure où il lui aurait fallu à nouveau attendre une décision du tribunal administratif qui aurait pu être postérieure à celle concernant le premier recours. Elle considère que le requérant avait donc un intérêt à attendre le prononcé du jugement pour pouvoir demander un nouveau calcul à l'administration.
10.
Quant à l'argument selon lequel le requérant ne pouvait se prétendre «
victime
» de la procédure, la Cour rappelle que pareils arguments devraient être soulevés avant l'examen de la recevabilité de la requête (voir, parmi d'autres, les arrêts
Campbell et Fell c. Royaume-Uni
du 28 juin 1984, série A n° 80, p. 31, § 57,
Artico c. Italie
du 13 mai 1980, série A n° 37, p.
13, § 27, et
Brumãrescu c. Roumanie
[GC], n° 28342/95, §§ 52 et 53, CEDH 1999-VII). Or, le Gouvernement a formulé cet argument pour la première fois le 23
avril 2001, après la décision de la Cour du 29 février 2000 déclarant la requête recevable. Il y a donc forclusion.
11.
La période à considérer a débuté le 17 juin 1988 et s'est terminée le 20 février 1997.
12.
Elle a donc duré plus de huit ans et huit mois pour une instance.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
15.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage, frais et dépens
16.
Le requérant s'en remet à la Cour pour établir le préjudice matériel et moral qu'il aurait subi ainsi que pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.
17.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 10
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.
B.
Intérêts moratoires
19.
La Cour considère que le taux annuel des intérêts moratoires doit être calqué sur celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt est devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux annuel équivalant au taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement ;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juillet 2002, en application de l'article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président