AFFAIRE SALZANO c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE SALZANO c. ITALIE (CtEDO, 2001)
PRIMA SECȚIE
CAUZA SALZANO c. ITALIEI
(Cererea nr. 44404/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 februarie 2001
DEFINITIVĂ
04/04/2001
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă înainte de apariția versiunii sale definitive.
În cauza Salzano c. Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), reunită într-o cameră compusă din:
doamna E. Palm, președintă,
domnii B. Conforti,
L. Ferrari Bravo,
Gaukur Jörundsson,
R. Türmen,
B. Zupančič,
T. Panțîru, judecători,
și domnul M. O'Boyle, grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 6 februarie 2001,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care o cetățeană italiană, doamna Iolanda Salzano („reclamanta"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 10 mai 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44404/98.
Reclamanta este reprezentată de dl M. Liotta, soțul reclamantei și care locuiește la Carmignano (Prato). Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de coagentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000.
ÎN FAPT
La 9 mai 1989, reclamanta i-a chemat în judecată pe dl F. și pe dna C. în fața tribunalului din Prato pentru a face să se constate că aceștia executaseră lucrări la imobilul lor de locuit fără a respecta distanțele prevăzute de lege și pentru a obține revenirea la statu quo ante.
Instrucția cauzei a început la 16 iunie 1989, dată la care judecătorul de fond a numit un expert și a amânat cauza pentru 15 octombrie 1990. Această ședință nu s-a ținut. La 10 decembrie 1990, întrucât expertul nu se prezentase, judecătorul a numit un altul. La 29 noiembrie 1991, reclamanta a depus documente la dosar, iar judecătorul a amânat cauza pentru 19 iunie 1992. În acea zi, judecătorul a stabilit data ședinței pentru prezentarea concluziilor la 2 aprilie 1993. La data respectivă, reclamanta a cerut audierea martorilor, iar la 18 februarie 1994, judecătorul a admis audierea respectivă, care s-a ținut la 21 martie 1995. La 15 martie 1996, judecătorul a amânat cauza pentru 21 martie 1997 pentru prezentarea concluziilor. Ședința de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită pentru 15 decembrie 1999.
Conform informațiilor furnizate de reclamantă la 7 decembrie 2000, la acea dată sentința nu fusese încă depusă la grefă.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ART. 6, §1 DIN CONVENȚIE
Reclamanta susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil" astfel cum este prevăzut de art. 6, §1 din Convenție, astfel formulat:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
Perioada de luat în considerare a început la 9 mai 1989 și era încă pendinte la 7 decembrie 2000.
La acea dată, aceasta durase deja aproximativ unsprezece ani și șapte luni pentru o instanță.
Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italiei [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției, rezultată dintr-o acumulare de încălcări ale cerinței „termenului rezonabil". În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6, §1.
Examinând faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii litigioase nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil" și că aceasta este încă o manifestare a practicii sus-menționate.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6, §1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde nicio sumă cu acest titlu.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 februarie 2001, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă