AFFAIRE LONARDI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA LONARDI c. ITALIA (solicitarea nr. 46523/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Butkevych Vajigan, judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedurală. La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Monica Lonardi a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 16 octombrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor lallui și Libertăților Fundamentale (precum și a Convenției privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la data de 4 martie 1999 sub numărul de dosar 46523/99. Recurenta este reprezentată de M. Dl Guerra, avocat al Veronei. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 6 ianuarie 2000. L. și compania sa de asigurări în fața tribunalului din Verona pentru a obține repararea pagubelor suferite în urma unui accident rutier. Arestarea cazului a început la 10 ianuarie 1991. Cele patru audieri stabilite la date cuprinse între 23 mai 1991 și 25 noiembrie 1992 au vizat punerea în discuție a unei terțe părți, audierea martorilor și o expertiză. La 24 iunie 1993, judecătorul l-a închis din cauza lichidării societății de asigurări. Recurenta a reluat procedura la 27 septembrie 1993. După o audiere, la 15 decembrie 1994 părțile și-au prezentat concluziile și încuviințarea pledoariilor în fața camerei competente, la 1 decembrie 1995. Printr-o ordonanță din aceeași zi, tribunalul a considerat că este necesar să aibă clarificări cu privire la raportul de competență și a prezentat cazul în fața judecătorului de punere în funcțiune pentru ședința din 7 martie 1996. La data de 19 decembrie 1996 a fost amânată la data de 3 aprilie 1997 pentru a permite părților să examineze completul de expertiză, apoi la data de 14 mai 1998 pentru a le permite să își prezinte concluziile. La 12 mai 1997, reclamanta a solicitat judecătorului ca data la care a avut loc ședința să fie avansată și a emis o ordonanță în temeiul articolului 186-c din Codul de procedură civilă. La 14 mai 1997 judecătorul pentru punerea în funcțiune a înaintat data la care a fost pronunțat la 5 iunie 1997. Printr-o ordonanță din aceeași zi, judecătorul a fixat suma care trebuia plătită reclamantei ca compensație pentru daunele suferite și pentru cheltuielile de procedură. La 18 noiembrie 1997, această ordonanță a fost acoperită de formula executorie. La 12 mai 1998, lichidatorul societății de asigurări notifia a informat instanța cu privire la reținerea unei hotărâri judecătorești și cu privire la încetarea procedurii. La 25 iunie 1998, părțile l-au informat pe judecător cu privire la reținerea unei hotărâri judecătorești și l-au judecat pe judecător cu privire la încetarea procedurii. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 octombrie 1990 și s-a încheiat la 25 iunie 1998 și, prin urmare, a durat puțin peste șapte ani și opt luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 50 000 000 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 40 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Pe de altă parte, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 18 000 000 000 ITL pentru prejudiciile morale. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Recurenta solicită, de asemenea, 15 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 18 000 000 (18 milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ressector Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE LONARDI c. ITALIE

(Requête n°

46523/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 novembre 2000

DÉFINITIF

16/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Lonardi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Monica Lonardi (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46523/99. La requérante est représentée par M

e

M.P.G. Guerra, avocat à Vérone. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 6 janvier 2000.

EN FAIT

3.

Le 22 octobre 1990, la requérante assigna M

me

L. et sa compagnie d’assurances devant le tribunal de Vérone afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la route.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 10 janvier 1991. Les quatre audiences fixées à des dates comprises entre le 23 mai 1991 et le 25

novembre 1992 concernèrent la mise en cause d’un tiers, l’audition de témoins et une expertise. Le 24 juin 1993, le juge prononça l’interruption de la procédure en raison de la mise en liquidation de la compagnie d’assurances. La requérante reprit la procédure le 27 septembre 1993. Après une audience, le 15 décembre 1994 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 1

er

décembre 1995. Par une ordonnance du même jour, le tribunal jugea nécessaire d’avoir des éclaircissements quant au rapport d’expertise et remit l’affaire devant le juge de la mise en état pour l’audience du 7 mars 1996. L’audience du 19 décembre 1996 fut reportée au 3 avril 1997 pour permettre aux parties d’examiner le complément d’expertise, puis au 14 mai 1998 pour leur permettre de présenter leurs conclusions.

5.

Le 12 mai 1997, la requérante demanda au juge que la date de l’audience fût avancée et qu’il prononçât une ordonnance en vertu de l’article 186-

quater

du code de procédure civile. Le 14 mai 1997 le juge de la mise en état avança la date de l’audience au 5 juin 1997. Par une ordonnance du même jour, le juge fixa le montant devant être versé à la requérante à titre de réparation des dommages subis et pour les frais de procédure. Le 18 novembre 1997, cette ordonnance fut revêtue de la formule exécutoire. Le 12 mai 1998, le syndic de la compagnie d’assurances notifia à la requérante sa renonciation à l’obtention d’un jugement. Le 25

juin 1998, les parties informèrent le juge de la mise en état de leur renonciation à l’obtention d’un jugement et le juge prononça l’extinction de la procédure.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 22 octobre 1990 et s'est terminée le 25 juin 1998.

9.

Elle a donc duré un peu plus de sept ans et huit mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

La requérante réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 40 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. Par contre, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 18 000 000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

La requérante demande également 15 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 18 000 000 (dix-huit millions) lires italiennes pour dommage moral

et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président