AFFAIRE CIUFFETTI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CIUFFETTI c. ITALIA (solicitarea nr. 47779/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În lac Cauza Ciuffetti c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Carlo Ciuffetti, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 15 ianuarie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 27 aprilie 1999 sub numărul de dosar 47779/99. Guvernul italian (adică guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. La 25 februarie 1997, reclamantul a decedat. Printr-o scrisoare din 2 iunie 1997, domnule Mes. Dimitra Lafaki și Despina Ciuffetti, moștenitoarele sale, au informat grefa că doresc să continue procedura și sunt prezentate în fața Curții de către C. Pomarici și P. Bogetti, avocați la Roma. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. La 16 iulie 1992, reclamantul l-a numit pe dl S. B. în fața Tribunalului de la Roma pentru a obține repararea daunelor suferite din cauza agresiunii suferite de acesta, în special din cauza agravării rănilor provocate. La prima audiere, la 4 decembrie 1992, Consiliul reclamantului a solicitat și a obținut numirea unui medic expert. La 2 aprilie 1993, reclamantul a depus documente și expertul a depus jurământul, iar apoi judecătorul i-a acordat un termen de zece zile pentru depunerea expertizei sale. În septembrie 1993, judecătorul pentru punerea în funcțiune l-a convocat pe expert la ședința din 21 ianuarie 1994 pentru a obține clarificările solicitate de solicitant. Cu toate acestea, expertul nu s-a prezentat la această audiere sau la următoarea, stabilită la 18 martie 1994. Ulterior, la 12 mai 1994, el și-a depus raportul la grefă. Următoarea ședință, stabilită la 24 mai 1994, a fost trimisă la 4 noiembrie 1994 pentru a permite reclamantului să examineze raportul menționat anterior. În ziua următoare, reclamantul și-a prezentat concluziile și judecătorul pentru punerea în funcțiune a fixat ședința pledoariilor în fața camerei competente la 20 iunie 1996. După o trimitere din oficiu, la tribunalul din 26 septembrie 1996. printr-o hotărâre din 17 octombrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 11 iunie 1996 noiembrie 1996, instanța a acceptat cererea reclamantului. Hotărârea a devenit definitivă la 27 decembrie 1997. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Moștenitoarele reclamantului susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel cum se prevede în art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 iulie 1992 și s-a încheiat la 27 decembrie 1997; prin urmare, a durat mai mult de cinci ani și cinci luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Moștenitorii reclamantului solicită 26 812 200 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 62 561 800 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că trebuie acordat fiecărei moștenitoare 4 000 De asemenea, moștenitorii reclamantului solicită 22 065 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 000 de ITL pentru procedura în fața Curții și la data adoptării prezentei hotărâri a fost acordată fiecărei moștenitoare. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l. Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu cinci voturi la doi, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Spus, cu cinci voturi la doi, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui moștenitor al reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 000 000 (două milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress modulier Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE CIUFFETTI c. ITALIE

(Requête n°

47779/99)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Ciuffetti c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carlo Ciuffetti, (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1999 sous le numéro de dossier 47779/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito. Le 25 février 1997, le requérant est décédé. Par une lettre du 2 juin 1997, M

mes

Dimitra Lafaki et Despina Ciuffetti, ses héritières, ont informé le greffe qu’elles souhaitaient poursuivre la procédure. Elles sont representées devant la Cour par M

es

C. Pomarici et P. Bognetti, avocats à Rome.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 16 juillet 1992, le requérant assigna M. S. B. devant le tribunal de Rome afin d'obtenir la réparation des dommages subis en raison de l’agression qu’il avait subie par celui-ci et notamment de l’aggravation des lésions provoquées.

4.

Lors de la première audience, le 4 décembre 1992, le conseil du requérant sollicita et obtint la nomination d'un médecin-expert. Le 2 avril 1993, le requérant déposa des documents et l'expert prêta serment, puis le juge lui impartit un délai de dix jours pour le dépôt de son expertise. Le 28

septembre 1993, le juge de la mise en état convoqua l'expert à l'audience du 21 janvier 1994 pour obtenir les éclaircissements sollicités par le requérant. Toutefois, l'expert ne se présenta ni à cette audience ni à la suivante fixée au 18 mars 1994. Par la suite, le 12 mai 1994 il déposa son rapport au greffe. L'audience suivante, fixée au 24 mai 1994, fut renvoyée au 4

novembre 1994 afin de permettre au requérant d’examiner ledit rapport. Le jour venu, le requérant présenta ses conclusions et le juge de la mise en état fixa l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 20 juin 1996. Après un renvoi d'office, l’audience se tint le 26 septembre 1996.

5.

Par un jugement du 17 octobre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 11

novembre 1996, le tribunal fit droit à la demande du requérant. Le jugement devint définitif le 27 décembre 1997.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Les héritières du requérant allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 16 juillet 1992 et s’est terminée le 27 décembre 1997.

9.

Elle a donc duré plus de cinq ans et cinq mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Les héritières du requérant réclament 26 812 200 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 62 561 800 ITL au titre du préjudice moral qu’elles auraient subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque héritière 4

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Les héritières du requérant demandent également 22 065 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000

000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque héritière.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour

1.

Dit

, par cinq voix contre deux, qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

, par cinq voix contre deux,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque héritière du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 4

000

000 (quatre millions) lires italiennes pour dommage moral et 2

000

000 (deux millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président