SECȚIUNEA 2 CAUZA FRAGNITO c. ITALIA (solicitarea nr. 44339/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 iulie 2002 DEFINITIVF 09/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Fragnito c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa Președintele Ferrari Bravo, Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și al domnului T.L. E Arly, grefier adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 iunie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Armando Fragnito ( La 6 august 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. În data de 28 august 1990, reclamantul a depus o acțiune la grefa Tribunalului Administrativ Regional din Campania pentru a obține reevaluarea indemnizației de încheiere a contractului, ținând seama de o indemnizație suplimentară specială. În aceeași zi, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca data ședinței să fie stabilită. La 3 februarie 1998, reclamantul a prezentat o cerere de urgență pentru stabilirea datei ședinței. printr-o hotărâre din 22 septembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 8 octombrie 1998, Tribunalul Administrativ Regional a declarat încetarea procedurii în litigiu în temeiul articolului 4 din Legea nr. 87 din 1994, având ca obiect reevaluarea indemnizației de încheiere a contractului cu indemnizația suplimentară specială. În conformitate cu articolul menționat anterior, procedurile pendinte la data intrării în vigoare a acestei legi sunt declarate din oficiu stinse cu compensația cheltuielilor de judecată. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul susține că, în conformitate cu o circulară a administrației competente și pentru a obține noul calcul, trebuia să demonstreze că instanța a pronunțat încetarea procedurii. Guvernul se opune acestei teze și contestă această necesitate în măsura în care consideră că, în cazul în care circulara ar putea sugera o astfel de obligație, aceasta ar fi putut fi atacată pentru ilegalitate în fața instanțelor interne. Potrivit guvernului reclamant nu ar fi putut să se retragă. În cazul în care hotărârea instanței ar fi avut loc înainte de legea din 6 februarie 1994, instanța nu ar fi putut decât să respingă cererea reclamantului. În plus, și presupunând că se poate considera că reclamantul ar trebui să aștepte cu nerăbdare să primească hotărârea instanței care constată încetarea procedurii, recurentul nu ar fi avut un interes și, prin urmare, nu ar fi putut să-și asume răspunderea pentru victimă. De la intrarea în vigoare a acestei legi din 1994, în măsura în care i-ar fi fost necesară judecata pentru obținerea noului calcul și a duratei procedurii nu ar fi fost nerațional. 10. Curtea nu vede cum ar fi trebuit să atace circulara administrativă a priori accelerează lucrurile din punctul de vedere al reclamantului, deoarece ar fi trebuit să aștepte din nou o decizie a instanței administrative care ar fi putut fi ulterioară celei privind prima acțiune și consideră că reclamantul avea, prin urmare, un interes să aștepte pronunțarea hotărârii pentru a putea solicita un nou calcul administrației. 11. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamantul nu putea să se pronunțe în temeiul procedurii, Curtea amintește că astfel de argumente ar trebui invocate înainte de examinarea admisibilității cererii (a se vedea, printre altele, Hotărârile Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, p. 31, § 57, Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 13, § 27), și România [GC], nr. 28342/95, § 52 și 53, CEDO 1999-VII. Cu toate acestea, guvernul a formulat acest argument pentru prima dată la 23 aprilie 2001, după decizia Curții din 29 februarie 2000 de declarare a cererii admisibile și, prin urmare, este obligatorie. 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 august 1990 și s-a încheiat la 8 octombrie 1998 13. Prin urmare, Curtea a durat mai mult de opt ani și o lună pentru o instanță. 14. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34484/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri de la cerința privind termenul rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Costuri și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 872 180 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordarea acesteia reclamantului. Interese moratorii 21. Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor moratorii trebuie să fie stabilită pe cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată anterior că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată; respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 iulie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE FRAGNITO c. ITALIE
(Requête n° 44349/98)
ARRÊT
9 juillet 2002
09/10/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Fragnito c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Ferrari Bravo,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M. T.L. E
arly,
greffier adjoint de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 juin 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Armando Fragnito («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme le 6 août 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44349/98. Le requérant est représenté par M
e
G.
Romano, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29
février
2000.
3.
Le 28 août 1990, le requérant déposa un recours au greffe du tribunal administratif régional de Campanie visant à obtenir la réévaluation de l'indemnité de fin de contrat en tenant compte d'une indemnité complémentaire spéciale.
4.
Le même jour, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l'audience fût fixée.
5.
Le 3 février 1998, le requérant présenta une demande tendant à obtenir en urgence la fixation de la date de l'audience.
6.
Par un jugement du 22 septembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 8
octobre
1998, le tribunal administratif régional déclara l'extinction de la procédure litigieuse aux termes de l'article 4 de la loi n°
87 de 1994, ayant pour objet la réévaluation de l'indemnité de fin de contrat avec l'indemnité complémentaire spéciale. Selon ledit article, les procédures pendantes à la date d'entrée en vigueur de cette loi, sont déclarées d'office éteintes moyennant compensation des dépens.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
8.
Le requérant soutient qu'il devait, conformément à une circulaire de l'administration compétente et afin d'obtenir le nouveau calcul, démontrer que le tribunal avait prononcé l'extinction de la procédure.
9.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et conteste cette nécessité dans la mesure où il estime que, si la circulaire pouvait laisser entendre une telle obligation, elle aurait pu être attaquée pour illégalité devant les juridictions internes. Selon le Gouvernement le requérant ne pourrait se prétendre «
victime
» de la longueur de la procédure puisque cette durée lui a permis d'obtenir ce qu'une procédure rapide lui aurait nié. En effet, si la décision du tribunal était intervenue avant la loi du 6 février 1994, le tribunal n'aurait pu que rejeter la demande du requérant. En outre, et à supposer que l'on puisse considérer que le requérant devait bien attendre d'avoir le jugement du tribunal constatant l'extinction de la procédure, le requérant n'aurait eu un intérêt et ne pourrait donc se prétendre «
victime
» qu'à partir de l'entrée en vigueur de cette loi de 1994, dans la mesure où il lui aurait fallu le jugement pour obtenir le nouveau calcul et la durée de la procédure ne serait alors pas déraisonnable.
10.
La Cour ne voit pas comment le fait d'attaquer la circulaire administrative aurait
a priori
accéléré les choses du point de vue du requérant dans la mesure où il lui aurait fallu à nouveau attendre une décision du tribunal administratif qui aurait pu être postérieure à celle concernant le premier recours. Elle considère que le requérant avait donc un intérêt à attendre le prononcé du jugement pour pouvoir demander un nouveau calcul à l'administration.
11.
Quant à l'argument selon lequel le requérant ne pouvait se prétendre «
victime
» de la procédure, la Cour rappelle que pareils arguments devraient être soulevés avant l'examen de la recevabilité de la requête (voir, parmi d'autres, les arrêts
Campbell et Fell c. Royaume-Uni
du 28 juin 1984, série A n° 80, p. 31, § 57,
Artico c. Italie
du 13 mai 1980, série A n° 37, p.
13, § 27, et
Brumãrescu c. Roumanie
[GC], n° 28342/95, §§ 52 et 53, CEDH 1999-VII). Or, le Gouvernement a formulé cet argument pour la première fois le 23
avril 2001, après la décision de la Cour du 29 février 2000 déclarant la requête recevable. Il y a donc forclusion.
12.
La période à considérer a débuté le 28 août 1990 et s'est terminée le 8 octobre 1998.
13.
Elle a donc duré plus de huit ans et un mois pour une instance.
14.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1.
15.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
18.
La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 10
000
euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
19.
Le requérant demande également 10 872 180 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
20.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
21.
La Cour considère que le taux annuel des intérêts moratoires doit être calqué sur celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt est devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux annuel équivalant au taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement ;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juillet 2002, en application de l'article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président