AFFAIRE GIOVANNANGELI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA GIOVANANGELI c. ITALIA (solicitarea nr. 46531/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Giovannangeli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Butkevych Vajigan, judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedurală. La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Salvatore Giovannangeli, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 16 octombrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 4 martie 1999 sub numărul de dosar 46531/99. Reclamantul este reprezentat de domnul G. Marino, avocat la Frattocchie-Marino (Roma). Guvernul italian (atuncul) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 6 ianuarie 2000. La 29 aprilie 1973, dna M. a intentat o acțiune posesivă împotriva reclamantului în fața judecătorului de instanță din Genzano (Roma) pentru a obține restituirea unui teren. Din cele nouăsprezece audieri stabilite între 21 septembrie 1973 și 10 noiembrie 1978, una a fost amânată din oficiu, șase au fost revocate din cauza absenței reclamantului - dintre care două au fost bolnave - sau din sfatul său, trei au vizat o expertiză, cinci au fost închise la audierea martorilor și două au fost retrimise pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare amiabilă a diferendului. La 2 martie 1979, în urma decesului dnei M., moștenitorii săi s-au întemeiat în fața judecătorului. La 15 iunie 1979, părțile și-au prezentat concluziile, iar judecătorul a fixat în fața camerei competente la 11 ianuarie 1980. Cu toate acestea, aceasta din urmă nu a stat în picioare, deoarece a fost amânată din oficiu în primul rând și apoi la cererea reclamanților, reclamantul fiind absent. Din cele nouă audieri stabilite între 20 iunie 1980 și 2 iulie 1982, trei au avut legătură cu o expertiză, două au fost supuse admiterii altor mijloace de probă, una a fost trimisă înapoi pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare confidențială a cauzei și trei au fost amânate la cererea reclamantului - dintre care unul a fost revocat consiliului său. La data de 12 noiembrie 1982, părțile și-au prezentat concluziile, iar la data de 18 martie 1983 a fost stabilită ședința de pledoarii. Printr-o hotărâre din 19 decembrie 1983, al cărei text a fost depus la grefa din 21 decembrie 1983, judecătorul a acceptat cererea moștenitorilor dnei La 8 martie 1984, reclamantul a interjetat în fața Tribunalului din Velletri (Rome). Încheierea cauzei a început la 29 iunie 1984 și s-a încheiat mai târziu cu cinci audieri - dintre care una a fost revocată din oficiu, una la cererea părților și una la cererea reclamantului - la 25 iunie 1986, prin prezentarea concluziilor. 1987, al cărui text a fost depus la grefa din 28 decembrie 1987, Tribunalul a respins recursul reclamantului. La 17 mai 1988, reclamantul a depus o cerere la grefa Tribunalului din Velletri în vederea obținerii suspendării executării hotărârii din 28 decembrie 1987. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 16 iunie 1988, președintele Tribunalului a respins cererea reclamantului. Între timp, la data de 4 mai 1988, recurentul se ocupa de casare. La ședința din 11 aprilie 1989 a fost amânată până la 11 iulie 1989 ca urmare a unei erori în notificarea recursului la pârâti. Prin hotărârea din 11 iulie 1989, al cărei text a fost depus la grefă la 11 ianuarie 1990, Curtea a pronunțat hotărârea Tribunalului și a retrimis părțile în fața Tribunalului din Latina. La o dată nespecificată, recurentul a reluat procedura în fața Tribunalului din Latina. Încheierea cauzei a început la 5 iunie 1990. La 14 mai 1991, judecătorul a ordonat grefei să obțină dosarele primei și celei de-a doua instanțe și a stabilit ședința de prezentare a concluziilor la 5 decembrie 1991. Cu toate acestea, Tribunalul a redeschis punerea în funcțiune și a repus părțile în fața judecătorului, deoarece în dosarul cauzei nu se găseau dosarele primei și celei de-a doua instanțe. Cele patru audieri stabilite între 20 mai 1993 și 26 aprilie 1994 au fost amânate pentru a permite grefei să caute dosarele menționate. La 29 septembrie 1994, judecătorul a fixat la cinstire prezentarea concluziilor la 13 decembrie 1994. L mai multe pledoarii în fața camerei competente a avut loc la 6 februarie 1996. printr-o hotărâre din 20 februarie 1996. 1996, al cărui text a fost depus la grefa din 15 aprilie 1996, instanța a acceptat cererea reclamantului. Această hotărâre a dobândit autoritatea de lucru judecat la 16 iulie 1996. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamantul a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 aprilie 1973 și s-a încheiat la 15 aprilie 1996. 11. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este mai mare de douăzeci și doi de ani și opt de luni pentru patru instanțe. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 14.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se dea ștearsă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, îi acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 70 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit, precum și pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a celor efectuate în fața Curții. 16. Curtea consideră că Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 45 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale și a cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 45 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE GIOVANNANGELI c. ITALIE

(Requête n°

46531/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 novembre 2000

DÉFINITIF

16/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Giovannangeli c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Salvatore Giovannangeli (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 octobre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4

mars

1999 sous le numéro de dossier 46531/99. Le requérant est représenté par M

e

G. Marino, avocat à Frattocchie-Marino (Rome). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 6 janvier 2000.

EN FAIT

3.

Le 29 avril 1973, Mme M. intenta une action possessoire à l’encontre du requérant devant le juge d'instance de Genzano (Rome) afin d'obtenir la restitution d'un terrain.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 8 juin 1973. L’audience du 6

juillet 1973 fut reportée d’office au 21 septembre 1973. Des dix-neuf audiences fixées entre le 21 septembre 1973 et le 10 novembre 1978, une fut reportée d’office, six le furent en raison de l’absence du requérant - dont deux car il était malade - ou de son conseil, trois concernèrent une expertise, cinq furent consacrées à l’audition de témoins et deux furent renvoyées pour permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend. Le 2 mars 1979, suite au décès de Mme M., ses héritiers de se constituèrent devant le juge. Le 15 juin 1979, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 11 janvier 1980. Toutefois, cette dernière ne se tint pas, car elle fut reportée d’abord d’office et ensuite à la demande des demandeurs, le requérant étant absent. Des neuf audiences fixées entre le 20 juin 1980 et le 2 juillet 1982, trois concernèrent une expertise, deux furent consacrées à l’admission d’autres moyens de preuve, une fut renvoyée afin de permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable de l’affaire et trois furent reportées à la demande du requérant - dont une car il avait révoqué le mandat à son conseil. Le 12 novembre 1982, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 18 mars 1983. Par un jugement du 19 décembre 1983, dont le texte fut déposé au greffe le 21

décembre 1983, le juge fit droit à la demande des héritiers de Mme M.

5.

Le 8 mars 1984, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Velletri (Rome). La mise en état de l’affaire commença le 29 juin 1984 et se termina cinq audiences plus tard - dont une fut renvoyée d’office, une à la demande des parties et une à la demande du requérant - le 25 juin 1986, par la présentation des conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 18 novembre 1987. Par un jugement du 25

novembre

1987, dont le texte fut déposé au greffe le 28 décembre 1987, le tribunal rejeta l’appel du requérant.

6.

Le 17 mai 1988, le requérant déposa une demande au greffe du tribunal de Velletri afin d’obtenir la suspension de l’exécution du jugement du 28 décembre 1987. Par une ordonnance hors audience du 16 juin 1988, le président du tribunal rejeta la demande du requérant.

7.

Entre-temps, le 4 mai 1988, le requérant s’était pourvu en cassation. L’audience du 11 avril 1989 fut reportée au 11 juillet 1989 suite à une erreur dans la notification du recours aux défendeurs. Par un arrêt du 11

juillet

1989, dont le texte fut déposé au greffe le 11 janvier 1990, la Cour cassa le jugement du tribunal et remit les parties devant le tribunal de Latina.

8.

A une date non précisée, le requérant reprit la procédure devant le tribunal de Latina. La mise en état de l’affaire commença le 5 juin 1990. Une audience plus tard, le 14 mai 1991 le juge ordonna au greffe de se procurer les dossiers de première et deuxième instance et fixa l’audience de présentation des conclusions au 5 décembre 1991. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 2 février 1993. Toutefois, le tribunal rouvrit la mise en état et remit les parties devant le juge, car on ne trouvait pas dans le dossier de l’affaire les dossiers de première et deuxième instance. Les quatre audiences fixées entre le 20 mai 1993 et le 26

avril

1994 furent reportées afin de permettre au greffe de chercher lesdits dossiers. Le 29 septembre 1994, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 13 décembre 1994. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 6 février 1996. Par un jugement du 20

février

1996, dont le texte fut déposé au greffe le 15 avril 1996, le tribunal fit droit à la demande du requérant. Ce jugement acquit l’autorité de la chose jugée le 16 juillet 1996.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

10.

La période à considérer a débuté le 29 avril 1973 et s'est terminée le 15 avril 1996.

11.

Elle a donc duré plus de vingt-deux ans et onze mois pour quatre instances.

Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1

er

août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc de plus de vingt-deux ans et huit mois pour quatre instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage, frais et dépens

15.

Le requérant réclame 70 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi, et pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et ceux encourus devant la Cour.

16.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche,

la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 45 000 000 ITL au titre du préjudice moral.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

B.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 45 000 000 (quarante-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral

et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président