AFFAIRE MIOLA c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MIOLA c. ITALIA (solicitarea nr. 45998/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 octombrie 2000 DEFINITIVF 12/01/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Conforti Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić Pellonpć judecători și din domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 19 septembrie 2000, rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Leone Moulla (attenentul) a sesizat Comisia Europeană cu privire la Drepturile Lapei la data de 30 septembrie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 45998/98. Reclamantul este reprezentat de domnul P. Alvigini, avocat la Padova. Guvernul italian (atmosfera) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. La 5 septembrie 1980, reclamantul și șapte membri ai familiei sale au fost repartizați de domnul M., un alt frate al reclamantului, în fața Tribunalului din Padova, pentru a obține împărțirea bunurilor provenite dintr-o societate de fapt și constatarea că acesta era singurul proprietar al unei anumite clădiri. De asemenea, reclamantul a solicitat Tribunalului să împartă bunurile și să declare că a fost singurul proprietar al unei alte clădiri. Martie 1981 și 8 mai 1986, trei au fost amânate din oficiu, unul a fost amânat din cauza absenței părților, șapte au avut legătură cu admiterea sau discuția mijloacelor de probă, doi au fost reținuți la audierea martorilor și o audiere a fost amânată pentru a permite părților să ajungă la o soluție amiabilă. Prezentarea concluziilor a avut loc la data de 13 noiembrie 1986. L. denumirea pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 18 martie 1988. Prin hotărârea definitivă din 14 aprilie 1988, al cărei text a fost depus la grefă la 27 august 1988, Tribunalul a declarat că bunurile imobile erau în subdiviziuni între șase membri ai familiei. printr-o ordonanță din 12 august 1988 mai 1988, al cărui text a fost depus la grefa din 27 august 1988, Tribunalul a numit un expert pentru pregătirea unui proiect de împărțire și a fixat depunerea jurământului în fața judecătorului pentru punerea în funcțiune la 23 septembrie 1988. În decembrie 1995, o remitere din oficiu, una a fost făcută la cererea părților, una a fost făcută din cauza absenței anumitor părți, una a fost făcută deoarece expertul nu fusese informat de grefa de la data la care a avut loc încuviințarea, una pentru a permite expertului să furnizeze clarificări, o legătură cu un supliment de competență, nouă au fost aduse la cunoștință deoarece expertul nu a depus la gref raportul său de experiență sau completarea raportului, două au vizat cereri de prelungire făcute de expert și trei au fost amânate pentru a permite părților să examineze raportul de competență sau alte documente. Prezentarea concluziilor a avut loc la 24 mai 1996. Lanț de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită la 16 octombrie 1998. Prin hotărârea din 18 noiembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 2 februarie 1999, Tribunalul a împărțit bunurile între părți. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 11. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 5 septembrie 1980 și s-a încheiat la 2 februarie 1999. 12. Prin urmare, a durat mai mult de 18 ani și patru luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 15.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă p ă r ț ii care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 10 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral și respinge cererea sa în ceea ce privește prejudiciul material. Reclamantul solicită, de asemenea, 4 386 560 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții pentru cele efectuate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 000 ITL în toate cheltuielile și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) de lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) de lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE MIOLA c. ITALIE

(Requête n°

45098/98)

ARRÊT

STRASBOURG

12 octobre 2000

DÉFINITIF

12/01/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Miola c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

J.

Makarczyk

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 septembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Leone Miola (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 septembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45098/98. Le requérant est représenté par M

e

P. Alvigini, avocat à Padoue. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.

EN FAIT

3.

Le 5 septembre 1980, le requérant et sept membres de sa famille furent assignés par M. G. M., un autre frère du requérant, devant le tribunal de Padoue afin d’obtenir le partage des biens provenant d’une société de fait et le constat qu’il était seul propriétaire d’un certain immeuble. Le requérant pour sa part demanda également au tribunal de diviser les biens et de déclarer qu’il était seul propriétaire d’un autre immeuble.

4.

L’instruction commença le 30 octobre 1980. Des seize audiences prévues entre le 19

mars 1981 et le 8 mai 1986, trois furent reportées d’office, une le fut en raison de l’absence des parties, sept eurent trait à l’admission ou à la discussion de moyens de preuves, deux furent consacrées à l’audition de témoins et une audience fut ajournée pour permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable. La présentation des conclusions eut lieu le 13

novembre 1986. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 18

mars 1988.

5.

Par un jugement non définitif du 14 avril 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 27

août 1988, le tribunal déclara que les biens immeubles étaient en indivision entre six membres de la famille. Par une ordonnance du 12

mai 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 27 août 1988, le tribunal nomma un expert afin de préparer un projet de partage et fixa la prestation de serment devant le juge de la mise en état au 23

septembre 1988.

6.

L’expert ne s’étant pas présenté ce jour-là, la prestation de serment eut lieu le 17

novembre 1988. Des vingt et une audiences prévues entre le 13 avril 1989 et le 15

décembre 1995, une fut remise d’office, une le fut à la demande des parties, une le fut en raison de l’absence de certaines parties, une le fut car l’expert n’avait pas été prévenu par le greffe de la date de l’audience, une le fut afin de permettre à l’expert de fournir des éclaircissements, une eut trait à un complément d’expertise, neuf furent ajournées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise ou le complément audit rapport, deux concernèrent des demandes de prorogation faites par l’expert et trois furent reportées pour permettre aux parties d’examiner le rapport d’expertise ou d’autres documents. La présentation des conclusions eut lieu le 24 mai 1996.

7.

L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 16 octobre 1998.

8.

Par un jugement du 18 novembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 2 février 1999, le tribunal partagea les biens entre les parties.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 5 septembre 1980 et s'est terminée le 2 février 1999.

12.

Elle a donc duré plus de dix-huit ans et quatre mois, pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Le requérant réclame 10 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 10 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

17.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 10 000 000 ITL au titre du préjudice moral et rejette sa demande quant au préjudice matériel.

B.

Frais et dépens

18.

Le requérant demande également 4 386 560 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et s’en remet à la Cour pour ceux encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL tous frais confondus et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président