SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ ARDEMAGNI ȘI RIPA c. ITALIA (solicitarea nr. 46958/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cazul Ardemagno și Ripa c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, domnul Alida Ardemagni, domnul Anna Lattuada, domnul Lucia și domnul Sergio Ripa ( La 24 aprilie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul dosarului 46958/99. Reclamanții sunt reprezentați de dl Rossi, avocat la Milano. Guvernul este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 2 martie 2000. Tribunalul din Milano pentru a obține transferul proprietății unui imobil, pentru care plătiseră prețul stabilit prin contract sub seing privat, și repararea daunelor suferite. La rândul ei, pârâta a depus o cerere reconvențională pentru a obține rezoluția contractului pentru neplăcerea reclamanților. La 26 octombrie 1995, ceilalți trei reclamanți s-au constituit în procedură în calitate de moștenitori ai domnului R., între timp decedat. La 5 iunie La o dată nespecificată, părțile au reluat procedura și, la 12 noiembrie 1998, instanța a stabilit data la care au fost prezentate concluziile la 9 octombrie 2001. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții au susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 19 ianuarie 1995 și este încă în curs de desfășurare până în prezent; prin urmare, a durat mai mult de șase ani pentru o instanță. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit, prima reclamantă solicită 28 350 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Celelalte trei persoane solicită în general 27 815 000 ITL pentru prejudiciul material și 20 000 000 ITL fiecare pentru prejudiciul moral 13. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde primului reclamant 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral și 8 000 000 ITL fiecăruia dintre ceilalți trei solicitanți. ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 250 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene primei reclamante și 8 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru fiecare dintre ceilalți trei solicitanți pentru daune morale și 1 250 000 (un milion douăzeci cincizeci de mii) lire italiene pentru fiecare reclamant pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Moduleer Președintele
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ARDEMAGNI ET RIPA c. ITALIE
(Requête n°
46958/99)
ARRÊT
1
er
mars 2001
01/06/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Ardemagni et Ripa c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
B.
Conforti
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska.
M.
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M
me
Alida Ardemagni, M
me
Anna Lattuada, M
me
Lucia et M. Sergio Ripa («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46958/99. Les requérants sont représentés par M
e
R.
Rossi, avocat à Milan. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.
3.
Le 19 janvier 1995, la première requérante et M. R., assignèrent la société I. devant le tribunal de Milan afin d’obtenir le transfert de la propriété d’un immeuble, pour lequel ils avaient payé le prix fixé par contrat sous seing privé, et la réparation des dommages subis. A son tour, la défenderesse déposa une demande reconventionnelle visant à obtenir la résolution du contrat pour faute des demandeurs.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 19 avril 1995. Le 26 octobre 1995, les trois autres requérants se constituèrent dans la procédure en tant qu’héritiers de M. R., entre-temps décédé. Le 5 juin 1996, l’audience fut ajournée d’office au 17 avril 1997, puis au 19 février 1998, en raison de la mutation du juge de la mise en état. Le jour venu, le juge déclara l’interruption de la procédure en raison du décès de l’avocat de la défenderesse. A une date non précisée, les parties reprirent la procédure et le 12 novembre 1998, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 9 octobre 2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
5.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
6.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
7.
La période à considérer a débuté le 19 janvier 1995 et est encore pendante à ce jour.
8.
Elle a donc duré plus de six ans pour une instance.
9.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
10.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
11.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
12.
Au titre des préjudices matériel et moral qu’ils auraient subis, la première requérante réclame 28 350 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 20
000
000 ITL au titre du préjudice moral. Les autres trois requérants réclament globalement 27 815 000 ITL au titre du préjudice matériel et 20
000
000 ITL chacun au titre du préjudice moral.
13.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au titre du préjudice moral 10
000
000 ITL à la première requérante et 8
000
000 ITL à chacun des trois autres requérants.
B.
Frais et dépens
14.
Les requérants demandent également la somme globale de 10
098
000
ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
15.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1
250
000
ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
16.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10
000
000 (dix millions) lires italiennes à la première requérante et 8
000
000 (huit millions) lires italiennes à chacun des trois autres requérants pour dommage moral
et 1
250
000 (un million deux cent cinquante mille) lires italiennes à chaque requérant pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 1
er
mars 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
András
Baka
Greffier
Président