- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 17 octombrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens
Studio Tecnico Amu S.A.S. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În cauza Studio Tecnico Amu S.a.s.c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jundsson Türmen Zupančič Panțiru și judecătorii domnului O grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 26 septembrie 2000, a fost adoptat la data de procedură. La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și o societate italiană, Studio Tecnico Amu S.a.s. ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 septembrie 1999. La 27 iulie 1988, recurenta a atribuit societății cu răspundere limitată F. în fața instanței din Milano, pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a executării incorecte a unui contract de construcție și a fost de 16 000 000 de lire italiene.
1989 a avut loc o dezbatere privind admiterea mijloacelor de probă. La 7 iunie 1989, compania de asigurări R. a fost pusă sub semnul întrebării. 1990. După o audiere, în cursul căreia părțile au depus la dosarul documentelor, la 29 ianuarie 1991 judecătorul a numit un expert. Șase audieri au fost stabilite între 5 martie 1991 și 15 decembrie 1993, dintre care două au vizat raportul de competență, două depunerea documentelor, una a fost amânată la cererea părților și alta a fost amânată de către judecător. La 12 ianuarie 1994, prezenta cauză a fost anexată la o altă pendinte între reclamantă și o altă societate.
La 9 noiembrie 1994, încuviințarea a fost pronunțată din oficiu la 23 noiembrie 1994. În ziua următoare, la cererea părților la tribunal a fost amânată la 21 decembrie 1994. O ședință mai târziu, din cauza unei greve a avocaților la țintă stabilită la 3 martie 1995 a fost trimisă înapoi la 20 septembrie 1995. Părțile și-au prezentat concluziile la 10 ianuarie 1996. 1996, Tribunalul a fost redeschis din oficiu la data de 10 mai 1996. La data respectivă, instanța a aprobat audierea martorilor și a fixat la cinzeci și cinci de ani de la data de 17 martie 1997. La 22 ianuarie 1998, procedura a fost întreruptă din cauza pronunțării lichidării judiciare a societății pârâte. Recurenta a reînceput procedura la 27 iunie 1998. Printr-o ordonanță din 30 iunie 1998, următoarea instanță a fost stabilită la 10 februarie 1999. În ziua următoare, judecătorul a decis ca dna G. și dna C. să fie puse în discuție la 14 iunie 1999, dna G. și dna C. au fost declarate eșecuri.
În decembrie 1999, instanța a fost revocată din oficiu la 18 mai 2000. În ziua următoare, judecătorul a stabilit data de 28 septembrie 2000 la data la care a fost prezentată comunicarea concluziilor. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 iulie 1988 și până în prezent este încă în curs de desfășurare. 10. Ea a durat până în prezent aproximativ 12 ani și două luni.
11. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Recurenta solicită 7 968 000 de lire italiene (ITL) în legătură cu prejudiciul material și în legătură cu prejudiciul moral suferit de aceasta. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 25 000 000 ITL pentru prejudiciul suferit. Comisioane și cheltuieli de judecată 16. Recurenta solicită, de asemenea, 8 812 500 pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 1 083 392 pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. Cu toate acestea, în cauzele de durată de procedură, nu mai este mai puțin adevărat faptul că, în urma examinării unei cauze dincolo de termenul rezonabil, o creștere a cheltuielilor suportate de solicitant.
În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 2 000 000 000 și acordul acordat recurentei. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 000 000 (25 milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 000 000 (două milioane) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; întrucât aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la data expirarea termenului respectiv și până la plată respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 17 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O mail Elizabeth Palm Modululer Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE STUDIO TECNICO AMU S.A.S. c. ITALIE (Requête n° 45056/98) [1] ARRÊT STRASBOURG 17 octobre 2000 DÉFINITIF 17/01/2001 En l’affaire Studio Tecnico Amu S.a.s. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. Gaukur Jörundsson , M. R. Türmen , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, Studio Tecnico Amu S.a.s. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45056/98. La requérante est représentée par M e C. Novebachi, avocat à Turin. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 septembre 1999. EN FAIT
Le 27 juillet 1988, la requérante assigna la société à responsabilité limitée F. devant le tribunal de Milan, afin d’obtenir réparation des dommages subis en raison de la mauvaise exécution d’un contrat de construction et qu’elle évalait à 16 000 000 lires italiennes.
La mise en état de l’affaire commença le 30 novembre 1988. Le 5 avril 1989, un débat eut lieu relatif à l’admission de moyens de preuves. Le 7 juin 1989, la compagnie d’assurances R. fut mise en cause. L’audience du 14 novembre 1989 fut reportée à la demande des parties au 13 février 1990. Après une audience, au cours de laquelle les parties versèrent au dossier des documents, le 29 janvier 1991 le juge nomma un expert. Six audiences furent fixées entre le 5 mars 1991 et le 15 décembre 1993, dont deux concernèrent le rapport d’expertise, deux le dépôt de documents, une fut ajournée à la demande des parties et une autre fut reportée par le juge.
Le 12 janvier 1994, la présente affaire fut jointe à une autre pendante entre la requérante et une autre société. Le 9 novembre 1994, l’audience fut renvoyée d’office au 23 novembre 1994. Le jour venu, à la demande des parties l’audience fut reportée au 21 décembre 1994. Une audience plus tard, en raison d’une grève des avocats l’audience fixée au 3 mars 1995 fut renvoyée au 20 septembre 1995.
Les parties présentèrent leurs conclusions le 10 janvier 1996. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente, fixée au 12 avril 1996, fut renvoyée d’office au 10 mai 1996. A cette date, le tribunal rouvrit l’instruction, admit l’audition de témoins et fixa l’audience suivante au 17 mars 1997. Le 22 janvier 1998, la procédure fut interrompue en raison du prononcé de la liquidation judiciaire de la société défenderesse.
La requérante reprit la procédure le 27 juin 1998. Par une ordonnance du 30 juin 1998, l’audience suivante fut fixée au 10 février 1999. Le jour venu, le juge décida la mise en cause de Mme G. et Mme C. Le 14 juin 1999, Mme G. et Mme C. furent déclarées défaillantes. Le 9 décembre 1999, l’audience fut renvoyée d’office au 18 mai 2000. Le jour venu, le juge fixa au 28 septembre 2000 l’audience de présentation des conclusions. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
La période à considérer a débuté le 27 juillet 1988 et à ce jour est encore pendante.
Elle a, à ce jour, déjà duré environ douze ans et deux mois.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 7 968 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour quant au préjudice moral qu'elle aurait subis.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 25 000 000 ITL au titre du préjudice subi. B. Frais et dépens
La requérante demande également 8 812 500 pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 1 083 392 pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). Cependant, il n’en demeure pas moins que dans des affaires de durée de procédure le prolongement de l’examen d’une cause au-delà du « délai raisonnable » entraîne une augmentation des frais à la charge du requérant. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour considère raisonnable la somme globale de 2 000 000 et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 25 000 000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 000 000 (deux millions) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme.