Salzano împotriva Italiei

Traducere în română AI

PRIMA SECȚIE

CAUZA SALZANO c. ITALIEI (Cererea nr. 44404/98) HOTĂRÂRE STRASBOURG 27 februarie 2001 DEFINITIVĂ 04/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă înainte de apariția versiunii sale definitive. În cauza Salzano c. Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), reunită într-o cameră compusă din: doamna E. Palm, președintă, domnii B. Conforti, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, B. Zupančič, T. Panțîru, judecători, și domnul M. O'Boyle, grefier de secție, După deliberare în camera de consiliu la 6 februarie 2001, Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA

La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care o cetățeană italiană, doamna Iolanda Salzano („reclamanta"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 10 mai 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44404/98. Reclamanta este reprezentată de dl M. Liotta, soțul reclamantei și care locuiește la Carmignano (Prato). Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de coagentul său, dl V. Esposito.

Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. ÎN FAPT

La 9 mai 1989, reclamanta i-a chemat în judecată pe dl F. și pe dna C. în fața tribunalului din Prato pentru a face să se constate că aceștia executaseră lucrări la imobilul lor de locuit fără a respecta distanțele prevăzute de lege și pentru a obține revenirea la statu quo ante.

Instrucția cauzei a început la 16 iunie 1989, dată la care judecătorul de fond a numit un expert și a amânat cauza pentru 15 octombrie 1990. Această ședință nu s-a ținut. La 10 decembrie 1990, întrucât expertul nu se prezentase, judecătorul a numit un altul. La 29 noiembrie 1991, reclamanta a depus documente la dosar, iar judecătorul a amânat cauza pentru 19 iunie 1992. În acea zi, judecătorul a stabilit data ședinței pentru prezentarea concluziilor la 2 aprilie 1993. La data respectivă, reclamanta a cerut audierea martorilor, iar la 18 februarie 1994, judecătorul a admis audierea respectivă, care s-a ținut la 21 martie 1995. La 15 martie 1996, judecătorul a amânat cauza pentru 21 martie 1997 pentru prezentarea concluziilor. Ședința de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită pentru 15 decembrie 1999.

Conform informațiilor furnizate de reclamantă la 7 decembrie 2000, la acea dată sentința nu fusese încă depusă la grefă. ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ART. 6, §1 DIN CONVENȚIE

6. Reclamanta susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil" astfel cum este prevăzut de art. 6, §1 din Convenție, astfel formulat: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"

Perioada de luat în considerare a început la 9 mai 1989 și era încă pendinte la 7 decembrie 2000.

La acea dată, aceasta durase deja aproximativ unsprezece ani și șapte luni pentru o instanță.

Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italiei [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției, rezultată dintr-o acumulare de încălcări ale cerinței „termenului rezonabil". În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6, §1.

10.

Examinând faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii litigioase nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil" și că aceasta este încă o manifestare a practicii sus-menționate. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6, §1.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

11. Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

12.

Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde nicio sumă cu acest titlu. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 februarie 2001, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE SALZANO c. ITALIE (Requête n° 44404/98) ARRÊT STRASBOURG 27 février 2001 DÉFINITIF 04/04/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Salzano c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , MM. B. Conforti , L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , R. Türmen , B. Zupančič , T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Iolanda Salzano (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44404/98. La requérante est représentée par M. M. Liotta, mari de la requérante et résidant à Carmignano (Prato). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000. EN FAIT

Le 9 mai 1989, la requérante assigna M. F. et Mme C. devant le tribunal de Prato afin de faire constater que ceux-ci avaient réalisé des travaux dans leur immeuble d’habitation sans respecter les distances prévues par la loi et d’obtenir le retour au statu quo ante .

L’instruction de l’affaire commença le 16 juin 1989, date à laquelle le juge de la mise en état nomma un expert et ajourna l’affaire au 15 octobre 1990. Cette audience ne se tint pas. Le 10 décembre 1990, l’expert ne s’étant pas présenté, le juge en nomma un autre. Le 29 novembre 1991, la requérante versa des documents au dossier et le juge ajourna l’affaire au 19 juin 1992. Ce jour-là, le juge fixa la date de l’audience pour la présentation des conclusions au 2 avril 1993. Le jour venu, la requérante demanda l’audition de témoins et le 18 février 1994, le juge admit ladite audition, qui se tint le 21 mars 1995. Le 15 mars 1996, le juge ajourna l’affaire au 21 mars 1997 pour la présentation des conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 15 décembre 1999.

Selon les informations fournies par la requérante le 7 décembre 2000, à cette date le jugement n’avait pas encore été déposé au greffe. EN DROIT I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »

La période à considérer a débuté le 9 mai 1989 et était encore pendante au 7 décembre 2000.

Elle avait à cette date déjà duré environ onze ans et sept mois pour une instance.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

12.

La requérante n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente