AFFAIRE CATALANO c. ITALIE

SECȚIUNEA 1 CATALANO c. ITALIA (solicitarea nr. 46510/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Catalano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Maria Catalano, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 9 noiembrie 1994 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lacundare și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Madrid). Cererea a fost înregistrată la data de 4 martie 1999 sub numărul de dosar 46510/99. Recurenta este reprezentată de M. Dl Santambrogio, avocat în Rosarno (Regio de Calabria). Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 14 decembrie 1999. La 10 noiembrie 1972, recurenta a numit pe domnii D. G. și A. G. în fața Tribunalului din Reggio de Calabria pentru a obține executarea lucrărilor într-o clădire, în temeiul unui contract de construcție, precum și repararea daunelor suferite. Înainte de 1 august 1973, au avut loc patru ședințe. La 22 octombrie 1973, au avut loc încuviințare din oficiu la 13 mai 1976. În ziua următoare, reclamanta a solicitat numirea unui expert. Din cele nouă audieri stabilite între 28 octombrie 1976 și 13 februarie 1978, una privind depunerea documentelor, una a fost reportată din oficiu, două au fost făcute la cererea pârâtei și cinci la cererea părților. La 15 mai 1978, reclamanta a informat pârâtul cu privire la audierea pârâtului și judecătorul cu privire la punerea în executare a deciziei sale. Din cele douăzeci și șase de audieri stabilite între 16 octombrie 1978 și 17 noiembrie 1986, opt au fost amânate din oficiu, doisprezece au fost amânate la cererea părților, una din cauza absenței unuia dintre inculpați, două din cauza absenței reclamantei și una la cererea pârâtului, cu opoziție din partea reclamantei. La 27 februarie 1987, reclamanta a solicitat numirea unui expert, iar judecătorul pentru punerea în funcțiune a amânat cauza la 16 noiembrie 1987. Această ultimă audiere a fost inițiată la 23 februarie 1989 și a fost amânată la cererea părților la 8 februarie 1990. Această audiere nu a avut loc, deoarece, între timp, la o dată nespecificată, recurenta depunese la grefă o cerere în vederea obținerii unei sechestrări a bunurilor pârâtului. O audiere a fost stabilită în aceeași procedură la 23 noiembrie 1989. La acea dată, a avut loc punerea în discuție a domnului, iar cauza a fost amânată la 18 ianuarie 1990. La 22 noiembrie 1990, la 24 octombrie 1991, la cererea pârâtului. La ultima dată, reclamanta fiind absentă, partea pârâtă a solicitat constatarea lipsei sale de interes în cauza. Părțile au fost absente la audierile din 15 octombrie 1992 și din 7 octombrie 1993. Printr-o ordonanță în afara audierii din 29 iulie 1994, președintele Tribunalului a stabilit o audiere la 9 august 1994, ca urmare a mutației judecătorului de punere în funcțiune. Această audiere a fost amânată din oficiu la 12 august 1994. Cele trei audieri care au stat între această ultimă dată și 9 septembrie 1994 au fost retrimise deoarece data la care nu fusese comunicată părților. La o dată nespecificată, soția domnului - între timp decedată - s-a constituit în cadrul procedurii ca moștenitoare. La 29 septembrie 1994, încuviințarea a fost revocată din oficiu din cauza mutației judecătorului. La tribunalul din 19 februarie 1996 a fost exmatriculată deoarece părțile erau absente, cea din 10 februarie 1996 Iunie 1996 a fost reînceput la cererea părților, iar cea din 25 noiembrie 1996 din cauza absenței părților. La 17 martie 1997 a fost amânată din oficiu de două ori, până la 26 iunie 1997. Ședințele din 2 februarie 1998 și 15 mai 1998 au fost retrimise la cererea părților. La 26 octombrie 1998, judecătorul a declarat la încetarea procedurii din cauza decesului avocatului pârâtului. reclamanta nu a indicat că procedura a fost reluată în termenul de șase luni acordat în acest scop de către judecător. ÎN CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul în termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 10 noiembrie 1972 și s-a încheiat la 26 octombrie 1998 și, prin urmare, a durat mai mult de 25 de ani și 11 luni pentru o instanță; totuși, perioada care trebuie luată în considerare începe cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual la recurs de către Italia și, prin urmare, este de peste 25 de ani și două luni pentru o instanță. 13. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 80 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 30 000 000 de lire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Ea respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 30 De asemenea, reclamanta solicită 7 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 30 000 000 (trente milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O Elisabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE CATALANO c. ITALIE

(Requête n°

46510/99)

ARRÊT

STRASBOURG

21 novembre 2000

DÉFINITIF

21/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Catalano c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Ferrari

Bravo

,

M.

Gaukur

Jörundsson

,

M.

R.

Türmen

,

M.

B.

Zupančič

,

M.

T.

Panțîru

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Maria Catalano (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 novembre 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4

mars

1999 sous le numéro de dossier 46510/99. La requérante est représentée par M

e

M. Santambrogio, avocat à Rosarno (Reggio de Calabre). Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 14 décembre 1999.

EN FAIT

3.

Le 10 novembre 1972, la requérante assigna MM. D. G. et A. G. devant le tribunal de Reggio de Calabre afin d’obtenir l’exécution de travaux dans un immeuble, en vertu d’un contrat de construction, ainsi que la réparation des dommages subis.

4.

Avant le 1

er

août 1973, quatre audiences eurent lieu. Le 22

octobre

1973, l’audience fut reportée d’office au 13 mai 1976. Le jour venu, la requérante demanda la nomination d’un expert. Des neuf audiences fixées entre le 28 octobre 1976 et le 13 février 1978, une concerna le dépôt de documents, une fut reportée d’office, deux le furent à la demande de la partie défenderesse et cinq à la demande des parties. Le 15 mai 1978, la requérante demanda l’audition des défendeurs et le juge de la mise en état réserva sa décision. Des vingt-six audiences fixées entre le 16 octobre 1978 et le 17 novembre 1986, huit furent reportées d’office, douze le furent à la demande des parties, une en raison de l’absence de l’un des défendeurs, deux en raison de l’absence de la requérante et une à la demande des défendeurs, avec opposition de la requérante.

5.

Le 27 février 1987, la requérante demanda la nomination d’un expert et le juge de la mise en état reporta l’affaire au 16 novembre 1987. Cette dernière audience fut renvoyée d’office au 23 février 1989, puis reportée à la demande des parties au 8 février 1990.

6.

Cette audience ne se tint pas, car entre-temps, à une date non précisée, la requérante avait déposé au greffe une demande afin d’obtenir une saisie des biens des défendeurs. Une audience fut fixée dans la même procédure au 23 novembre 1989. A cette date, eut lieu la mise en cause de M. S. et l’affaire fut reportée au 18 janvier 1990. Le jour venu, l’audience fut renvoyée d’office au 22 novembre 1990, puis au 24 octobre 1991, à la demande des défendeurs. A cette dernière date, la requérante étant absente, la partie adverse sollicita le constat de son manque d’intérêt dans l’affaire.

7.

Les parties furent absentes aux audiences du 15 octobre 1992 et du 7

octobre 1993. L’audience fixée au 24 février 1994 fut reportée d’office. Par une ordonnance hors audience du 29 juillet 1994, le président du tribunal fixa une audience au 9 août 1994, suite à la mutation du juge de la mise en état. Cette audience fut reportée d’office au 12 août 1994. Les trois audiences qui se tinrent entre cette dernière date et le 9 septembre 1994 furent renvoyées car la date de l’audience n’avait pas été communiquée aux parties. A une date non précisée, la femme de M. G. - entre-temps décédé - se constitua dans la procédure en tant qu’héritière. Le 29 septembre 1994, l’audience fut reportée d’office à cause de la mutation du juge. L’audience du 19 février 1996 fut renvoyée car les parties étaient absentes, celle du 10

juin 1996 le fut à la demande des parties et celle du 25 novembre 1996 de nouveau en raison de l’absence des parties. L’audience fixée au 17

mars

1997 fut reportée d’office à deux reprises, jusqu’au 26 juin 1997. Les audiences du 2 février 1998 et du 15 mai 1998 furent renvoyées à la demande des parties.

8.

Le 26 octobre 1998, le juge déclara l’interruption de la procédure en raison de la mort de l’avocat des parties défenderesses. La requérante n’a pas indiqué que la procédure ait été reprise dans le délai de six mois assigné à cette fin par le juge.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 10 novembre 1972 et s'est terminée le 26 octobre 1998.

12.

Elle a donc duré plus de vingt-cinq ans et onze mois, pour une instance.

Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1

er

août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc de plus de vingt-cinq ans et deux mois, pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

La requérante réclame 80 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 30 000 000 au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.

17.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche,

la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 30

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

La requérante demande également 7 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 30 000 000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral

et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente