SECȚIUNEA A DOUA CAUZA DI GABRIELE c. ITALIA (Cercetarea nr. 46975/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 Agriculture Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Di Gabriele c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Maria Emilia Di Gabriele a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 6 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lacundare și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Lisabona). Cererea a fost înregistrată la data de 22 martie 1999 sub numărul de dosar 46975/99. reclamanta este reprezentată de M. F. Panepucci și A. Marchetti, avocați din L'Aquila. Guvernul italian ( La data de 4 iulie 1985, recurenta a depus o acțiune la grefa judecătorului judecătoresc din statul membru Davezano, în funcția de judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie de invaliditate. La o dată nespecificată, procedura a fost reluată. La 9 mai 1986, recurenta s-a prezentat personal în fața judecătorului pentru a explica situația sa de invaliditate. În aceeași zi, judecătorul a numit un expert și a amânat cauza la 20 iunie 1986. La acea dată, reclamanta a solicitat o trimitere și judecătorul a amânat cauza la 4 iulie 1986. În acea zi, expertul a depus jurământ. La 6 martie 1987, reclamanta a solicitat o trimitere deoarece raportul de competență nu fusese depus la grefa de judecată. La 4 decembrie 1987 a fost reportat din oficiu la 19 aprilie 1988. În acea zi, reclamanta a solicitat o scurtă trimitere pentru a depune documente la dosar, ceea ce s-a întâmplat la 28 iunie 1988. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 13 iulie 1988, judecătorul judecător a dat dreptul la cererea recurentei. La 23 mai 1989, Siguranța Socială (INP.S.) a interjet apel la instanța judecătorească din Davezano. La 31 mai 1989, președintele Tribunalului a stabilit data primei ședințe la 18 septembrie 1991. Această audiere și cea prevăzută la 22 aprilie 1992 au fost amânate din oficiu la 17 februarie 1993. În acea zi, Siguranța Socială a solicitat o trimitere pentru a depune la dosar o copie a acțiunii în apel notificat și tribunalul a amânat cauza la 10 noiembrie 1993. În ziua aceea, tribunalul a numit un expert, care a depus jurământul la 11 mai 1994. Iunie 1995, Siguranța Socială a solicitat din nou o trimitere pentru a depune la dosar copia acțiunii notificate, iar instanța a amânat cazul la 27. La acea dată, instanța i-a ordonat reclamantei să depună la dosar documente privind veniturile sale. Prin ordonanța din 29 mai 1996, instanța a declarat declarația de declarare a declarației de declarare a declarației de declarare a declarației de declarare a nulității în instanță, deoarece recursul în recurs fusese notificat reclamantei numai la 21 august 1995, iar aceasta din urmă era constituită numai în mai 1996. În aceeași zi, tribunalul a reînnoit ordinul recurentei de a prezenta aceste documente. Prin ordonanța din 10 iulie 1996, tribunalul a numit un expert. printr-o ordonanță din 30 aprilie 1997, tribunalul a reînnoit competența pentru a adresa întrebări suplimentare expertului și a amânat cauza la 11 iunie 1997. În acea zi, Siguranța Socială a solicitat o trimitere în urma grevei avocaților și tribunalul a amânat cauza la 24 septembrie 1997, data la care expertul nu s-a prezentat. La 28 ianuarie 1998 expertul a depus jurământul și tribunalul a amânat cazul la 30 septembrie 1998. La 11 noiembrie 1998, cazul a fost pronunțat. Prin hotărârea din 11 noiembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă textul a fost depus la grefă la 25 noiembrie 1998, Tribunalul a primit parțial apelul. La 2 martie 1999, recurenta s-a ocupat de casare. Pe baza informațiilor furnizate de recurentă la 27 noiembrie 1999, procedura era încă pendinte. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 10. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 25 000 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 000 000 (85 milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Premier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE DI GABRIELE c. ITALIE
(Requête n°
46975/99)
ARRÊT
1
er
mars 2001
01/06/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Di Gabriele c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
B.
Conforti
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska.
M.
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Maria Emilia Di Gabriele (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46975/99. La requérante est représentée par M
es
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.
3.
Le 4 juillet 1985, la requérante déposa un recours au greffe du juge d’instance d’Avezzano, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une pension d’invalidité.
4.
L’instruction commença le 26 novembre 1985, date à laquelle le juge d’instance ordonna la radiation du rôle de l’affaire car les parties ne s’étaient pas présentées.
5.
A une date non précisée, la procédure fut reprise. Le 9 mai 1986, la requérante se présenta personnellement devant le juge afin d’expliquer sa situation d’invalidité. Le même jour, le juge nomma un expert et ajourna l’affaire au 20 juin 1986. A cette date, la requérante demanda un renvoi et le juge ajourna l’affaire au 4 juillet 1986. Ce jour-là, l’expert prêta serment. Le 6 mars 1987, la requérante demanda un renvoi car le rapport d’expertise n’avait pas été déposé au greffe. L’audience prévue au 4 décembre 1987 fut reportée d’office au 19
avril 1988. Ce jour-là, la requérante demanda un bref renvoi afin de verser des documents au dossier, ce qui fut fait le 28 juin 1988.
6.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 13 juillet 1988, le juge d’instance fit droit à la demande de la requérante.
7.
Le 23 mai 1989, la Sécurité Sociale (
.) interjeta appel devant le tribunal d’Avezzano. Le 31 mai 1989, le président du tribunal fixa la date de la première audience au 18 septembre 1991. Cette audience et celle prévue au 22 avril 1992 furent reportées d’office au 17 février 1993. Ce jour-là, la Sécurité Sociale demanda un renvoi afin de verser au dossier une copie du recours en appel notifié et le tribunal ajourna l’affaire au 10 novembre 1993. Le jour venu, le tribunal nomma un expert, qui prêta serment le 11
mai 1994. Le 28
juin 1995, la Sécurité Sociale demanda à nouveau un renvoi afin de verser au dossier la copie du recours notifié et le tribunal ajourna l’affaire au 27
septembre 1995. A cette date, le tribunal ordonna à la requérante de verser au dossier des documents concernant ses revenus. Par une ordonnance du 29 mai 1996, le tribunal déclara la nullité de l’expertise exécutée car le recours en appel avait été notifié à la requérante seulement le 21
août
1995 et celle-ci s’était constitué seulement en mai 1996. Le même jour, le tribunal renouvela l’ordre à la requérante de produire lesdits documents. Par une ordonnance du 10 juillet 1996, le tribunal nomma un expert. Par une ordonnance du 30 avril 1997, le tribunal renouvela l’expertise pour poser des questions complémentaires à l’expert et ajourna l’affaire au 11 juin 1997. Ce jour-là, la Sécurité Sociale demanda un renvoi suite à la grève des avocats et le tribunal ajourna l’affaire au 24
septembre 1997, date à laquelle l’expert ne se présenta pas. Le 28
janvier
1998 l’expert prêta serment et le tribunal ajourna l’affaire au 30
septembre
novembre 1998, l'affaire fut mise en délibéré.
8.
Par un jugement du 11 novembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le texte fut déposé au greffe le 25 novembre 1998, le tribunal accueillit en partie l'appel.
9.
Le 2 mars 1999, la requérante se pourvut en cassation. D'après les informations fournies par la requérante le 27 novembre 1999, la procédure était à cette date encore pendante.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
11.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.
La période à considérer a débuté le 4 juillet 1985 et était encore pendante au 27 novembre 1999.
13.
Elle avait à cette date déjà duré presque quatorze ans et cinq mois pour trois instances.
14.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
15.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
16.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
La requérante réclame 60 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
18.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 25
000
000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
19.
La requérante s’en remet à l’évaluation de la Cour quant aux frais et dépens encourus devant la Cour.
20.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
21.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 25 000 000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral
et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 1
er
mars 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
András
Baka
Greffier
Président